Un cuc din pădure, în frac cenuşiu, cunoscut prin partea locului ca „Prinţul Singurătăţii”, făcându-i-se lehamete de liniştea  codrului, se tânguia, strigând cât e ziulica de lungă, din pom în pom, în speranţa că îşi va găsi fraţii  de care chiar mama lor l-a despărţit, lepădându-şi oul din care a venit pe lume în cuibul altor păsări.
          - Cu-cu, cu-cu, cu-cu! striga disperat din zori şi până seara târziu, în speranţa că-şi va găsi frăţiorii.
          Obosit şi îndurerat de atâtea zări străbătute, poposi într-un stejar bătrân, ramuri noduroase şi scorburi întunecoase în care-şi făcuse cuib câteva păsări şi  veveriţe din pădure.
          Stejarului i s-a făcut milă de bietul Prinţ Singuratic, mai ales că-n urmă cu câţiva zeci de ani, îi cunoscuseră  nu numai părinţii, ci şi pe bunicii şi străbunicii, cu care se împrietenise şi cărora   s-a oferit să le fie gazdă bună atâtea anotimpuri, a încercat  să-i vină în ajutor, spulberându-i aleanul ce-l frământa în suflet.
          - După câte constat eu, eşti trist, Prinţule! Până unde vrei să ajungi?


    - Trist sunt de felul meu, Mărite stejar! M-am săturat, să trăiesc singur pe lume. Fără părinţi, fraţi sau prieteni cu care să pot schimba măcar o vorbă de alinare! se tângui puiul de Cuc cu glas sfâşietor,  gata, gata, să izbucnească în plâns.
          - Te înţeleg destul de bine. Şi eu am fost ca tine. Pe când eram pui de Stejar, am crescut singuratic pe o colină. Aveam în preajmă doar cerul de deasupra şi vântul care se strecura hoţeşte scuturându-mi  frunzarele şi crengile subţiri! Am vieţuit astfel, până când un voinic din satul vecin, înduioşându-se de singurătatea mea, m-a plantat aici, în pădure, cu pământ cu tot unde dăinuiesc laolaltă, cu munţii din jur!
          - Într-adevăr, ai avut şi Domnia ta o viaţă destul de zbuciumată şi tristă! îşi dădu cu părerea puiul de Cuc.
          Soarele, abia atunci răsărit, cu obrajii îmbujoraţi, deasupra crestelor pădurii, îşi urni lumina din loc îmbrăţişându-i ramurile Stejarului cu un mănunchi de raze de parcă şi pe el îl înduioşase povestea.
          - După câte îmi dau seama aştepţi un sfat de la mine! spuse Stejarul legănându-şi ramurile care scârţâiau din încheieturi, de bătrân ce era.
          - Sigur că da! Cui nu i-ar prinde bine un sfat sau o povaţă înţeleaptă de la Măria ta!?
          - Uite, vezi casa aceea înaltă, cu cerdac şi stâlpi sculptaţi cu frunzuliţe de stejar, asemănătoare cu cele pe care şi eu le am în ramuri!?

          - Da! O văd. Seamănă cu un palat de cleştar în care probabil locuieşte vreun Făt - Frumos sau Prinţ sau cine ştie ce vestit Împărat de prin părţile locului!
          - Da. Aşa este. Dinspre palatul acela cum zici, am auzit în fiecare zi strigându-te pe nume: ,, Cu-cu, cu-cu!” Ţi-ar putea fi soră sau frate!
          - Chiar, aşa!?
          - Da. Eu te sfătuiesc, Prinţule, să te grăbeşti într-acolo pentru a te convinge. Nu-i timp de zăbavă.
          Mare i-a fost bucuria Cucului, auzind  că în sfârşit, i s-a împlinit visul, de a nu mai fi singur pe lume. Şi după ce îi mulţumi cum se cuvine Stejarului, se înălţă în zbor iute, ca o săgeată şi poposi în ramul unui cireş de lângă pridvorul odăii palatului, aşteptând, să se întâmple minunea!
          În jur, era atâta linişte încât nu se putea dumiri dacă palatul este locuit sau nu. Nu a desluşit nici un glas şi nici nu a văzut prin preajmă picior de om. Doar, în fundul ogrăzii, un curcan mărgelat se înfoia ţanţoş în pene, răţoindu-se înfumurat la ceata de găini moţate care-şi scăldau penele în ţărâna de lângă ulucă.
          Într-un târziu, fereastra se deschise şi apăru chipul unui băieţel blond cu ochi albaştri şi câţiva pistrui roşietici pe obrajii măslinii! I s-a părut că-i face semne cu mâna. În aceeaşi clipă s-a auzit strigat pe nume. Da. Chiar aşa! Îi pronunţase numele său. Întocmai cum îi spusese Stejarul.
          Dintr-un salt a poposit pe pervazul ferestrei, să poată, auzi mai bine. S-a lăsat chiar, mângâiat de palmele băiatului.
          - Ia, te uită! Cum de ai venit chiar aici? îl luă băiatul din scurt mirându-se.
          - Mi s-a spus că fraţii mei locuiesc aici! În palatul acesta! Nu cumva ei sunt stăpânii?
          Băiatul, auzind spusele Cucului, se prăpădi de râs.
          - Cum s-ar spune, eu aş fi pui de Cuc ca şi tine!?
          - N-am vrut să spun asta, văd că eşti băiat.
          - Numai că eu…
          Nu a mai apucat, să-şi termine vorbele, când şi-a auzit strigat din nou numele.               
 - Cu-cu, cu-cu, cu-cu!...
          Era cucul din ceasul agăţat de perete care după ce a dat ora exactă a dispărut, trăgând după el obloanele din metal aurit.
          - Înseamnă că mi-am găsit pe unul din fraţii pe care îi caut! izbucni victorios puiul de Cuc Singuratic.
          - Care fraţi? întrebă mirat băiatul, ai venit doar singur până aici! Că doar nu eşti în pădure!
          - Cel care s-a ascuns în cuibul din perete! Vreau, să stau de vorbă cu el, aşa ca între fraţi!
          Băiatul izbucni iarăşi în hohote de râs, alăturându-i-se de data aceasta şi cârdul de curci şi toată ceata de găini ieşite la promenadă.
          - Nu se poate să rămâi cu el! Unde ai mai pomenit ceas, care să aibă doi Cuci, agăţat în perete!?   Şi-apoi, ce, eşti făcut din metal şi din lemn, că, după câte văd, ai pene de Cuc adevărat! Dacă vrei, du-te la ceasornicar, să te facă şi pe tine Cuc de ceasornic, să rămâi agăţat de perete! Tot singur, năuc. O să te agăţ în odaia bunicului,  să-l anunţi  că a venit ora, să-mi spună o nouă poveste  de seară!
          -  Nu putem face altfel? întrebă dezamăgit puiul de Cuc.
          - Nu. Nu se poate du-te mai bine, la meşterul ceasornicar de la oraş. El o să hotărască, ce trebuie să facă cu tine!
          Pentru câteva clipe, în jur s-a făcut atâta linişte, încât puteai auzi foşnetul florilor şi al ierbii strecurându-se din grădină pe sub ţâţânile uşilor în pridvor şi în odaie!
          - Ce spui, te-ai hotărât să devii ceasornic să numeri clipele şi ceasurile din odaia bunicului, tic-tic, tic-tic!? îl luă din scurt băiatul pe Cucul din faţa lui înţepenit pe pervazul ferestrei cu privirile răvăşite.
          - Niciodată! Mai bine în pădure, cu arborii şi florile câmpului, decât un asemenea Cuc fără inimă care să-i bată în piept, într-un ceas agăţat de perete numărând clipele şi nopţile sălbatice!
          La auzul unor asemenea vorbe, băiatul clătină cu amărăciune din cap neştiind cât preţ să pună pe vorbele puiului de Cuc. Întorcându-şi privirea spre fereastră să-i mai spună ceva, acesta însă nu mai era acolo. Dispăruse. L-a auzit mai târziu strigându-şi numele prin codrii pădurilor de mare zor „Cu-cu, cu-cu!”
În glasul lui clocotea tristeţea şi deznădejdea!...
          Din ziua aceea Cucul nu a mai poposit niciodată pe pervazul ferestrei unde locuia băiatul cu obraji pistruiaţi care îndrăznise să-i facă o asemenea propunere. Când se afla în zbor, în slăvi, în drum spre izvor ocolea înadins casa aceea înaltă semănând cu un palat de cleştar considerându-o a fi temniţa fratelui său într-un ceas agăţat de perete!...