-Nu ne cunoaștem,nu ne intuim devenirea, doar sub ochii Dragostei reușim să descoperim fărâme din noi. Ca să deschidem aripile-ncet.. spre rotunjire!

-Of, nu știm a ne lăsa mângâiați,atinși lin pe pleoapa sufletului de Dumnezeu ori de oameni! Stăm aplecați în noi inșine , ne-am încovoiat în lutul din care-am fost facuți, cu spatele contra luminii.

-Devine deranjant când oamenii își ascund lipsa de sensibilitate și iubire sub masca așa-zisului: ,,nu se cade să..,,!

-Pe oriunde merg aud cum oamenii sunt încurajați: caută să fii fericit,simte-te cât mai bine,ingrijește-te de tine! Cine să ne spună că , urmarind binele nostru,alor noștri, și-atât ..ne hranim egoismul devenind nefericiți,de fapt?! De ce nu suntem îndemnati să oferim . să ne oferim celorlalți ,pentru că doar așa vom gusta bucuria vieții pline ? Așa i-a spus un prieten fetiței lui, de ziua ei: dacă vrei sa fii fericită în aceasta ocazie,daruiește ce ai mai frumos,papușile tale,copiilor saraci , ea a asculat și nu v-a uita niciodată ce-a trăit! Când să fim confruntati serios: vrei să-ți distrugi sufletul,darul cel mai de preț pe care-l ai,cu preocuparea asta excesiva de tine? Vrei sa fii un sinucigaș?

-Stau uneori la răspântii: am învățat că drumul drept e cel care-ți convine cel mai puțin, acela care cere sacrificiu personal.Asa vei cunoaste o bucurie nelumească venită din daruirea inimii !

-Să iubești fară să aștepti ceva în schimb,câtuși de puțin...iată adevărata provocare! Atunci te așezi față-n fața cu egoismul tău, pentru ca să-l înfrunti.Dacă renunți la tine, a biruit dragostea.

-Ce bine face sufletului să se dăruiască, el însuși se topește de căldura pe care-o emană!

-Nimic nu sunt! Doar lut ne-mblânzit la care Cineva frămantă zi și noapte, ca să recapăt chip de-nceput.

-Mamă de bătrâni,copil fiind...trebuie ca inima să mi-o ia inainte , în timp,pentru a inghiți amarul neputinței.

-Merg să Te întâlnesc,Doamne,m-așteaptă bătrânii nevoiași ! Te-am căutat în mine însămi câteva zile ,greu ți-am găsit urma...duce spre ceilalți!

-Nu vă feriți privirile...nici inimile,dragostea nu dă năvală,nu forțează ! Ea,dragostea,,,acoperă totul,crede totul,nădajduiește totul,suferă totul,,1Cor;13,7

-Dragostea? De-atâtea ori mi s-a dăruit simțire aleasă...neașteptat,nemeritat, că inimii mele ar trebui să i se spună piatră daca n-ar răspunde! Uneori,măcar.

-Sufletul tremură atât de tare când e atins de duioșia cuiva ,ori de brutalitate si ne-nțeles! Tremură de-ai zice că se împrăștie chiar acolo, în bucăți mii ,și cu el toată ființa! Nu mă mai mir că oamenii ridică la ziduri toată viața,împrejmuidu-l.

-Când ai ajuns la atingerea aceea...de suflet,scoate-ți încălțarile ! Cu cât știi să calci mai șoptit,cu-atât cerul se prăvale pe pămant...

-Daca iertare n-ar fi , ar fi doar vină și-nstrăinare. Mi-e frica cel mai mult de mine,de răul pe care-l pot face, iertarea imi dă curaj să trăiesc cu mine insămi.

-Știu de ce mi-e greu sa trec la culcare:copiilor le e groază de ora stingerii!

-Îmi pot imagina o lume în care cel căzut pe marginea drumului e privit cu milă si interes, nu ocolit ca și când ar fi neapărat un bețiv care-și merită soarta. Au murit oameni bolnavi din această cauză! Și dacă-i cuprins de patima asta distrugătoare,chiar nu mai are dreptul la viață? Mai mult, vreau sa trăiesc în acea lume în care celui sărman i se oferă încredere întăi,nu .. suspiciune,osândire,fără să fie cunoscut! Mi-aș dori ca odată privit cu ochi buni,să fie ajutat de cel care-l întâlnește, câtuși de puțin ,nu să fie îndreptat către alții, mai avuți.Pot să văd lumea aceea în care omenia e la ea acasă! Cred !

-Tristețea-mi coboară-n tălpi ,iar caut unghiul dintre cer si pământ ca să mă cuibăresc! Și tac...

-Cineva a auzit urletul tăcerii mele,l-a adulmecat și-a uitat să mai plece! Acolo cerul se făcea senin!

-Tânjim mereu după ... ce-am fost.Când ne gândim la mai binele sufletului nostru ne raportăm la culmi explorate demult. Ne hrănim cu trecutul și ne-nlănțuim în el.. deși de azi,maine, ne așteaptă deja ,rotunjirea ființei,plinătatea spiritului..devenirea ! Am fost creați să fim vulturi și să zburăm la înălțimi,oare ne-am zăvorât aripile-n noi, instinctiv, ca să .. nu-ndrăznim?!

-Cobor în sinea mea atât de-adânc încât n-am unde să mai pun piciorul. Când cred ca m-am pierdut în mine cu totul ,sub tălpi mi se-așează ..lujer de lumină !

-Pur si simplu mi-e dor! Dor de neștiut, dor de ceva cunoscut,în mine există un dor permanent! O fi din cauză că am fost creați să avem în noi gândul veșniciei! Mă gândesc la acel loc în care nici-un dor nu-mi va rămâne neîmplinit,în care nu va mai fi vară să doresc răcoarea toamnei, și-n care nici iarnâ nu va mai fi ca să tânjesc după soarele primaverii! Va fi un loc în care inima mea va striga în gura mare : am tot ce-am putut visa in viață și mult mai mult ! Mi-e dor să-mi fie stinse ....dorurile toate! Și-aici ,în lumea noastră strâmtă,nu e posibil vreodată! Mi-e dor!

-Câteodată, frumosul și binele trăiesc separat! Pentru mine ,binele si frumosul se întâlnesc mereu, în răspunsul acela firav pe care o inima durută și stinsă îl dă .....inimii mele!

-Prăpastiile dintre noi sunt în noi, de fapt! Le-am recreat chipurile apropiatilor dupa asemanarea noastra,nu i-am lasat sa fie ceea ce sunt, iar atunci cand ii descoperim,prapastia dintre ceea ce-am crezut si realitate ne izbeste! Si nu știm sa-i facem față!

 

Sunt atît de aproape de oameni,doar la o departare.. de gând! Când gândul acela de mine se stinge, toata omenirea are loc,chiar are loc, în cotloanele mintii mele...făcându-și încet culcuș înspre inimă!

 

 

 

-Biblia nu este o carte superioara doar,nu este mai mult ca... , Biblia este altceva!

-Suntem degetul durut al Universului! Mereu zdrelindu-ne,mereu sângerand! Câteodată ne mai și doare,însa cerul plouă mereu pentru noi,lacrimi amare !

-M-am uitat la stele...cerul era posibil,m-am uitat din glod la noapte... negrul ei mi-a soptit despre moarte ! Daca acesti licurici de deasupra si daca luna,batrana,nu ne-ar fi felinare.....cum ar mai gasi ochii nostri firul catre lumină ,lumina zilei..Lumina Lumii?

-Oare cat mai am de crescut si de schimbat pana voi ajunge...copil?

-Nu ostasii romani L-au tintuit pe cruce ci ...dragostea!Si nici piroanele nu L-au tinut atarnat! Cine si ce L-ar fi fortat sa moara in acest fel... daca nu iubea,daca nu ne iubea?!

-Ma-ntristeaza cand aud comentarii de genul:atata munca si-atat de multa pregatire si impodobirea a caselor de batrani si mai nou, a spitalului din Viziru, pentru niste batrani din strada!Cu alte cuvinte,nu se merita atat efort si sacrificiu pentru asemenea oameni,ei nu merita!Daca ar fi vorba de noi,oamenii respectabili,oamenii bine situati in societate, atunci probabil nici-un loc nu ar fi suficient de bun si oricat ni s-ar oferi ar fi prea putin fata de cat ni s-ar cuveni!Noi nu suntem rasplatiti dupa cum am merita iar acesti oameni neinsemnati primesc prea mult-acesta mi se pare ca este mesajul din spatele comentariului la care m-am referit!Cat de putin este gustată grația Divină chiar de catre crestini si cat de mult se scalda in ea batranii care vin prima data la noi!Daca ai fi acolo sa vezi uimirea,lacrimile si recunostinta de pe chipul lor ,atunci cand intra in camerele curate,infrumusetate si noi,pregatite pentru ei,doar pentru ei, ai recunoaste cat de uimitoare e mila Lui! Ei stiu ca nu merita ,ca nu li se cuvine nimic si tocmai de aceea raman coplesiti,cel putin la inceput, in aceasta invaluire ametitoare de har Divin!Sa stiti ca ma bucur pentru ei dar ii si invidiez intr-un fel, pentru ca traiesc ceva ce eu am uitat si-am pierdut in cursa meritelor la care m-am inscris ,fara sa bag de seama, demult!