Îmbrăcat cu o hlamidă subţire de zăpadă, Sibiul, chiar curat, pare posomorât şi plin de neviaţă. În spatele acestei mantii cu aparenţă tristă, oamenii Artgothicului, cenaclu condus de Călin Sămărghiţan, îşi văd de plimbarea lor prin lumea poeziei care nu pare să fie deloc virtuală, ci trăieşte intens. Cenaclul din salonul Lounge din vechiul Atrium din Piaţa Mică e plin de lume, de rumoare şi cuvinte care nu se aud, fiind şoptite, până când Călin pune piciorul în prag şi o invită să citească pe Dana Banu. Venită de la Bucureşti să citească în minunata companie a iubitorilor de poeme din Sibiu, Dana a debutat în revista Astra, în 1984, e membră a Uniunii Scriitorilor, a terminat o şcoală de Teatru experimental la Paris şi avea şi ea un pahar cu ceai în faţă când s-a apucat să lectureze din viaţa ei „de acum o mie de ani încoace”.

Pe Dana am întâlnit-o prima oară pe terasa de la Muzeul literaturii. Plină de viaţă, fostă nevastă a regretatului om de condei şi desen Traian Furnea, căruia i-a dăruit un băiat la momentul cu pricina, Dana îşi aduce aminte cu oarece timiditate de viaţa ei lângă cel care, trist, a rămas un titlu de melodie, „Pseudofabulă”, în istoria literară de ieri şi de azi. La Sibiu s-a comportat tot timid, dar versurile ei au fost puternice şi dătătoare de speranţă lirică. I-am reţinut câteva versuri pe care vi le ofer spre meditaţie tuturor celor care vă loviţi în întâmplările voastre şi de boema mea bucureşteană, plecată cu sorcova de sărbători în fabuloasa lume de la Poalele Păltinişului şi ale Munţilor Cibinului, a zăpezilor de la Poplaca sau Movilei lui Mihai, îmbrobodită boemă-poemă şi aici cu câte o tărie sau un vin fiert, aşa cum stă bine şi boemului de mine, fără a mă supăra când vreun neamic de-al meu mă apostrofează drept ce nu sunt. Dar citiţi din Dana Banu şi din ce a gândit ea la cenaclul Artgothica de lângă frumosul muzeu al Brukenthalului:

 

„spre dimineaţă primul tramvai intră prin fereastra deschisă
felinarele aruncă lumini stinghere spre blocuri
aşteptăm veşti de la capătul pământului mereu le aşteptăm
când ajung la noi e deja târziu obişnuiţi fiind cu aşteptarea
le traversăm în grabă sau construim cu ele piramide
poduri artificii diverse şi mărunte retorici nostalgizante
oamenii caută urmele noastre prin locuri ciudate pe unde nu am trecut niciodată”

 

Minunat, nu?

Sau poemul său alunecat pe hârtie în urma serilor Artgothice de la Sibiu, pe care i l-am cules de pe site-ul destinat poeţilor, fie ei chiar şi virtuali, câteodată, poezie.ro, în care spune:

 

„ oraşul te aşteaptă e primitor felinarele îţi desenează hărţile unor teritorii abstracte
noaptea e multă lumină aici sunt zăpezi care urcă la cer sunt paşi pe care îi ştii
i-ai învăţat pe de rost balet mecanic pianul închis perdeaua acoperă zâmbetul
e o linişte de parcă ai adormit în privirea unui om care nu te va citi niciodată

ridici gulerul umerii strângi pumnii încet mergi mai departe călătoreşti prin luna ta cea rotundă şi neagră
acelaşi copil ascuns câteodată într-un avion de hârtie alteori într-un cerc prea colorat
cel mai des într-o barcă pe care ţi-ai desenat-o demult
ridici gulerul umerii strângi pumnii şi taci iar cât pentru toţi cei 1000 de ani primiţi la naştere.”

 

Şi am mai sorbit o gură de coniac, gândidu-mă la ce tristă e inima poetului şi ce haină de sărbătoare poartă în faţa celor care nu-l înţeleg ori îl lovesc cu bulgări de zăpadă, chiar cu pietre vinete uneori.