Tratat despre încăpăţânare

Femeia aceea care m-a rugat să fim împreună
dar n-am iubit-o nicicând, de fapt am ignorat-o
ca pe un Cernobâl viral, domestic și infect,
căci temându-mă că depresia m-ar fi iradiat letal,
eu întotdeauna m-am ferit să intru în vorbă cu ea.

Calea pe care profesorul acela serios m-a îndemnat
dar pe care nu am mers niciodată, evitând-o,


ca pe-un tir cu frânele rupte ce se duce-n prăpastie,
deși, lui, în expertiza lui princiară
i se părea predestinată mie.

Povața pe care înteleptul acela mi-a dat-o
dar pe care am uitat-o imediat de parca ar fi fost
un aisberg trântit obscen în Deșertul Kalahari...
Şi ca într-un somn de moarte
eu nu mi-am mai adus aminte nicicând de aceasta, deși el, în bunătatea lui,
chibzuise îndelung și se rugase pentru mine.

Toate, poate, au fost predestinate de tine, Doamne
să fie nerealizate, neînțelese sau neglijate de mine.
Este nerecunoştiinţa, ratarea, neascultarea sau uitarea
cea mai rea dintre toate?
Vezi, mie mi-a fost frică să rup un trandafir,
deși uneori mi se părea
că unii din ei mă îndemnau dinadins să-i rup.
Dar eu, în dobitocia mea primordială am crezut
că trebuie să-i cultiv la nesfârşit, nu să-i rup,
ori cel puțin nu când ei au decis deja pentru mine.

De aceea, eu am fugit întotdeauna de femeia care
decisese deja că trebuie să fim împreună,
am ignorat calea pentru care
toți ajunseseră deja la concluzia că este cel mai bine
și-am ignorat sfatul pe care toți
deciseseră deja că este cel mai bun.

Dar în rătăcirea mea nesfârșită continui neîntrerupt
să cultiv școlile, femeile și bisericile,
dragostea, făptuiala si sfatul.
Scuipat de ridicoli și îndepărtați dragoni,
stau sub cariatide sorbind opaluri cu neuroni,
ținându-mi timona uitată, regal, continuând să păstrez
fețe, lanțuri, şoapte din al lumilor spectacol şi crez.
 


Mama mea nu avea nici un regret

Pentru mama mea totul era clar
chiar și lucrurile complicate erau brutal de directe
ea pur și simplu nu avea nici un regret
căci viața era simplă
și adevărul era unul
căci ea știa ce nu putea să facă
și întotdeauna făcea tot ceea ce putea să facă

Mama mea nu mi-a dat ceva special de mâncare
pentru noi mâncarea era doar mâncare
și atât
nu știu câți bani avea
căci nu se lăuda niciodată cu banii
și nici nu se văita
dar întotdeauna aveam suficient
cât să o ducem bine

Mama mea vorbea exact cât trebuie
și când trebuie
și așa cât trebuie
cu toți oamenii
de toate rangurile
fără de teamă

Lăuda numai din când în când
când ceva era perfect
atunci vorbea ca și cum acel ceva
ar fi fost un lucru din mâna ei
sau un prieten de-al ei de-o viață
 

În biserică


trupul nu rămâne
decât o rătacire
a sufletului

coborând
pe loc n-am stat

harul a revenit
m-a readumbrit
cuprinzând
locul sfânt
pe pământ
 

Euharistia

slava întreagă
sta
acunsă-n smerenie
vinul sângelui
rubinul ascuns
din care eternitatea pleacă
întreagă bogație
în pâine
trupul grâului
umplând soarele
sorbind
șuvoiul păcatelor
pătrunzând
în pieptul nostru
nevăzută
tainică
dând strălucire pământului
prin frângerea
Fiului Omului

 


De ziua ta, tată

Tată, îţi vorbesc într-o zi de toamnă târzie când e ziua ta,
când avionul tău de-abia a decolat de pe o pistă cu brumă,
când nu mai sunt flori de vânzare la supermarket
şi când mama de mult ţi-a făcut semn uitat cu mâna prin mine,
eu, zdreanţa ta, din lichidul amniotic pervers şi ridicol.

Tu mi-ai spus să merg după tine, dar nu punându-mi pantofii
ci să încep întâi să ştiu cum să fiu liber.
Prima lecţie a fost despre mândrie când tu tată, mi-ai zis ca pe-o pildă
să nu cumpăr case pe unde urgia vulcanului Kīlauea va izbucni curând,
ci să fiu plecat.
Dar te-ai ascuns şi mi-ai spus să rămân să mai învăţ despre mânie,
cum să vorbesc cu ea, cum să încerc s-o înduplec, cum să negociez cu ea
s-o trimit la discuţiile cu comisiile de birocraţi,
cu oamenii grăbiţi, superficiali şi nervoşi ai unui consiliu al păcii.

Tată, tu acum eşti dincolo de graniţă dar eu sunt înăuntru.
Tu ai vrut să te retragi într-un paradox şi să mă faci să veghez,
mi-ai trimis mesajul printr-un fax chiar la stelele chiaune de lumina zilei
şi mi-ai zis să te caut.
De-odată-n iarnă, din toate conductele de gaze întinse să încălzească ţara,
din ghipsul ce înveleşte clădiririle, când oamenii se ascund în blocuri,
asemena viermilor în cotorul de piersică,
tu mi-ai trimis porunca să fiu şoimul tău.
Şi-am zburat şi-asta am fost...

Tată, tu m-ai pus să te desenez
dar nu cu mâinile ci cu gândurile şi cuvintele mele.
Tu scoţi acum o cană de vin şi te-nveseleşti la masă
dar m-ai trims să-mi frec părul şi paşii de toate ţărmurile,
cu oameni de toate naţiile, de pe toate continentele,
ca să ştiu ce e dorul şi să-l am în mine fără să pot vorbi despre el.
M-ai trimis să-mi izbesc gândurile şi speranţele mele toate
de zidurile bisericilor, templelor, s-ating icoane vechi, statui şi talismane,
să simt ce este mântuirea, să-mi fac lăcaşul meu, să învăţ să le păzesc
şi să-mi fie frică să nu le risipesc în vorbe şi în vise proaste.
Căci eu le simt ca pe-un smartphone lipsă şi doar le simt că ar putea fi bune
şi poate e mai bine aşa să le ştiu, dar să rămân orb,
să fiu nesigur că le am şi să-mi fie mereu teamă că le pot pierde pentru totdeauna.

Tată, tu eşti un amfiteatru roman în Pompei înaintea vulcanului ce va erupe.
Eu am rămas gladiatorul luptând în arenă iar tu doar râzi brutal
când eu mă odihnesc după prietenii pierduţi şi rănile tot mai multe
şi încă îmi câştig războaiele astea, de fiecare dată.
Dar până când oare, tată?


 

Turnul

mereu se ridică un turn care se așează peste altul recent făcut
totul părând un turn mult mai înalt după care un altul se ridică
și tot așa totul se întâmplă fără oprire
mașinile construind neobosite asemenea cârtițelor cerului
iar oamenii lucrând precum liliecii bătrâni din peșteri

spre surprinderea mea instantaneu cu ridicatul turnului
văd noi goluri înăuntrul pământului născându-se de la sine
de fiecare dată cu mult mai mare decât turnul ce se ridică
dormind în timp ce lucrează lumea probabil ocupată nu vede
sau cel puțin așa se pare că se muncește întruna
iată mașinile zumzăind clipă de clipă duduind
ca avionul in momentul final prăbușindu-se de faleză stâncoasă

eu văd că nu mai înțeleg nimic în jur și mai văd fețe perfecte
trântind meduze în nisip prin tot felul de standardizări de lucruri greșite
impuse drept corecte prin tot felul de standarde și protocoale tehnice
și tribunale ce decretează drept compatibil tot ce este incompatibil
iar ei lucrează harnic și consecvent doar la la inconscvență
apoi în timp ce noi turnuri se ridică noi goluri apar eu oameni văd căzând
în secret din turnurile astea prin coridoarele lor murdare
asemenea ascensoarelor scurgându-se în centrul pământului

- nu seamănă asta cu turnul Babel versiunea 2.0 - le-am strigat - opriți-vă
unuia nu i-a plăcut și deodată m-a luat prin surprindere
aruncându-mă ca printr-un somn în călătoria spre centrul pământului

 

Orbirea prin scriere

Omul cavernelor a orbit prin scrierea sinelui
deoarece bucăți de piatră din uneltele lui
s-au rupt în privirea lui, în mijlocul unui vis
pe când el încerca să-și cioplească destinul.

Scribii egipteni au orbit din scrierea sinelui când penelul lor
s-a schimbat brusc într-un laser retezându-le ochii
pe când acești sacerdoţi ai cunoaşterii au întâlnit dragonul
și-au încercat să-i cuprindă mintea pe un palimpsest.

Călugărul evului mediu a înnebunit în scrierea sinelui
pentru că îngerul l-a ademenit într-un loc ascuns
l-a istovit, l-a răpus, i-a scos ochii și batjocorit sufletul,
pe când lupta cu litera de foc întru sfârșitul lumii.

Tipograful a orbit de scrierea sinelui și s-a intoxicat
de prea multa atracție către matrițele literelor,
pentru că deși părea un mecanic cumsecade care fuma liniştit
ca o respiraţie aspră în penitenţă desăvârşită,
formele de plumb i-au intrat in ciorapi, picioare și mâini
și el a rămas încremenit asemenea unei grădini.

Chiar toată lumea orbește prin scriere, m-am întrebat dormind?
Când m-am trezit am realizat că eu eram deopotrivă
omul cavernelor, scribul, călugărul și tipograful.

 

Puțin mai multă apă

gramatica era un dictator umilit de iubită,
care, refuzând să respire, s-a asfixiat în stelele reci
devenind un nou astru.
din acest moment ideile noastre au devenit noile lui planete.
din cratere noi, în lumini fumegânde, noi sentimente se-adună:
tu ești cea care aduce apa și pui bun început lucrului nostru.

sângele meu trist s-a transformat în munți de granit,
m-a înghițit oboseala faptelor, acum,
când oceane, orașe, râuri, păduri și drumuri
deja le-am crescut împreună peste noapte.
precum noi agățăm cu privirea noastră copacii
în speranța generoasă că îi putem reda cerului
plămânii mei au început să fumeze
toate cărțile bibliotecilor orașelor,
când totul devine un smog trist și-întunecat
și se așteaptă ploaia.

iată, fumul dat de plămâni în afară
a devenit gând și țară, acum când așteptând
iubirea o vedem devenind însăși realitate.
șopârlele se uită curioase în ochii mei:
puțin mai multă apă să beau de la tine e tot ce-mi doresc.

 

singurătate

de soare uitat
cobaltul tăcerii
rostogolindu-se
își înalță
zidind
postumanist
singurătatea

apărând
dintr-un deșert al durerii
dragostea rănită
lovește oceanul
cu credincioasele
înaltele ierni

vulturii grei
zac doborați
în pulberea aspră
sărutul morții
călătoria ascunsă
totul e cuprins
în exil
de poet

margine latină
harfă
ascunsă în inimă
depărtarea continuă
larve de fluturi
înflorind
pe pinteni de fier
zăpada e mâna
eu sunt unealta ei


 

Licuriciul din seif

La început erai un licurici iradiind fericire în luminișul familiei tale
dar în scurt timp tu te-ai schimbat și-în loc să scrii bilete
tu scriai cecuri. Precum alchimistul încearcă să găsească piatra filozofală
și să transforme totul în aur, tu încercai să să transformi totul în bani.
Apoi începeai să omori țânțarii de enervare, când cardurile de credit
deveneau ceva magic ce trebuiau folosite fluturându-le rapid deasupra tejghelei,
de ziceai că alungă spiritele rele. Când îți vedeai foștii prieteni
încercai să fugi, să scapi de ei și să te furișezi printr-o portiță îngustă.

Copiii tăi au fost uitați pe scheme financiare, aranjamente și mălai verde.
Umblai cu lăcomia ca un amant gelos strângând-o în mâini atent să nu-ți scape
și-ai început să nu-ți mai placă oamenii cu un anumit nivel de sinceritate
precum new york-ezii lăcrimează scoși la aer curat într-o pădure adevărată.
Tu ai îngrămădit un munte de monede pe-un talger și totul s-a evaporat în aer
lăsându-i pe toți în suspans și pagubă ca publicul dintr-un număr de iluzionism.

Pe orice fiinţă tu o clasificai și-o aşeazai în clasorul uriaş al lăcomiei
și lemnul sângeros al icoanei s-a transformat de-odată într-un seif.
Până și străzile se topeau în contul tău mercantil și barbar
și uite-așa magicul avion al fratilot wright s-a transformat
într-un supersonic al furtului public.
Ți-ai dus sufletul în stradă iar el a alergat, s-a bucurat și-a râs
odihnindu-se în somptuoasele bănci comerciale precum Iuda.

Înmulțeai păcatele mai mult decât Iisus înmulțea pâinile.
Ai întins o vorbă și ea s-a scurs ca o umbră pe sub neoanele dintr-o discotecă
rămânând un proces verbal dintr-o condamnare judecătorească sucită.
Tu puneai mâna pe șarpe și veninul lui se transformă în dolari,
puneai mâna pe virgine iar ele se evaporau și se transformau în statui de aur.
Ai invitat steaua să-i faci un nud și-ai strâns bani frumoși.

Cea mai mare insultă era când lumea nu te băga în seamă, să te ignore
căci te simțeai precum zidurile de la stadioane puțind a urină, vomă și violență.
Și uite așa vin momente mai dificile în viață când cântecele au început
să aibă filtru prin card bancar iar sufletul să prindă buzunar
și uite-așa tu te-ai prăbușit aidoma unui avion plin ochi cu mortar.

Acum zadarnic încerci să redevii licuriciul din luminiș de la-început
căci luminișul a fost tăiat și pus la foc mai demult.
Acum ești o zebră mâncată de lei iar copiii nu-și mai aduc aminte de tine
când stai holbându-te fără lună în odăile pline ochi de deținuți.

 

Despre scrierea unei poezii

De-abia începusem să dorm când un criminal în serie
mi-a confesat că plăcerea de-a scrie o poezie
este ca şi cum ar gâtui fiinţa cea mai dragă,
simţind în mâinele sale ultima ei suflare,
precum antimateria sorbind în gaura neagră
o planetă oarbă.

Câţiva derbedei mi-au râs în faţă, în următorul vis,
zicându-mi că a scrie o poezie e ca şi cum
s-ar organiza o luptă cu arme între mai multe găşti rivale,
aşa cum cetele de lăcuste invadează
pădurea înmiresmată de primăvară.

În mijlocul somnului, un vagabond adolescent
mi-a şoptit că în zilele noastre
a îndrăzni să scrii o poezie e ca și cum
ar pândi pe toţi să fie plecaţi,
pentru a picta în taină un grafiti
depărtându-se înainte ca cineva să îl vadă.

În ultimele clipe înainte de-a mă trezi,
la sfârşitul reveriei, un prizonier politic mi-a declarat
că pentru el a scrie o poezie
este precum chinul de întemeiere a unei umbre
în lumina ucigătoare a luminii reflectorului
din camera de tortură.

 

Dorian Stoilescu: (n. 1967, Galați): Locuiește într-o suburbie din Sydney. A petrecut mai mult de 20 de ani în cercetare și în învățământ - în Australia, Canada și România - în domeniul educației matematice și al informaticii. A obținut doctoratul în educație la Ontario Institute for Studies in Education din cadrul Universității din Toronto (OISE / UoT). În prezent, predă cursuri în programele primare și secundare de educație matematică, educație în domeniul IT, cercetare în domeniul educației și practică pedagogică. Începând din anul 2012 este lector la Western Sydney University.

A activat în cenaclurile “Anton Holban” , “Noduri și Semne” şi în diverse cenacluri online. Scrie poezie (fiind interesat și de formele diferite de poezie gen freestyle sau haiku), eseu, proză și critică poetică. Are în pregătire volumul de poezii de debut.