Cosmin Perţa

Zorovavel a îmbătrânit

(Din volumul Zorovavel Ed. ,,Grinta”, Cluj-Napoca, 2002)

 

Mâinile i se bălăngăneau inutil

pe lângă corp, ca

nişte bucăţi de carne neagră.

Îşi hrănea zilnic planta

din hol

cu mari hălci de prietenie

pe care le scotea din acelaşi sertar

învechit, unde în tinereţe

îşi ascunsese puţinele

straturi de piele

împăturite frumos într-un

bax gol de Gitanes, acoperit

cu frunze uscate de nuc.

Număra clipele-n rânduri

şi fructe gălbui

şi aştepta visul acela

pe care ştia c-o să-l primească

cu câteva zile înainte

să înceapă să-şi strângă

colecţia de sânge de pe pereţi.

 

Lucian Perţa

 

Zorovavel nu îmbătrâneşte niciodată

 

Nici nu are cum, fiindcă mâinile lui,

bălăngănite ameninţător,

alungă bătrâneţea cu o bucată

de prietenie scoasă dintr-un cui

ruginit

de undeva din pridvor,

unul din nu puţinele cuie

bătute cu capul înainte

pentru a le rămâne

în afară vârful ascuţit,

şi acoperite ulterior

de un strat de rugină gălbuie,

în care, pe lângă prietenie,

mai înfigea şi alte cuvinte,

împăturite frumos,

precum dragostea,

moartea, viaţa,

revolta, melancolia

şi iată, acum, în sfârşit,

încă sângerândă—poezia !

 

Cosmin Perţa

 

Psalm VII

(Din volumul Cântec pentru Maria Ed. ,,Vinea”, Bucureşti, 2007)

 

Şi iartă, Doamne, cugetul meu dinainte,

şi cugetul meu dinapoi.

În câmpia dorinţei am fost şi m-am lăsat pradă ei,

în câmpia treziei am fost şi m-am lăsat şi ei pradă

şi, Doamne, pradă apoi m-am lăsat.

Şi dacă în sufletul meu omenesc de iertat ar fi vorba

eu aş ierta, şi atunci, Doamne,

uită jalea ce ţi-am prilejuit,

căci numai a Ta este iertarea şi jalea.

Câmpiile verzi ard cum au ars

şi eu nu-mi pot ierta nici ziua de mâine,

nu în uscăciune, cum în uitare.

 

 

Lucian Perţa

 

Psalm VII

 

Şi iartă-i Doamne, robului tău zic

înşeptita stăruinţă în cuvânt,

că pradă cuvântului a căzut de mic

şi pradă-i va fi cât va fi pe pământ.

Şi Doamne, îi iartă şi orgolioasa

pornire de-a fi printre vip-uri un VIP,

că dacă nu ai un orgoliu cât casa,

la Bucureşti să te-afirmi nu e chip.

Ci Tu îi arată iertare şi milă,

că totul avea-va de astea le are,

şi doar dacă poţi îi mai pune şi-o pilă

la edituri, să nu cadă-n uitare !

Cosmin Perţa

 

Jelanie

(Din volumul Bocete şi jelanii, Ed. ,,Bibliotecii de poezie”, Bucureşti, 2009)

 

Jeleşte, îmi spuse ea, şi eu am jelit.

 

Ea merge pe drumul de piatră alb şi sărăcăcios.

Eu merg puţin mai înaintea ei cu doi paşi.

În jur e câmpie, câmpie uscată şi soarele sus pe cer.

Picioarele le târşim, pietrele se aud la fiece pas.

 

Jeleşte, jeleşte şi braţele i s-au lungit către cer ca nişte oase.

 

Eu merg pe drumul de piatră crăpat şi fărâmicios.

Ea îşi târăşte picioarele la doi paşi în urma mea.

Afară e-un soare puternic ce ne usucă.

În jur, câmpia ce pare a nu se mai termina.

 

Jeleşte, şi pântecul i s-a umflat pentru jelanie ca pânza unei corăbii.

 

Ea merge pe drumul e piatră zgrunţuros şi arid.

Eu sunt aproape, la doi paşi în faţă.

Soarele trece prin haine şi piele şi ne topeşte.

În jur e numai câmpia şi ştim că nu se va termina.

 

Lucian Perţa

 

Jelanie

 

Nu e corect, îmi spune ea, şi eu ştiu că-i aşa.

 

Ea vine-n urma mea la doi paşi.

Încărcată cu toată literatura română.

Eu, credeţi că port ceva? Aşi!

Doar un pix şi-un caiet am în mână.

 

Nu e corect, îmi spune ea, privind gâfâind către cer.

 

Eu merg pe urmele Cuvântului, spre oază.

Nu-i ascult jelania, aşa se jeluiesc muzele.

Numai viaţa invizibilă a personalităţilor contează.

Afară, în jur, e o criză de crapă pietrele.

 

Nu e corect, geme ea ca o corabie.

 

Ea, care duce toată literatura română în spate.

Eu sunt înaintea ei cu doi paşi şi-un pix.

Deodată cineva stinge soarele şi e noapte.

Eu îmi închid caietul şi pun punctul la fix!