”Fără să-și explice de ce, toți trei s-au uitat la femeia care se apropia leganându-se ca orice persoană supraponderală, privind grupul din oglindă, trei siluete parțial suprapuse. Ce caraghioși erau cum stăteau așa cu ochii la ea, ridicând din când în când mâna a neputință. Nu se auzea zgomotul străzii. Domina așteptarea.
Ea se apropia încet. Părea că nu se va grăbi niciodată pentru nimic. Avea o față de om care a abandonat orice luptă. De fapt, mintea nu i se putea „stabiliza”. Glisa. Fugea. Sărea ca o „căpriță” de la una la alta. Doar la mașini era atentă. Să nu treacă pe unde nu trebuie, să se uite bine în dreapta și-n stânga. Știa din copilărie ce înseamnă frica de mașini. Mai târziu a aflat și despre alte „frici”. Ce să faci, zicea în sinea ei? Asta e!
Ignorând cele trei persoane care așteptau să vadă dacă se izbește sau nu de oglinda veche, Venera, fostă Venerica, fostă Rica, fostă Ica își făcea, mai departe, „bilanțul vieții”, ca și cum ar fi vorbit cu cineva apropiat:
-Nu știu câte vise au murit. Multe. Cine le mai știe? Multe. Cele mici, cele mari, aproape toate. Știu doar că am trăit câteva. Răzlețe. De vise vorbesc. Când le chem, vin la rădăcina pomului din mijlocul curții, cum veneau puii de rață când simțeau mirosul de frunze tocate cu satârul. Cum se adunau când auzeau chemarea bunicii: mani, mani, mani, mani! Eh. Or fi vise, or fi amintiri? Totuna. Oare mama se gândește la noi? Toată viața m-am întrebat. La grădiniță, la școală, la prima întâlnire. De fapt la toate.
De întâlniri, zic. Acum e prin nori. Norul – biserica viselor. Ce spun eu, catedrala lor! Orice nor? Orice vis? Deh, aveau dreptate când spuneau că oamenii sunt mirese. De mai multe ori pe an sau pe zi: când se scutură cireșul, când ninge norul. A spus cineva la televizor. Într-un film.
Mă uit așa la mine și ce văd? O femeie fără pretenţii. Ca multe femei, duc o viaţă de care tot încerc să fug. Am venit, ca toţi ceilalţi, în amărâta asta de stradă, la amărâta asta de adresă, în urma unui anunţ. Se face prezentare de produse. M-aş duce oriunde, numai să plec de-acasă. Am un soţ care bea, după părerea lui, rar: azi, mâine şi tocmai poimâine. E bine pentru mine să nu fiu acasă în anumite momente. N-am copii. N-am avere. N-am prea multă carte. N-am ambiţii. Aş fi fericită să aibă cineva nevoie de mine. Să ajut. Să mă privească cineva ca pe o fiinţă, ca pe un suflet singur. Cumpăr covrigi cu sutele. Am plasa plină mereu. Dau în stânga şi în dreapta. Toţi primesc. Şi cei care n-au nevoie. Nu sunt flămânzi. Pentru sclipirea de mulţumire din ochii unora, voi da mereu covrigi. Că n-om avea noi prea multe, dar covrigării, slavă Domnului, sunt la tot pasul.
Văzându-se de aproape, n-au avut încotro și s-au salutat. Bărbații le-au invitat pe doamne să traverseze curtea și să urce primele cele câteva trepte. N-au sunat la ușă pentru că nu mai era. Sacii de moloz din dreapta scării păreau că acolo trebuie să fie”.