(Nicolae Scheianu – Pietre din potop – Ed. Vinea, 2016)

             Unde să cauţi prima oară şi ultima oară liniştea, unde să cauţi orizonturile, unde să cauţi păcatele, unde să cauţi unde. Despre ce s-ar putea spune că există în ciuda tuturor morţilor, sfârşiturilor, în pas cu veşnicia, când tot există şi înviere şi începuturi. Dacă nu ar fi pietre ce s-ar putea pune în loc în blândeţe şi în tăcere la fel de subtil precum vremurile care nu ne uită şi nu ne ocolesc şi au deplină şi definitivă patimă pe noi.
             A nu mai rămâne piatră pe piatră e sublimul apocaliptic dar şi singularitatea primă dinaintea lumilor ce aşteaptă să vină tot mai confuze şi tot mai grele dar de venit or să vină. Câte lumi pot încăpea într-o singură piatră nostalgică rămasă uitată-n colţ de facere/desfacere, câte axe pe care să se caţere iedereşte măreţiile fiinţei/nefiinţei, câte!
             „Pietre din potop” ar putea fi înţelese drept cuminţenie, drept iertare, dar şi drept încăpăţânare dacă nu cumva drept turbare. Ale lui Nicolae Scheianu expozeuri existenţiale sunt grele potrivite pentru o moară capitală, universală. Cum spunea despre acestea, Ciprian Chirvasiu: „Abia apoi, când enunţul nu doar că stă singur pe picioare, dar e în stare să poarte războaie de cucerire şi să îndure asedii, Nicolae Scheianu merge la starea civilă şi-l recunoaşte pe numele său.”

             Dar ce vorbeam despre nonşalanţa pietrelor la ceas târziu de noapte nu se mai face deloc în crăpatul zorilor când se cere şi se află zgomot. Să scârţâie şi să pocnească şi să se dea în clocot să dea gata deci toate facerile/desfacerile dimpreună!
             Deoarece: „Cu pană de înger a desenat/ caii regelui/ ciuruiţi de săgeţi sau sfâşiaţi de câini/ veacul sfârtecat de războaie/ sedus de femei aprins de ambiţii/ şapte continente de cuvinte/ împrăştiate ca gloanţele/ a schiţat faţada acestot vremuri/ cu îndrăneală şi geniu/ vom fi invitaţi la festin cu toţii/ într-un peisaj unde/ bănuţi de aur cad din văzduh;/ poeţii, filozofii, artiştii/ mai târziu, mai la urmă.” (Artă pentru artă).
             Poezia de acest fel are rolul de a te sufla de unde eşti de fel, să te duce cine ştie unde, te ia, măi, te ia, de nu mai vii înapoi pentru că nici măcar nu mai contează unde erai.
             Poetul nu trage în poligon, ci pe câmpul de război, chiar să fie deal, munte, mare, cer ori iluzie dar binevenit ce e.
             Iar nemărginirea este interfaţa imaginaţiei în care încape cam totul, o Arcă a lui Noe se prefigurează că tot veni vorba aşa în treacăt de potop... „Ţi-am mai vorbit despre o cameră/ numai lumină de marmură/ despre o punte despre un pod/ în faţa casei noastre/ rătăcită într-un peisaj cu spini înfloriţi-/ de nunta noastră-/ cu stele mari deasupra/ cât globul didactic/ şi treizeci şi trei de paianjeni cuminţi/ risipiţi prin unghere, cu fluturi de lampă/ adormiţi pe cămăşile tale de noapte/ o casă de lemn cu mistreţi în ogradă/ cu urşi în livadă/ cu şerpi la fereastră încolăciţi pe arbuşti/ curioşi să ne vadă/ cu ierburi de leac lângă prag/ şi în grindă// un fel de fericire suferindă/
să se scoboare-ncet să ne cuprindă/ în toropeala moale de mătase/ să-ncepem noi, acolo, în uitare/ un cimitir numai al nostru/ un început cu propriile noastre oase...” (Într-un peisaj cu spini înfloriţi).
            Prietene poet, când te mai iei şi/sau mă mai iau la toartă deopotrivă la sfadă cu raiul cu balamucul cu toate moaştele încrâncenării/descrâncenării, vin cu tine dacă nu cumva vii cu mine!