„ Sӑ nu spui niciodatӑ timpului cӑci doar el ştie paşii / secundei / Sӑ nu spui niciodatӑ iubirii cӑci doar ea ştie pulsaţia inimii / sӑ nu spui niciodatӑ tӑcerii cӑci doar ea ştie zvârcolirea / nesupusului / Sӑ nu spui niciodatӑ cerului cӑci doar el ştie sensul / cuvântului viaţӑ.” (Alina Narcisa Cristian)

„Când am intrat în viaţa ta pe geamul din spate al sufletului aveam o uşӑ lӑsatӑ mereu deschisӑ pentru mine în inima altcuiva ce plângea pe pagini de timp netrӑit într-o poveste de dragoste ce nu-şi bӑnuia sfârşitul...”

Am început cu versurile de început ale volumului, pe care le-am transformat – cu o minimӑ strӑduinţӑ (doar de aranjare în paginӑ) – în prozӑ. În original, fragmentul de la început e scris aşa:
„Când am intrat în viaţa ta pe geamul din spate al / sufletului aveam o uşӑ lӑsatӑ mereu deschisӑ pentru /  mine în inima altcuiva ce plângea pe pagini de timp / netrӑit într-o poveste de dragoste ce nu-şi bӑnuia /  sfârşitul...”

Dacӑ poezia modernӑ se remarcӑ(?) prin lipsa oricӑror restricţii despre versificaţie, nu acelaşi lucru se poate spune despre stӑpânirea mijloacelor de exprimare corectӑ în limba românӑ, care trebuie sӑ fie fundamentul oricӑrei încercӑri literare. Sӑ intru puţin în miezul problemei.

Pe prima paginӑ a cӑrţii scrie: tehnoredactare Adalbert Solticzki. La pagina 8 dau de versul:
„Tu ŞTI cât doare sӑ laşi iubirea sӑ-ţi fugӑ printre degete”?

La pagina 62, am din nou ocazia sӑ-mi creascӑ tensiunea arterialӑ. Motivul?
„Ziua de IERI a amuţit de uimire...într-un AZI ce MÂINE îl vom ŞTII doar noi.”

Majusculele le-am pus doar pentru „ŞTII”. În cazul versului de mai sus corect era „şti”. Un singur „i”...

Pӑcat cӑ versuri de multe ori izvorâte dintr-o mare sensibilitate sunt siluite din loc în loc. Drama cea mare e cӑ nu ştiu/ştii pe cine sӑ dai vina.

În rest, poeziile sunt scrise cu inima, îndureratӑ şi pustiitӑ de dragostea pierdutӑ. Poeta se consoleazӑ, dând cale liberӑ celui care alege altӑ cale spre fericire. „Lӑsându-te sӑ pleci am semnat amândoi biletul spre / fericirea voastrӑ şi mi-am semnat singurӑ nefericirea cu / lacrimi de tӑcerea ta.”

Autoarea are poezii de dragoste şi de suferinţӑ demnӑ pusӑ pe seama sechelelor unei ipotetice despӑrţiri. La pagina 18, se lamenteazӑ dupӑ...iubitӑ şi scrie:
„Umblet desculţ în poeni însorite ale sufletului despuiat”

...iar mie-mi vine cheful sӑ mӑ plimb printr-o „poeanӑ” cu flori. Face bine asta la relaxare.

Amintirile ţin de multe ori loc realitӑţii neplӑcute. „O singurӑ bӑtaie de inimӑ era de ajuns pentru a trӑi / amândoi.” – spune foarte frumos autoarea într-o poezie.

Alina Narcisa Cristian scrie cu mult patos. Reuşeşte, astfel, sӑ ne punӑ pe gânduri: inspiraţia e urmarea fireascӑ – dar nedoritӑ – a unei întâmplӑri tragice, sau e doar o bogatӑ imaginaţie poeticӑ?
Imposibil de dat un rӑspuns, dar aceastӑ ambiguitate e plӑcutӑ cititorului. Oare la ce altceva ne-am putea gândi citind versurile: „La fiecare lacrimӑ ce arde sub cӑlcâie rӑsare o floare pe / mormântul tӑu vegheat de îngeri ce mӑ-nvaţӑ drumul / spre tine.” ?

Un lucru interesant şi original îl reuşeşte poeta prin construcţiile care condiţioneazӑ iubirea de statornicie. În afarӑ de titlul albumului, în altӑ poezie, zice: „Iubirea ta a amuţit cu ochii respirând doruri nepângӑrite / de vreme scrijelind în sufletul meu şi acum ca şi atunci / aceleaşi cuvinte...//Te iubesc, dar nu rӑmân cu tine!”, pentru ca, în altӑ parte, sӑ se producӑ schimbarea: „Nu te mai iubesc, dar rӑmân cu tine”.

Fӑrӑ îndoialӑ, avem de-a face cu o poetӑ talentatӑ. Nu-i la îndemâna oricui sӑ spunӑ atât de mult într-un spaţiu condensat în douӑ versuri, fie ele versuri albe: „Timpul s-a oprit dinspre tine înspre mine lӑsând / eternitatea sӑ-şi spunӑ plânsul la poarta iubirii[...]”

În altӑ poezie, descopӑr şi mӑ emoţioneazӑ profund versurile : „Timpul a luat tӑcerea de mânӑ şi i-a spus...dӑ-mi liniştea / ta şi am sӑ-ţi dӑruiesc în schimb secundele ce vor urma.”

Am întâlnit şi versuri  care mi-au reamintit de romanul „Viaţa pe un peron” al lui Octavian Paler: „În gara vieţii tale nu mai oprea niciun tren. / Peronul tӑcea şi el. / Doar şina trosnea în gerul dintre vieţi.”

Sau: „Pe peronul trist cӑlӑtorii înmӑrmuriţi în clipe fac cu mâna / trenului cu zâmbete furate.”

„Ai lӑsat dorul sӑ te-mbrace cu haina iubirii ce-o ţineai atârnatӑ pe umeraşul timpului”- o idee excepţionalӑ, care face sӑ pӑleascӑ neputincioasӑ orice tehnoredactare neglijentӑ, cum au fost cele câteva de la începutul comentariului.

Uneori, mai scapӑ câte un cuvânt care, oricât de mic ar fi, are importanţa lui . Un exemplu:
„Transformam vise în realitate cu aceeaşi rapiditate cu / care fluturii îşi deschid aripile şi nimic pӑrea sӑ nu atingӑ / iubirea noastrӑ.”

Eventual „şi nimic NU pӑrea [...]”

Un evident adevӑr îl conţine urmӑtorul fragment : „Ne irosim timpul în vieţile unor mӑşti schimbate în / funcţie de context şi împrejurӑri amӑgindu-ne cӑ suntem  / noi în masca fericirii [...]”

...dar unde-i poezia?

Poeta vorbeşte în volumul sӑu despre „corabia timpului între malurile unui nicӑieri spre / niciunde...[...]”

„Nicӑieri spre niciunde”, expresie întâlnitӑ şi la alţi poeţi contemporani.

O poezie are titlul „Ai pus virgule”. Descopӑr aici interesante inovaţii stilistice. Mӑ uit dupӑ virgulӑ, mӑcar dupӑ una. N-o gӑsesc... În schimb, „Verbele toate s-au unit în cânt de gramatici lӑsate pe / poliţa timpului impregnatӑ de uitare”.

...şi aşa se explicӑ una, alta...

Poezia religioasӑ e prezentӑ şi ea în acest volum. Alina Narcisa Cristian spune: „Când Dumnezeu a creat lumea pӑsӑrile toate aveau / aripile frânte de necredinţӑ şi durerea nespusului în cânt / fӑrӑ glas.”

„Durerea nespusului în cânt / fӑrӑ glas” este o idee originalӑ şi extrem de bine gânditӑ. Mi-a provocat o realӑ plӑcere sӑ citesc asa ceva. N-am timp sӑ mӑ bucur prea mult de versurile de mai sus, cӑ, aceeaşi poezie se terminӑ într-un fel absolut entuziasmant: „De-atunci pӑsӑrile toate şi cei înzestraţi cu dor de cânt / panseazӑ rӑnile lumii în rugӑciuni cu glas de îngeri / mângâiaţi de Dumnezeu.”

„Ȋţi mulţumesc, TATĂ cӑ şi azi m-ai trezit din somn cu / zâmbetul soarelui pe buzele cerului divin”- este felul unic prin care poeta mulţumeşte pentru privilegiul de a exista.

Autoarea are o afinitate uşor de observat pentru construcţii logice ...aproape imposibile, dar, care au, fӑrӑ îndoialӑ, o finӑ consistenţӑ poeticӑ. Citesc cu plӑcere versuri de genul: „Paşii peniţei fredonau pagini de iubire încӑ nescrise dar/ citite la timp”, sau „În petale de trandafiri sorbite în doi din roua / adolescenţei”.

O excelentӑ metaforӑ legatӑ de suferinţa pierderii iubirii care are drept consecinţӑ deschiderea izvorului inspiraţional în ale poeziei o gӑsesc în versurile: „Ai tӑiat aripile iubirii cu indolenţa ta / Şi-a curs vers în loc de sânge”.

Alina Narcisa Cristian reuşeşte sӑ transforme în cuvinte acea revelaţie a „descoperirii” celuilalt dupӑ ce iubirea se stinge. „Ai intrat în viaţa mea pe poarta din spatele casei sӑ nu-ţi / vadӑ nimeni umbra din suflet, tristeţea şi plânsul / cuvintelor nerostite, [...]”. Frӑmântarea interioarӑ se simte în modul cum e conceputӑ întreaga culegere de poezii. Poeta e prinsӑ  „Într-un IERI ce-şi cânta adolescenţa / Prea devreme / Şi într-un AZI ce şi-a amintit notele / Prea târziu...”

O nostalgie care se manifestӑ aproape ca o durere fizicӑ apare în admirabilul fragment: „M-am trezit cu zâmbetul tӑu pe buzele mele sӑrutate de / visӑri”. Mai spre sfârşitul volumului, ultimul vers vorbeşte cât se poate de clar despre : „Blestemul de a te avea şi de a nu te mai putea iubi.”

Autoarea are întreaga mea apreciere (şi) pentru versurile: „de glezna timpului s-a agӑţat secunda sӑ-şi tatueze dorul / de tine”, sau: „Şi-a luat marea valurile ca pe o trenӑ de mireasӑ şi a / plecat din calea paşilor tӑi spre ocean”

Poeta stӑpâneşte arta poeziei şi acest lucru îi permite sӑ scrie şi poezii cu versificaţie. Dau, ca exemplu, un deosebit de reuşit catren: „Iubire ţine taina morţii-n poala ta / Şi nu mӑ da de gol de voi pleca / Tu spune-le cӑ-s dus pentru o vreme / Pe ţӑrmuri largi s-adun nişte poeme”.

Multe poezii, sau fragmente de poezii frumoase se pot gӑsi în volumul Alinei Narcisa Cristian. Pӑcat cӑ o poezie pe care o gӑsesc şi la pagina 52 („Închinare soarelui”) o redescopӑr, aproape identicӑ, purtând acelasi titlu, la pagina 153... Spun cӑ poezia are forme aproape identice pentru cea de la pagina 52 are primul vers „Mӑ închin soarelui dimineţii vietţi mele, în fiecare zi,”, iar cea de la pagina 153 are primul vers scris corect.

Cu toate acestea, „DA”-ul e mult mai mare decât „NU”-ul.