Între 1919 şi 1940, timp de 21 de ani, în localitatea Bistriţa, judeţul Mehedinţi, a apărut una dintre cele mai importante reviste de folclor din ţară, „Izvoraşul”, care a cunoscut o arie de răspândire impresionant de amplă, ajungând, prin neistovita risipă de energie a fondatorului şi directorului ei, preotul, învăţătorul şi folcloristul Gh. N. Dumitrescu-Bistriţa, la comunităţile de români „de pretutindeni”, din Serbia, Bulgaria,Grecia, Basarabia, Bucovina, America etc.
    Apariţia revistei „Izvoraşul” a declanşat o veritabilă, puternică resurecţie a activităţii de culegere şi cercetare ştiinţifică a folclorului românesc, pe adresa redacţiei sale fiind expediate mii şi mii de scrisori cu prestigioase colaborări ale unora dintre cei mai cunoscuţi şi apreciaţi folclorişti ai vremii şi cu valoroase piese folclorice, culese de învăţători, profesori, preoţi, militari şi oameni simpli, ştiutori de carte, mai luminaţi, din lumea satului acelor vremuri.
    Cercetând aprofundat întreaga colecţie a revistei „Izvoraşul”, am descoperit, în schimb nenumărate alte „cântece de cătănie şi război”, create în anii întunecaţi, tragici, ai Primului Război Mondial, precum şi în perioada imediat următoare, de către soldaţii-ţărani, de către cei care îi aşteptau „cu dor şi suferinţă” sau de către impresionant de mulţi poeţi populari, în bună parte, anonimi.

    Am avut, mai ales, revelaţia stenică, sărbătorească, a circulaţiei acestor creaţii folclorice, pe spaţii nebănuit de ample, pe un areal etnologic însumând, fără excepţie, toate regiunile ţării, precum şi ţinuturile din afara graniţelor ei, în care trăiesc români.
    Această intensă, susţinută circulaţie, conjugată cu aria de răspândire imensă a creaţiilor folclorice sunt, după opinia noastră, doi dintre cei mai importanţi factori care au  conferit folclorului nostru, în general, acea cantitate tematică şi de structură artistică, pe care am mai semnalat-o, de altfel, în secvenţele anterioare ale studiului nostru.
    Primul număr al revistei „Izvoraşul” a apărut la 1iunie 1919, în comuna Bistriţa, judeţul Mehedinţi, sub conducerea doamnei Olimpia şi Gh. N. Dumitrescu-Bistriţa, ca „Revistă de muzică, artă populară şi folclor”, deci imediat după Războiul Întregirii, când adevăratul ei părinte-fondator, semnatarul preţioasei scrisori, facsimilate anterior, a putut percepe cu uşurinţă „frământări lăuntrice, după primul război mondial”, în bogata corespondenţă pe care o primea de la colaboratori, culegători de folclor, informatori, din toate ţinuturile ţării şi din afara graniţelor ei.
    Un argument puternic, convingător, în favoarea aserţiunilor formulate, de noi, cu privire la geneza şi circulaţia/ răspândirea „cântecelor de cătănie şi război” create în anii Războiului Intregirii îl constituie, între atâtea altele, prima corespondenţă pe această temă expediată pe adresa revistei „Izvoraşul” de către cunoscutul şi apreciatul învăţător Nicolae I. Popescu-Samarineşti. Acesta era un nume de rezonanţă şi prestigiu în epocă, datorită unei remarcabile şi bogate activităţi publicistice, desfăşurate în paginile unor reviste importante, citite cu real interes de către un apreciabil număr de intelectuali, precum „Revista asociaţiei învăţătorilor mehedinţeni”, „Şcoala Mehedinţiului”, „Şcoala noastră”, „Datina Mehedinţilor” sau „Plugul”, care apărea în satul natal Samarineşti (atunci în judeţul Mehedinţi, acum, în Gorj) şi printre ai cărei fondatori s-a numărat.
    Autor de „articole ample, combative, cu idei bine conturate, precum: „Îndrăzniţi şi veţi birui”, „Cum se cinsteşte istoria şi eroii pomeniţi de ea”, „La ziua eroilor” şi altele (Virgiliu Tătaru), dar şi pasionat culegător de folclor, Nicolae I.Popescu-Samarineşti a întâmpinat cu mare satisfacţie şi bucurie apariţia primei reviste  „de muzică, artă populară şi folclor” în judeţul Mehedinţi şi s-a grăbit să-i fie colaborator de la primele ei numere. Aşa se face că, în nr. 4-5, septembrie-octombrie 1919, fondatorul şi sufletul revistei „Izvoraşul”, Gh.N. Dumitrescu-Bistriţa, tipăreşte şi „cântecul de război” şi valorosul text al scrisorii care însoţeşte creaţia folclorică pe care a cules-o din ţinutul Orheiului, Basarabia (în momentul acela, abia unită cu „ţara”), împreună cu alte câteva „poezii populare şi doine”, pe care simte că-şi „face datoria dându-le la iveală”.
    Cităm secvenţele cele mai semnificative ale scrisorii şi publicăm în întregime admirabila creaţie populară.
    „...Poezia populară în afară de puterea de a viea (de a dăinui, de a rezista, de a supravieţui n.n.) a limbii româneşti, a făcut ca după o sută şi şase ani de subjugare, să putem rade zgura otrăvitoare care era menită să stingă în basarabeni vlaga neamului românesc.
    Poezia populară, doinele, pe care basarabenii le-au păstrat neatinse, moştenite din tată în fiu au fost adevărată comoară naţională prin care te cheamă astăzi la viaţa românească sufletul basarabeanului.
    Cred că-mi fac o datorie dând la iveală câteva poezii populare şi doine ce le-am cules din ţinutul Orheiului, Basarabia, spre a se vedea asemănarea lor cu cele din vechiul regat.”
    Cu toate eforturile noastre susţinute, de documentare aprofundată, nu am izbutit  încă să stabilim dacă Nicolae I. Popescu-Samarineşti a cules aceste preţioase creaţii populare cu prilejul unei sau unor vizite intenţionat făcute în acest scop, în ţinutul abia alipit la trupul ţării-mamă sau, pentru o perioadă de timp, a funcţionat ca învăţător în Basarabia, cunoscut fiind faptul că, imediat după Marea Unire, în acest ţinut românesc se resimţea o acută nevoie de cadre didactice şi numeroşi învăţători din Oltenia, care nu erau titulari pe posturi sau aveau alte servicii, s-au dus în Basarabia şi au funcţionat aici pentru o anumită perioadă sau, pur şi simplu, s-au „împământenit”, au rămas pentru totdeauna în acest frumos şi bogat ţinut, ceea ce, sigur, nu este cazul învăţătorului şi pasionatului culegător în discuţie.
    Revenind la textul interesantei scrisori, remarcăm, înainte de toate, observaţia critică inteligentă, pătrunzătoare, pertinentă, în legătură cu „asemănarea” (poeziilor populare culese în Basarabia n.n.) cu cele din vechiul regat, adică exact acea unitate tematică, de gânduri, trăiri, sentimente, de structuri şi mijloace de expresie artistică a poeziei noastre populare din toate ţinuturile româneşti, sau în alte locuri unde trăiesc comunităţi semnificative de români. Unitate „asemănătoare” marcată hotărâtor şi de o viziune populară specifică,  apăsat conturată, asupra istoriei, a evenimentelor ei cardinale, asupra lumii şi vieţii, asupra raportului, de atâtea ori, dramatic sau tragic, om-istorie.
    Remarcabilă de asemenea, convingerea autorului scrisorii că „poezia populară” a conservat limba românească, a transmis-o din generaţie în generaţie şi i-a susţinut din plin „puterea de a viea (a dăinui, a supravieţui n.n.) a limbii româneşti”, fapt determinant, hotărâtor în păstrarea conştiinţei naţionale, a iubirii de neam şi pentru ţara-mamă: „...a făcut (poezia populară n.n.) ca după o sută şi şase ani de subjugare, să putem rade zgura otrăvitoare, ce era menită să stingă în Basarabia vlaga neamului românesc”.
    În sfârşit, notabilă şi de justeţe aserţiunea conform căreia unitatea, „asemănarea”, mai sus detaliată, a folclorului are plurale implicaţii majore şi o reală, eficientă funcţionalitate în perpetuarea datelor esenţiale, definitorii ale spiritualităţii româneşti, a întregului nostru fel de a fi, a modului specific românesc de a gândi, de a simţi şi acţiona:  „Poezia populară, doinele, pe care basarabenii le-au păstrat neatinse, moştenite din tată în fiu, au fost adevărată comoară naţională, prin care te cheamă astăzi la viaţă românească sufletul basarabeanului”.

Şi acum, grupajul de trei poezii în discuţie:

Frunză verde in topit                     

„Frunză verde in topit/ Lung îi Nistru şi cotit/ Lung îi, lung îi pân’la fraţi/Din nemţeasca din Carpaţi./De acolo-ncetinel/ Vine trist ca, vai de el/ Şi-mi aduce jale mare/ Că mor fraţii la hotare;/ Mor în luptă vitejească/Pentru ţara cea nemţească.”
                                                           
                                                            
Frunzişoară trei migdale

„Frunzişoară trei migdale,/ Nistru, apă curgătoare,/ Face-te-ai neagră cerneală,/ Stuhul tău o penişoară,/Ca să scriu o hârtioară,/ S-o trimit la maica-n ţară,/ Să-mi trimită cheltuială/ Şi straie de primeneală./ Săbioară nu-i puicuţa/
Surioară nu-i puşcuţa.”

Frunză verde rug de mure

„Frunză verde rug de mure,/ Cucuşor di pe pădure/ Mergi la maica mea şi-i spune/ Că mai am un frate eu,/ Să nu-l blesteme-aşa rău,/ Cum m-a blestemat pe mine/ De-am ajuns aceste zile.”
    
    Cu textele celor trei scurte poezii-cântece-scrisori, în faţă, evidenţierea analitică a „asemănării”, a unităţii tematice şi de expresie „a folclorului nostru”, a „comunităţii de gânduri şi sentimente a românilor din toate provinciile”, cum subliniază cunoscutul folclorist craiovean Aurelian Popescu în remarcabilul său volum „Ideea de unitate naţională în viziune populară”, „Scrisul românesc”, în 1980, devine şi pentru cititorii neiniţiaţi în domeniu, o  iniţiativă analitică oarecum inutilă, de vreme ce „asemănarea” şi „unitatea” în discuţie sunt mai mult decât evidente. Aceeaşi tematică, aceleaşi motive poetice, aceeaşi atitudine în faţa grozăviilor şi suferinţelor pricinuite de război, aceeaşi viziune specifică folclorului poetic de umanizare a universului prin personificarea elementelor cadrului natural, care intră în deplină rezonanţă cu trăirile şi sentimentele eroului liric.
    Nistrul „vine trist ca vai de el/ Şi mi-aduce jale mare/ Că mor fraţii la hotare”, iar cucul este rugat omeneşte să se facă mesagerul receptiv şi sensibil al ostaşului copleşit de dorul familiei: „Cucuşor di pe pădure,/ Mergi la maica mea şi-i spune”...
    Apoi, în planul expresiei artistice o serie de motive poetice de largă circulaţie şi mare frecvenţă în lirica populară, precum cel al „măicuţei” părăsite de feciorul-soldat şi triste, de un impact emoţional aparte în sufletul cititorului/ ascultătorului, al „blestemului” de mamă, să treacă prin încercări grele, prin situaţii-limită, al unei ape care-şi metamorfozează apele în „neagră cerneală” şi „stuhul”, în „penişoară”.
    De o expresivitate aparte, de asemenea, paralelismul enumerativ „Săbioară nu-i puicuţa/ Surioară nu-i puşcuţa”, fiecare dintre cele două versuri, decupate din context, având şi valoare estetică de metafore descifrate.
    Foarte uşor sesizabilă este şi modalitatea compoziţională care organizează discursul poetic pe două planuri referenţiale, cel al cadrului natural şi cel al eroului liric, care, prin alternare, produc un veritabil „transfer liric” de la om la natură şi invers.
    O coicidenţă fericită face ca, în acelaşi număr al revistei „Izvoraşul”, să fie publicat un „Cântec soldăţesc”, cules de I. Sima de la Nicolae Georgescu, din localitatea Dobreşti-Muscel şi „pus pe note” de Gh.N.Dumitrescu-Bistriţa, care avea şi un  real talent muzical, care îi facilita crearea de melodii simple, de factură populară, apreciabile.
    Textul „Cântecului soldăţesc” este atât de „asemănător” cu acela al unuia dintre cele trei cântece-poezii din Basarabia, încât face de prisos orice comentarii:

Cântec soldăţesc

„Of, of, of! Şi iar verde sălcioară,/ Dunăre, apă vioară,/ Face-te-ai neagră cerneală,/ Să te pun în călimară./ Şi tu mare, Mare Neagră,/ Face-te-ai hârtie albă,/ Ca să fac de-o hârtioară,/ s-o trimit maichii la ţară,/ să-mi dea bani de cheltuială/ şi haine de primeneală”.
    
    Poezia „Cântec soldăţesc”, culeasă din Muntenia şi „Frunzişoară trei migdale” din Basarabia, vin să confirme, o dată în plus, unitatea tematică şi de expresie artistică a folclorului creat în toate teritoriile (zonele etnofolclorice) unde trăiesc români. Ele au comun motivul poetic al „scrisorii” soldatului către îndurerata sa mamă care a rămas în „ţară”, „acasă”, copleşită de necazuri, griji şi suferinţă, aceeaşi viziune populară care plasează eroul liric într-un decor natural personificat, care-i devine confesor, mesager, prieten şi frate „Alei, codrule fârtate!” de nădejde, suită de metamorfoze ale elementelor peisagiste, sub semnul unui fabulos de sorginte folclorică, rezonabile şi de o aleasă delicateţe, aceeaşi modalitate de construcţie a discursului poetic şi un imaginar foarte asemănător. Diferită este doar toponimia - Nistru, în cântecul din Basarabia şi Dunărea şi Marea Neagră, în cel din Muntenia - diferenţă firească, dictată de locurile diferite în care se află cei doi creatori anonimi de „scrisori” versificate.
    În rândul atât de numeroaselor creaţii populare inspirate de cumplitele realităţi ale Primului Război Mondial, un loc aparte îl ocupă „cântecele de prizonier”, scrisorile versificate, pe care le trimit imaginar soldaţii români, din lagărele şi închisorile din Ungaria, unde se află încarceraţi, după ce au fost luaţi prizonieri.
    Reprezentând o situaţie-limită, acest motiv tematic, se dovedeşte nu numai extrem de productiv, ci şi unul de o intensă persistentă reverberaţie afectivă în sufletele receptorilor mesajului tulburător, disperat, transmis într-un registru de expresie profund elegiac.
    „Cântecele de prizonier”, de fapt scrisorile versificate erau „expediate” de soldaţii români aflaţi în prizonierat în Ungaria mai mult imaginar, cum am mai precizat, avându-se în vedere situaţia fără ieşire în care se aflau. Abia după ce au izbutit să scape din prizonierat, la sfârşitul  devastatoarei conflagraţii mondiale, unii dintre foştii ostaşi-prizonieri şi-au transmis răscolitoarele „cântece” şi le-au trimis spre publicare revistelor şi ziarelor vremii.
    Aşa se face că, în nr.3, august 1919, al revistei sale ”Izvoraşul”, folcloristul Gh.N.Dumitrescu-Bistriţa publică poezia „Cântec de prizonier”, trimisă de C.Bojan - sergent, comuna Hinova-Cîrjei, Mehedinţi, pe care o tipărim integral, la rândul nostru.

Cântec de prizonier

„Cucule pasăre dragă/ Tu ce cânţi în lumea’ntreagă,/ Cânţi pe dealuri, cânţi pe lunci/  Şi de mine griji nu duci,/ Sboară tu în România/ Cu această cărticea/ Şi cu ea la noi te lasă/ În grădină lângă casă;/ Şi-apoi cântă, cântă dulce,/ Maica te-o auzi şi-o plânge./ Ascultând cântecul tău,/ Va plânge de dorul meu!/ Tu vei spune maichii aşa:/
Că-s prins în Ungaria/ Şi viaţa mea cea bună/ i-acum la unguri în mână./ De va fi când’va vre-o pace,/ De-oi trăi, m’oiu mai întoarce./ Acu’s tare necăjit/ Pe-a cui mână am venit!/ Jale mi-i şi-mi pare rău/ Pe-acui seamă am căzut eu;/ Jale mi-i şi rău îmi pare/ Pe-a cui seamă am crescut mare;/ Jale mi-i dar n-am cui spune/ Cât sunt de străin pe lume./ C’aşa soartă mi-este dată/ Să înconjor lumea toată./ Vai săraca inima/ Mult mi-i jalnică şi rea/ Departe de ţara mea,/ Aici în Ungaria,/ Unde’mi trece viaţa./ C’o petrec cu chin şi dor/ În mijlocul câinilor;/ Şi petrec cu chin şi jele/ Numai zile triste grele./ Briceguţă cu mâner,/ Doamne greu îi prizonier./ Peste zece luni sunt prins/ Zi şi noapte tot închis./ Şi-am tot plâns şi am suspinat/ Că şed numai încuiat./ Şed închis în streinătate/  Şi duc dor de libertate./ Nu ştiu Doamne ce-o mai fi/ Şi n’am cui mă jelui;/ Trebue să rabd, să tac,/ Ca pământul care’l calc,/
Care-i plin cu pietricele/ Şi eu îl ud cu lăcrămele./ Du-te carte pe vapor/ Că te-ai scris cu mare dor;/ Carte mergi cum vei putea,/ Dute la căscioara mea/Şi ajungi seara pe stele/ Că te-ai scris cu mare jele./ Părinţii să te citească,/
La mine să se gândească,/ Jalea să şi-o potolească,/ Inima să-şi răcorească./Ma’nchin lor măcar prin carte,/Căci cu gura sunt departe.”

    Şi acest text se constituie într-un argument relevant, elocvent, în favoarea aserţiunii caracterului formular al folclorului, a ideii „contaminării”, a împrumutului,  în actul de creaţie al unor noi poezii, de formule, modele, structuri şi forme imagistice consacrate de tradiţie, în cazul în discuţie, mai ales de scheme formulare şi expresii metaforice ce provin din eposul eroic, din fabulosul nostru fond baladesc.
    Astfel, regăsim în acest „Cântec de prizonier” motivul tematic al detenţiei, recurent în baladele istorice, vitejeşti şi haiduceşti unde eroii se află adesea în asemenea situaţii-limită, motiv pe care creatorii anonimi îl dezvoltă în ambele cazuri, într-un discurs poetic epico-descriptiv, menit a prezenta cu detalii sugestive şi revoltătoare, dramatismul/ tragismul condiţiei de prizonier sau de întemniţat, discurs puternic marcat de o accentuată notă elegiacă. Mai sunt comune motivul apelului stăruitor, disperat, la sprijinul profund omenesc, „frăţesc”, al unei păsări personificate în maniera specifică esteticii poeziei noastre populare, precum şi motivul scrisorii sau al mesajelor pe care le trimit prin personificaţii, umanizaţii mesageri, celor dragi de „acasă” sau din „ţară”.
    Dacă în „Cântec de prizonier” este ales mesager al suferinţei exasperante, insuportabile şi al sfâşietorului dor de libertate, ţară şi casă, cucul (nu întâmplător, ci, bănuim, pentru că în simbolistica liricii populare este un consacrat simbol al singurătăţii: „Singurel pe lume/ Se strigă pe nume”...), pentru a le transmite prin viu grai celor dragi, de acasă, întreaga stare de deznădejde, „jale” şi durere copleşitoare, într-o variantă - „Novac şi corbul” - din cunoscutul, amplu ciclu de balade al Novăceştilor, de pildă, eroii - tatăl şi fiul, Baba Novac şi fiul lui, Gruia, apelează la ajutorul unui corb, tot în concordanţă cu simbolistica ştiută, a culorii negre a penelor de corb.
     Cu titlul „Cântec”, în numărul 1-4, din septembrie-octombrie, 1920, este publicată o poezie „comunicată” de Constanţa Ciuhurezu, Verciorova-Iloviţa -Mehedinţi, inspirat unui soldat necunoscut de către situaţia dezastruoasă, de un extrem tragism a luptelor din prima parte a războiului, când oştirea română încerca, prin defileele munţilor, „Să treacă luptând Carpaţii/ Ca să ne dezrobim fraţii” şi întâmpina o furibundă, crâncenă împotrivire din partea unui inamic net superior numeric şi mult mai bine dotat cu armament, muniţie, echipament.

Cântec

„Munţilor pustii de piatră/ Aţi avut izvor de apă,/ De-acum lumea’ntreagă plânge/ Că aveţi izvor de sânge;/Dar nu-i sânge din izvor,/ ci-i din trup de fecior./ Mânca-v-ar pustia munţi/ Cum sugeţi sânge din voinici/ Şi mă tem, mă tem şi eu/ Că veţi soarbe şi pe-al meu./ Munţilor mânca-v-ar ceaţa/ Mulţi în voi şi-au dat viaţa;/ Mă tem că şi eu din voi/Nu m’oi întoarte înapoi/ Şi mă doare inima/ După scumpa mama mea.”

    De remarcat metafora „izvor de sânge” cu funcţionalitatea estetică de a sugera persuasiv numărul impresionant, neobişnuit al jertfelor supreme, din iubire de neam şi ţară, precum şi imprecaţiile, ca figuri de stil, de factură tradiţională a blestemelor: „Mânca-v-ar pustia munţi”... sau, „Munţilor mânca-v-ar ceaţa”...
    Nu poată trece neobservată schimbarea radicală de atitudine a eroului liric faţă de unul dintre cele mai îndrăgite elemente ale cadrului natural, ale „gurii de rai” româneşti-cadru („Alei, codrule fârtate,/ Când luptam pentru dreptate/ Totdeauna mi-ai fost frate”), de la dragoste frăţească şi deplină comuniune afectivă, la blestem, schimbare determinată de faptul că, pentru prima oară, munţii nu-i mai adăpostesc, nu-i mai apără şi ajută, ca în baladele şi cântecele de haiducie, pe luptători, au devenit toposul însângerat şi îndoliat al întregii ţări.
    O întreagă, sui-generis cronică poetică a Războiului Reîntregirii se poate alcătui mozaicat de către orice exeget, din  sutele de cântece-scrisori versificate create în acei ani de coşmar şi mari, dureroase jertfe, de către soldaţii noştri, fiecare moment aparte din tragicul scenariu al primei conflagraţii mondiale, fiind ilustrat/ reprezentat de suficient de multe piese folclorice pe această temă.
    Un alt cântec de război, de pildă, publicat sub titlul „ Soldăţeşti”, care, de-a lungul anilor, s-a transformat în titlul unei rubrici al revistei „ Izvoraşul”, surprinde momentul de început, al mobilizării: „Frunză verde de trei foi,/ Sună goarna de război”.
    Cântecul este cules de Th.I.Predăţeanu, din Brastavăţu-Romanaţi, de la Ilalţki Adrian-Bucovina, o dovadă , în plus a unei răspândiri surprinzător de rapide şi în zone etnofolclorice foarte depărtate una de cealaltă, ca în cazul acesta, din Bucovina în judeţul Romanaţi şi, apoi, prin publicare, în judeţul Mehedinţi şi în toate ţinuturile româneşti, precum şi în teritorii din afara graniţelor ţării, în care trăiau comunităţi de români.
    

SOLDĂŢEŞTI

Frunză verde de trei foi,/ Sună goarna de război,/ Şi ne adună câte doi/ Şi ne tunde ca pe oi!/ Şi ne-a tuns şi-apoiu ne-a dus,/Până’n graniţă la Rus!/ În loc de cuşmă’nflorită,/ Puşcă mândră oţelită!/ În loc de curea cu bumbi,/
Patluntaşul plin de plumbi!/ Măi Neamţule, nu ţi e frică/ De viaţa-mi  tinerică?/ Măi Neamţule nu ţi e jele,/ De tinereţele mele?/ Of! Puşca şi oţelele/ Mi-au mâncat mie zilele!

    Prima  secvenţă a scurtei poezii are un discurs epico-descriptiv, referitor la modul în care este pregătit pentru integrarea în viaţa de soldat şi atmosfera de cazarmă şi război, a proaspătului recrut, iar cea de a doua parte un discurs pronunţat liric, construit din întrebări retorice şi din paralelisme enumerative, de un sensibil efect stilistic-euforic.
    În acelaşi număr al revistei în care a apărut cântecul mai sus analizat, cel din septembrie 1923, întâlnim o poezie populară de dimensiuni mai mari şi de o frumuseţe şi vibraţie lirică aparte, sub toate aspectele, antologică, purtând titlul „ În Carpaţi”.

ÎN CARPAŢI

Foaie verde de doi brazi,/ Înalţi munţii Carpaţi,/ Cu cănoane’nconjuraţi!/ Când cănoanele vuia/ Sângele în sus săria./ Când huia una mai mare,/ Sângele curgea la vale,/ Când huia una mai greu,/ Sângele curgea pârău./ Numai sânge de cel roş/ Din feciorii cei frumoşi,/ Dar cel mult roşu’nchegat/ Din Moscalu cel turbat/ Şi câtu-s Carpaţii toţi/ Ş’a şternuţi cu oameni morţi,/ Şi holtei şi însuraţi/ De şrapnele încruntaţi./ Din holtei şi gospodari/ Sunt şi morţi şi prin şpitari/ Şi tot sângele şi-l varsă/ Pentru tot neamul de acasă/ Şi pentru ai lor copii,/ Ce-au rămas de ei pustii;/ Ce-i holtei pentru părinţi,/ Ce-s de dânşii despărţiţi.

    După cum ne putem da seama cu uşurinţă, datorită câtorva amănunte lămuritoare, încorporate discursului poetic, cântecul acesta de război este inspirat de luptele de la începutul războiului, când oştirea română era concentrată, în majoritatea sa, în acţiunea cutezătoare, eroică de a „...trece luptând Carpaţii/ Ca să ne îmbrăţişăm fraţii”, cum se spune într-un alt cântec de război.
    Înaintarea energică, impresionantă a trupelor noastre până în împrejurimile Sibiului a fost întâmpinată, la un moment, de rezistenţa puternică şi contraatacurilor devastatoare ale unui inamic mult mai numeros şi mai bine înarmat şi echipat. Luptele care au avut loc în anumite puncte strategice de maximă importanţă, de pe culmi ale Carpaţilor, s-au transformat, în aceste condiţii, într-un îngrozitor carnagiu, iar atmosfera lor a fost de-a dreptul apocaliptică. Adică exact ceea ce izbuteşte poezia mai bine, mai convingător, mai expresiv. Să recreeze şi să ne transmită cu autenticitate emoţională şi accente de un tulburător, copleşitor lirism, atmosfera terifiantă a evenimentelor şi starea de spirit, trăirile de intensităţi paroxiste, indicibile ale eroilor noştri.
    Emoţionantă la gradul cel mai înalt este până şi nota de sub textul acestui profund elegiac, frisonant cântec de război: ”Cules dintr-o scrisoare trimisă de soldatul sergent George al lui Ioan Angrişan din Frătăuţii-Vechi, judeţul Rădăuţi, Bucovina, mort în luptele din Carpaţi.”
    Foarte interesant ni se pare „cântecul cules şi aranjat (pus pe note şi armonizat pentru cor şcolar pe 2 voci n.n.)” de Nicolae Creţu şi publicat în numărul dublu, 7-8, din martie-aprilie 1929, al revistei „Izvoraşul”, cu titlul  „Foaie verde din Carpaţi.”

FOAIE VERDE DIN CARPAŢI

Foaie verde din Carpaţi,/ Hai, români, că suntem fraţi!/ Prindeţi hora voiniceşte/ Şi mi-o bateţi româneşte./ Largă, largă cu noroc/ Şi mi-o-ntoarceţi iar la loc/ Şi-apoi largă, legănată,/ Să cuprindă ţara toată./  Sus române, sus!

    
    Tipărit la 11 ani de la înfăptuirea Marii Uniri, „cântecul”, desigur, a fost şi creat anterior crucialului eveniment, în anii imediat următori, când se punea în mod acut consolidarea actului unirii, dublarea acestuia de o mai intensă şi armonioasă  „unire în cuget şi simţiri”, de o mai susţinută comunicare spirituală şi afectivă între fraţii din teritoriile nou alipite şi cei din „Vechiul Regat”.
    Autorul anonim al textului a avut inspitaţia de a exprima artistic, sugestiv, această generoasă idee, apelând la metafora unei hore româneşti „Largă, legănată,/ Să cuprindă ţara toată”, metaforă foarte adecvată conţinutului ideatic al mesajului de transmis, avându-se în vedere simbolistica, din vârste revolute consacrată în etnologia românească, a horei ca simbol al unirii între semeni, al bucuriei de a trăi, al neistovitei vitalităţi a seminţiei noastre, iubitoare de frumuseţi şi sărbători ale spiritului înalt şi curat.
    Nu mai puţin de trei variante ale „cântecului soldăţesc”, de război, „Mai în sus de Baia- Mare”, culese din judeţe îndepărtate între ele, sunt tipărite într-un interval de 7 ani, în revista „ Izvoraşul”, fapt  ce se constituie într-o nouă dovadă a circulaţiei rapide, în ample sfere etnofolclorice, a noilor creaţii inspirate de realităţile dure, de coşmar, ale Primului Război Mondial.
    Una dintre explicaţiile acestei neobişnuite, uimitor de largi răspândiri a unei creaţii folclorice în epocă este dată de însăşi vastitatea spaţiului în care au avut loc sângeroasele confruntări armate: din Transilvania (împrejurimile Sibiului, până în apropiere de Sfântu Gheorghe şi Baia -Mare), prin Muntenia, până în Dobrogea, apoi în Moldova, până la Iaşi, în Bucovina şi Basarabia...la care s-a adăugat şi aşa-zisele „refaceri” de unităţi militare, care presupuneau alcătuirea unor noi unităţi, din câte 2-3 unităţi decimate în luptele grele, fapt ce făcea ca, în aceeaşi nouă unitate, să lupte umăr la umăr soldaţi originari din regiuni diferite de pe întreg cuprinsul ţării.
    Prima dintre cele trei variante, cu titlul „Mai în sus de Baia -Mare” şi subintitulată „ Doină”, este „culeasă şi montată” (textul şi respectiv, muzica n.n.) de I. Nicolescu-Poemile-Dâmboviţa.


MAI ÎN SUS DE BAIA- MARE

Mai în sus de Baia- Mare,/ Cu cinci sute de cătane,/ Trece-un căpitan călare./ Dor şi jale, dor m-ajunge,/ Inimioara-n mine plânge,/ Căpitanul trece fluierând/ Şi soldaţii toţi plângând./ -De ce plângeţi militari?/ Ori vi-i frică de maghiari?/ -Nu ni-i frică de maghiari/ Şi ni-i dor de fete mari./ Fetele se duc la joc/ Şi pe noi ne bagă-n foc.

    Cântecul, publicat în nr.2, octombrie 1922, recurge la o structură compoziţională inedită, având în centrul ei dialogul imaginar dintre căpitanul unităţii militare şi „soldaţii toţi plângând” din subordine, dialogul fiind mijlocul de expresie cel mai adecvat circumstanţelor expuse, atmosferei generale şi mai ales, stării de spirit a tinerilor combatanţi copleşiţi de dorul mistuitor după fiinţele dragi din satul natal, de „acasă”. Experienţa bogată a militarului de carieră îi facilitează căpitanului o bună, exactă intuiţie a stării de spirit deconcertante a soldaţilor şi intrarea în dialog cu ei este cea mai  directă şi eficientă modalitate de a şi-i apropia sufleteşte, de a-i provoca la mărturisire, la confesiune şi rostire, cu funcţie terapeutică de „uşurare”, de eliberare emoţională, de energiile negative care s-au tot adunat.
    În plan expresiv remarcăm în mod deosebit procedeul contrastului puternic revelator, creat din două elemente adversative alăturate, dispuse în evidentă contradicţie, în sintaxa aceluiaşi enunţ al discursului poetic în scopul potenţării accentelor emoţionale obţinute prin contrastul relevat anterior: „Căpitanul trece fluierând/ Şi soldaţii toţi plângând”(s.n.) sau: „Fetele se duc la joc/ Şi pe noi ne bagă-n foc”
    Cea de a doua variantă este publicată la răstimp de 4 ani, în nr.1-2, septembrie-octombrie, 1926 şi este acest cântec de război” cules de Elena Ciupercianu, Calafat-Dolj.


PE SUS PE LA BAIA MARE

Pe sus pe la Baia Mare/ Trece-un căpitan călare/ Cu trei sute de cătane./ Pică unul, pică doi,/  Pică o sută dintre noi./ Pică unul într-o cărare/ Şi mi-l vede-o fată mare/ Şi-i aprinde-o lumânare./ „Stinge fată lumânarea/ Ori îţi sting eu viaţa ta/ Că aşa-i viaţa de soldat,/ Unde pică e îngropat,/ Fără lumină de său,/ Fără lumină de ceară,/ Fără om din altă ţară!/ Foaie verde de-un bujor,/ Colea-n vale la izvor,/ Cum mai doarme-un grănicer/ Cu puşculiţa la piept./ Mă duc maică să-l deştept/ Ca să mă treacă prin vamă/ Unde nu e fir de grâu/ Şi sângele până-n brâu,/ Unde nu e fir de iarbă/ Şi sângele până-n barbă.

    Poetul acestei variante surprinde prin două elemente care se impun, cu forţa evidenţei, atenţiei, chiar de la prima lectură: informatorul a contopit arbitrar, de fapt, a alăturat două cântece de război diferite, iar prima parte a noului text obţinut este o variantă fundamental diferită a „cântecului de război” cunoscut, mai ales, cu titlul  „Mai în sus de Baia Mare”.
    Practic, din prima variantă, mai sus analizată, nu se împrumută decât formula introductivă, iniţială, după care autorul anonim dezvoltă un scenariu de un accentuat, profund tragism, în care imaginea unui veritabil seceriş terifiant de trupuri tinere (Pică unul, pică doi,/ Pică o sută dintre noi”...) ia locul imaginii mult mai senine a unei formaţii militare în marş al cărei căpitan merge călare, fluierând să însenineze starea de spirit a subordonaţilor şi, cu acelaşi scop, intră chiar într-un dialog eliberator, confesiv.
    Varianta mai amplă şi mai realizată artistic, îşi focalizează fluxul liric intens elegiac pe motivul poetic al morţii şi al datinilor şi obiceiurilor ritualice (ritualul de trecere, al morţii) care trebuie împlinite chiar în condiţii limită, total potrivnice ale sângerosului război.
    În planul mijloacelor de expresie, se mizează din nou cu succes pe virtuţile sugestive şi incantării ale paralelismelor enumerative.
    Cea de a doua  parte a „cântecului de război”, de fapt, un cântec aparte, în mod accidental, arbitrar, alăturat primului cântec de război, este potenţat de accente de autentic lirism şi mi se pare foarte revelator atât pentru încrâncenarea şi efectele dezastruoase ale luptelor purtate, cât şi pentru starea de spirit a populaţiei civile, care este devastată sufleteşte, exasperată, de imaginile de factură expresionistă ale apocalipticului carnaj.
    Cea de a treia variantă, cu titlul „ Pe din sus de Baia -Mare” şi cu subtitlul „Doină din Ardeal”, a fost „culeasă şi notată muzical de Aurelian Borşianu” şi publicată în revista „ Izvoraşul” în nr.1-2, septembrie-octombrie,1929.

PE DIN SUS DE BAIA- MARE
    Doină din Ardeal

Pe din sus de Baia-Mare,/ Merge-un căpitan călare/ Cu trei sute de cătane./ Căpitanul fluierând,/ Iar ficiorii toţi plângând./ -De ce plângeţi ficiori tare?/ Ori vi-i frică de maghiare?/ Sau vi-i grea arma-n spinare?/ -Nu ni-i frică de maghiare,/ Nici nu-i grea arma-n spinare,/ Făr ni-i dor de casă tare,/ C-am lăsat trei surorele,/ Trei surori şi o cumnată/ Şi-o iubită de amantă./ Surorile m-au uitat,/ Cumnata s-a supărat/ Amanta s-a măritat./ Mărită-să cu Dumnezeu/ Că mie nu-mi pare rău./ Nici rău, nici bine nu-mi pare,/ Făr la inimă mă doare.

    Varianta aceasta a cântecului de război este în mod evident culeasă de la un informator/ soldat din Ardeal, fapt susţinut incontestabil de graiul ardelenesc în care a fost creată.
    Se mai remarcă apoi construirea întregului discurs poetic sub forma unui dialog dintre căpitan şi soldaţii săi mistuiţi de dorul de cei dragi de acasă, mod de expresie care-i facilitează acestuia provocarea cu abilitate a celor din subordine la mărturisire şi „uşurare” sufletească.
    Faţă de prima variantă comentată aceasta introduce, cu accente emoţionale în plus, trei motive poetice: al celor trei „surorele” care l-au uitat pe tânărul luptător, al cumnatei care „s-a supărat” şi al amantei care „s-a măritat”.
    De o cuceritoare puritate şi candoare şi de un mare efect emoţional este tentativa de disimulare a adevăratelor sale trăiri a soldatului, cu care se încheie, în registru uşor elegiac, cântecul: „Mărită-să cu Dumnezeu/ Că mie nu-mi pare rău./ Nici rău, nici bine nu-mi pare,/ Făr la inimă mă doare”.
    Aşadar, trei variante ale aceluiaşi cântec de război, sensibil diferite şi ca structură compoziţională şi ca motive poetice şi mijloace de expresie, culese din trei zone etnofolclorice situate la mari distanţe una de alta (Dâmboviţa, Dolj şi Ardeal), fapt ce se constituie într-un singur exemplu din atâtea altele posibile, de intensă şi amplă circulaţie a cântecelor de război în anii imediat următori înfăptuirii eroice a Marii Uniri şi, în acelaşi timp, într-o dovadă în plus a extraordinarei receptivităţi şi a cuprinzătoarei deschideri a fondatorului revistei „Izvoraşul” pentru creaţiile  „românilor de pretutindeni”.