Era o dimineaţă obişnuită de 17 septembrie 1989. Nimic nu prevestea nimic. Şi, cum zicea un tip mai hâtru despre viaţa asta: „Dacă n-are rost, ce rost mai are”!.
Am plecat, ca în fiecare zi la serviciu în aşa fel, încât cel puţin pe la 7.45 să intru pe poarta instituţiei din fosta stradă a Scânteii. Mi-am văzut conştiincios de ale mele. Nu aveam timp de cafele şi discuţii interminabile înainte de a începe munca, mai ales că în acea perioadă cafea nu prea era, ci înlocuitori, adică „nechezolul”, o cafea mai slabă, dar destul de bună la gust, naturală şi ecologică, cred. Nu eram aşa simandicoşi ca azi, când aproape toată ziua bem cafea şi constatăm cu stupoare la sfârşitul zilei că n-am muncit nimic. De fapt, cam de 24 de ani bem numai cafele şi povestim absurdităţi goale pe dinăuntru.
În structura antiteroristă de atunci, pentru culegerea de informaţii pe profil, eram doar doi ofiţeri, eu şi tânărul locotenent şi           consătean-lăpuşan, Lazăr Mircea, un om deosebit, fiul unei familii de intelectuali - mama învăţătoare iar tata profesor de istorie. Împărţeam acelaşi birou. Ne înţelegeam bine, mai ales că eu îi eram dator moral, având în vedere faptul că tatăl lui, Bunul Dumnezeu să-l ierte, m-a învăţat, fără ca eu să-mi dau seama atunci, când eram încă copil, să gândesc şi să fiu patriot român. Am început să discutăm de-ale noastre. Deşi în acea vreme se vorbea mult prea puţin despre terorism în România, el exista într-o anumită formă. Azi avem de toate din ce ne lipsea anterior. Terorism, şomaj, crimă organizată şi multe altele. Într-un cuvânt sărăcie şi degradare morală şi fizică.


Deodată sună telefonul şi suntem anunţaţi, parcă de ofiţerul de serviciu, că s-a întâmplat un eveniment deosebit. În jurul orei 8.00, maşina colonelului Ivan Gheorghe, un miliţian controversat la acea vreme, dar un profesionist şi un patriot remarcabil, a sărit în aer. Era de necrezut. Cum să se fi putut întâmpla aşa ceva? Un eveniment fără precedent. Nu era timp de analize, presupuneri şi aduceri aminte.  Mircea Lazăr scoate din garaj maşina noastră de serviciu, un Aro de intervenţie şi, de acum, la ordinul şefului securităţii, colonelul Iliescu Gheorghe, venit de la Bucureşti cu mai mulţi ani în urmă, ne deplasăm la locul indicat, undeva în Cartierul Săsar. Ajunşi la faţa locului, constatăm că se adunase destulă lume, care, acum, de la distanţă, privea doar la autoturismul Dacia 1300, nr. 1-SM-648, maşina personală a colonelului Ivan, deformată pur şi simplu de suflul a ceva, care ulterior  s-a dovedit a fi o explozie. Cel care fusese nu cu puţin timp în urmă colonel Ivan, era de acum un muribund într-o cameră de spital. Uşa din partea stângă-faţă a şoferului zburase din balamale, plafonul era bombat în sus, spre exterior, iar podeaua afundată spre sol. Mircea Lazăr îmi spune: „Şefu, aici a fost o explozie puternică cu dinamită sau astralită”. El cunoştea bine caracteristicile tehnice ale materialelor explozive. Lucrase o perioadă la mina de la Băiuţ. Ce-mi spusese el m-a lăsat fără cuvinte. Să fi fost o acţiune teroristă? Cine ar fi făcut-o, şi de ce?. Ştiam din cărţi că acţiunile teroriste au un scop politic. Din verificările pe care noi le făcusem până atunci asupra cetăţenilor de origine arabă din zona noastră de competenţă nu rezultau date că cineva ar avea în intenţii acţiuni cu violenţă de niciun fel. Ce se întâmplase totuşi? Jur împrejur sânge. Pe fostul scaun al şoferului, adică pe ce mai rămăsese din el, doar pete roşii şi bucăţi de carne. După primele analize rezulta că explozia venise de jos în sus, de undeva de sub scaunul conducătorului auto. Nu la scurt timp după sosirea noastră, sosiseră şi organele de cercetare şi criminalistică ale miliţiei, nişte specialişti deosebiţi cu care am colaborat eficient în permanenţă, neexistând concurenţă sau animozităţi între cele două structuri. Atent din fire, Mircea Lazăr observă pe jos şi în interiorul caroseriei fragmente mici de ceva metal galben şi bucăţi de hârtie cerată, mai gălbuie la culoare. Le ia în mână şi, după o analiză amănunţită, îmi spune de acum, pe nume, pe un ton mai prietenesc, care apropie oamenii la necaz: „Iacobe, aici a avut loc o explozie unde s-a folosit dinamită, fitil şi capse, ca la unităţile miniere”.   
Atunci totul pentru mine devenise clar. Prin minte mi se perindau amintiri ce aveau mai mult ca sigur legătură cu evenimentul în sine, dar pe care nu aveam curajul să le fac cunoscute nimănui. Pur şi simplu îmi era frică. Moartea colonelului Ivan, credeam eu, şi asta o susţin şi acum, avea legătură cu un eveniment ce se petrecuse cam cu trei-patru luni în urmă, despre care n-am vorbit niciodată, dar pot să vorbesc, doar acum. O să surprindă pe multă lume ceea ce voi spune, dar asta e. Da, îmi era frică pentru că motivul posibilului asasinat mă privea şi pe mine. Puteam să păţesc la fel. Puteam să fiu şi eu o viitoare ţintă sau victimă. Şi, atunci, am tăcut, în speranţa că cei care îl vizase pe Ivan nu ştiau şi de mine sau ce cunosc eu. Dar, despre asta mai târziu.
Mircea ia acele resturi rămase în urma exploziei şi facem cale întoarsă la şeful securităţii. Îi arată acestuia urmele palpabile obţinute, Mircea spunându-i, fireşte, ca un specialist că, moartea colonelului Ivan s-a datorat unei explozii, făcute de nişte „meseriaşi”, mai ales că firele care au declanşat explozia au fost montate la sistemul de pornire al cheii de contact. De obicei, colonelul Ivan nu prea ţinea maşina încuiată oriunde se deplasa şi o parca. După numărul de înmatriculare al autoturismului şi iniţialele judeţului, cam toată lumea cunoştea respectiva Dacie şi pe proprietar. Deci, nu le-a fost prea greu celor care   i-au dorit moartea lui Ivan să acţioneze, având maşina descuiată. Ca şi o ironie a sorţii, locul unde Ivan îşi parca autoturismul, aproape de casă, era betonat, faţă de alte locuri de parcare din preajmă, care se aflau pe iarbă. În aceste condiţii, suflul exploziei n-a fost deloc atenuat ci, din contră, accentuat şi, de aici, şi forma lăsată în caroseria autoturismului de corpul lui Ivan, care era destul de bine făcut şi cam grăsuţ. Atât parcarea betonată, cât şi greutatea celui vizat, au amplificat rezultatul dezastrului. Fluxul exploziei îl propulsase în sus, lovindu-se de plafon.
La auzul celor „raportate” de locotenentul Lazăr, şeful securităţii ne „ordonă” să nu mai discutăm despre cauzele exploziei, urmând ca noi să răspândim ideea că aceasta a avut loc în urma unei explozii de la o butelie de aragaz. Desigur, era o prostie din parte colonelului Iliescu să lansezi o asemenea aberaţie, în condiţiile în care cei de la miliţie aveau destule date şi probe pentru a trage o primă concluzie. Noi puteam tăcea sau spune ce a „ordonat” Iliescu, dar miliţienii ştiau adevărul şi nimeni nu le putea „închide gura”. Iliescu cu ale lui, iar noi cu ale noastre. I-am dat de înţeles că-i vom executa „ordinul” şi viaţa a mers mai departe. Nu mă voi referi aici la suferinţa familiei celui decedat, la regretele colegilor din cele două structuri, miliţie şi securitate, care l-au cunoscut. Eu nu fac beletristică, eu spun doar ce am trăit, ce am simţit, ce am văzut şi „auzit”, după care am tras o concluzie. Dacă e bună sau rea, dacă e reală sau falsă, eu nu pot decide. Vă las pe voi să apreciaţi.
Cum era şi firesc, s-au început de urgenţă cercetările pe toate planurile. Informativ prin munca de securitate, iar miliţia prin audieri, descinderi, anchete, percheziţii la persoanele suspecte. Au fost cu sutele. Bucureştiul, cum se zice, „a sărit în aer”. Toată conducerea centrală a Ministerului de Interne de atunci, respectiv din cele două structuri, securitate şi miliţie, era de acum în alertă. S-au deplasat din capitală zeci de ofiţeri-experţi din ambele părţi. S-au constituit  echipe mixte de cercetare şi analiză. S-au făcut interceptări telefonice la persoanele bănuite că ar fi avut în intenţie aşa ceva, în condiţiile în care colonelul Ivan era un nonconformist, ba mai mult, rezultând din investigaţii şi cercetări că era  „prieten” al lumii interlope de atunci, că avea datorii mari de bani şi, nu în ultimul rând, era un rebel incurabil.
Printr-o anumită împrejurare îi cunoscusem şi eu felul său de a fi. La o şedinţă a cadrelor de comandă pe toate nivelurile, la care am participat şi eu, cu şeful inspectoratului de la acea vreme, căruia îi erau subordonate, atât conducerea miliţiei judeţului Maramureş cât şi cea a Securităţii, şeful inspectoratului colonelul Vlădescu Ioan, venit şi el din Bucureşti de ceva vreme, dorind să-i dea o lecţie colonelului Ivan, în legătură cu „insubordonarea” sa, îi atrage atenţia acestuia, pe atunci comandantul miliţiei oraşului Baia Mare, că în unitatea pe care o conduce intră şi iese cine vrea, fără a avea un control asupra accesului şi asupra celor care pătrund în sediul miliţiei. Iritat de observaţia făcută, cam pe nedrept, colonelul Ivan i-a răspuns, pe un ton la fel de dur şi răspicat: „Tovarăşe inspector-şef, dacă mă obligaţi să iau asemenea măsuri, atunci, nici dumneavoastră, de mâine, nu mai intraţi necontrolat în sediul miliţiei oraşului”, argumentându-i „durului” inspector-şef că,     în acea unitate, intră tot felul de oameni pentru audieri, cercetări, reclamaţii, plângeri şi ar fi imposibil să-i „controlezi” pe toţi, deoarece accesul este liber într-o unitate publică şi nu toată lumea este infractor. Inspectorul bucureştean care conducea instituţia doar din birou, nu prea avea habar de munca titanică pe care un cadru de miliţie o ducea pentru a avea rezultatele dorite.
Cercetările în „cazul Ivan” se derulau anevoios pe toate planurile. Toţi îşi puneau aceleaşi întrebări: Cine? Şi de ce? Din comandamentul constituit la nivelul judeţului făceau parte şefii miliţiei şi securităţii, ofiţeri cu funcţii din unităţile centrale şi colonelul, ulterior generalul Dan Gheorghe, fost şef al structurii informative din U.S.L.A. (Unitatea Specială de Luptă Antiteroristă), precum şi locotenentul Lazăr Mircea, aflat, în lipsa mea, la conducerea structurii antiteroriste locale, eu îndeplinind alte misiuni ordonate. Sau, poate, chiar s-a evitat angrenarea mea în această muncă de cercetare titanică, fiind considerat poate un suspect sau un implicat în acţiunile ce vi le voi dezvălui. Se lucra zi şi noapte fără întrerupere, fără să apară elemente concrete în legătură cu atentatul reuşit la viaţa colonelului Ivan. Pe timpul cercetărilor efectuate de cadrele de miliţie cu sprijinul celor din securitate au fost identificate alte infracţiuni nedescoperite până atunci, au fost rezolvate cazuri ce se soluţionase „cu autori necunoscuţi”, s-au finalizat dosare penale care erau pe rol şi s-au constituit altele. Deci, munca celor implicaţi în caz nu fusese totuşi în zadar, deşi nu se identificase niciun „capăt de aţă”, de la care să se continue, sau mai bine zis să înceapă, cercetările morţii, în socialism, a unei asemenea personalităţi. S-au făcut zeci şi sute de scenarii, s-au emis tot felul de ipoteze, dar nu s-a ajuns la un rezultat final.
Începutul evenimentele din decembrie 1989 i-au surprins, încă, pe ofiţerii şi cadrele din unităţile centrale, la Baia Mare. Propaganda negativă făcută miliţiei, securităţii şi armatei, de către trădătorii de neam şi ţară, i-a determinat pe specialişti să părăsească zona Maramureşului şi să plece spre Bucureşti, astfel că, „cazul Ivan” a rămas nefinalizat, nerezolvat şi fără să se fi identificat autorul sau autorii.
La începutul anului 1990, şi în perioada care a urmat, inclusiv până în prezent, au început să apară pe ecrane tot felul de neaveniţi, „cârcotaşi” şi „cârtiţe” bine plătite şi educate de serviciile de spionaj din est şi din vest, care au început a „da” în tot ce-a fost bun în această ţară. S-a dat în oamenii care au făcut ceva pentru România, s-a dat în economia care funcţiona şi producea venit ţării, s-a dat în religie, s-a dat în folclorul autentic, s-a dat în credinţa ţăranului român. Într-un cuvânt,  s-a „dat” în România. Ea nu convenea. Cui? Găsiţi răspunsul azi la fiecare pas. Azi nu mai avem libertate ca ţară, nu mai avem independenţă, azi nu mai avem economie, dar avem dreptul de a urla în public şi de a ne cumpăra tot felul de zdrenţe şi mărfuri alimentare din plastic de la buticurile ba mai mari, ba mai mici, ale unor concerne internaţionale, iar pământurile noastre nelucrate sunt pline de pecingine sau vândute „pe gratis” străinilor.
Avem, acum, cam tot ce ne lipsea înainte de 1989: terorism, crimă organizată, şomaj, greve, disponibilizări, autoincendieri, sinucideri, avem baroni locali, avem miniştri corupţi şi condamnaţi, avem parlamentari români de naţionalitate maghiară care vor Ardealul cu orice preţ alipit Ungariei, avem descreieraţi unguri care ard portretul lui Avram Iancu, avem, avem, avem, avem……. Avem în sfârşit….democraţie.
Nu cred că pentru acest tip de stat au murit oamenii în decembrie 1989. N-am înţeles nici sistemul socialist, dar pe cel capitalist nu-l înţeleg nici atât. Şi spun doar atât. O ducem din ce în ce în mai rău.
Întrebarea firească, pentru toată lumea, şi atunci, şi acum, după moartea lui Ivan a fost: „De ce”? De ce să ucizi pentru a câştiga? Ce se voia să se transmită şi cui, prin moartea colonelului Ivan. Da,  cineva, a dat un avertisment şi o lecţie nu doar colonelului Ivan Gheorghe, un patriot român desăvârşit, ci şi celorlalţi români care ar fi avut „curajul” să gândească ca şi el. Şi, uite, că aşa a fost. Evenimentele din Decembrie 1989 s-au constituit „într-un ciclu de lecţii” împotriva celor care până la acea dată s-au remarcat ca buni patrioţi, dictatori, dar nu democraţi. Murim acum încet şi lent, nu rapid ca şi colonelul Ivan. Ar fi bătător la ochi să fim ucişi toţi deodată. Suntem un exemplu pe mapamond şi suntem arătaţi cu degetul de către cei puternici, celor care ar mai îndrăzni să-şi câştige independenţa economică şi politică. Unii n-au înţeles şi au păţit-o. Vezi fosta Iugoslavie, Moldova, Irakul, Libia, Egiptul, Siria, Afganistan etc…Dar, până când? Sunt convins că şi celor care îşi bat joc de noi şi de alţii le va veni rândul, mai devreme sau mai târziu. Cu ce monedă ai plătit, cu aceea vei fi răsplătit. Un sistem social apare ca o replică la un alt sistem social care nu mai merge, care nu mai corespunde cerinţelor majorităţii bolnave şi sărace. Aşa s-a întâmplat cu socialismul, aşa se va întâmpla şi cu capitalismul. Sigur va apărea o nouă ordine mondială dorită şi hotărâtă de acum, de Bunul Dumnezeu, care, sigur va fi mai bună şi mai dreaptă. Prin ce sacrificii, nu se ştie.
Dar să mă întorc în timp. Undeva prin primăvara anului 1989. În acţiunile întreprinse pentru identificarea unor unguri din zona Băii Mari, preocupaţi de deţinerea şi confecţionarea de armament artizanal, am cooperat foarte bine cu miliţienii ce aveau şi ei ca sarcini documentarea unor astfel de infracţiuni. I-am remarcat pe coloneii Ivan Liviu şi Mărieş Ioan ca fiind profesionişti de excepţie. Mă înclin în faţa lor. În şedinţele operative comune pe care le aveam, miliţie şi securitate, l-am cunoscut şi pe colonelul Ivan Gheorghe. Un tip cu o statură impunătoare, ca o stâncă de puternic fizic şi psihic. I-am remarcat nu defectele, ci părţile lui bune. Era un patriot, cum rar găseşti. Citea foarte mult şi diversificat. Îţi era mai mare dragul să conversezi cu el, fiind mereu în gardă să nu greşeşti. Te-ar fi putut „taxa” când greşeai, dar n-a făcut-o niciodată. Era mult prea fin şi iubea femeile frumoase. Am încercat să mă apropii de el, dar n-am avut curajul. Simţea acest lucru şi m-a lăsat să „fierb”. Cunoştea felul de a fi al oamenilor cu care venea în contact. Îi citea „din prima”, cum se spune, mai ales că anchetase şi cercetase mulţi infractori. Acolo se vede măiestria lucrătorului din acest domeniu. A făcut primul pas. Într-una din zile m-a chemat la el la birou. Un birou simplu, vechi, din lemn. M-a poftit politicos să iau loc pe scaunul din faţa lui. Nu ştiam ce vrea şi asta mă înnebunea. Îmi spuneam în gând.      Ce-am greşit? Din înaltul funcţiei sale puteam să fiu acuzat de ceva miliţienesc. Nu, n-a fost să fie aşa şi mă bucur că am trăit alături de colonelul Ivan Gheorghe o filă, doar o filă, dintr-o carte mare de istorie, pe care unii nu vor să o scrie sau o scriu în funcţie de ce le este dictat şi cum sunt plătiţi. După o conversaţie banală, s-a aplecat puţin peste masa din faţa sa şi, râzând, mi-a spus: „Îmi placi, căpitane”! Am bănuit că aprecierea sa ascunde ceva. Dar ce? A scos din sertar nişte reviste. Trei sau patru mi le-a înmânat. Nici nu mă lăsase să le frunzăresc şi   mi-a spus, de acum, cu o seriozitate ieşită din comun. Parcă se împietrise ca un Sfinx. „Dă-le şi altora în care ai încredere”. M-a lăsat să mă reculeg. Cu un ochi răsfoiam filele acelei reviste iar cu celălalt urmăream atitudinea monumentului din faţa mea. Mă gândeam că poate mă testează. M-a lăsat să răsfoiesc în linişte revista. Avea un titlu cu un puternic impact patriotic. Chiar pe coperta scrisă cu litere româneşti era poezia „Doina” a lui Mihai Eminescu. La citirea primelor versuri, m-am cutremurat. După ce am citit-o în întregime, n-am mai ştiut ce să mai spun. Cuvintele mi se opriseră în gură. Ce versuri minunate, al căror tâlc se potriveşte de minune şi azi.  Iată câteva:

„De la Nistru pân’ la Tissa,
Tot românul plânsu-mi-s-a,
Că nu mai poate străbate
De-atâta singurătate.
                                    …………………………..
Îşi desbracă ţara sânul,
Codru frate cu românul
De secure se tot pleacă
Şi izvoarele îi seacă
Săracă ţară săracă.
………………………….
Toţi duşmanii o să piară
Din hotară în hotară,
Indrăgi-i-ar ciorile
Şi spânzurătorile”.

Din cuprinsul revistei am mai reţinut articole importante în care era tratată poziţia dură şi acţiunile secrete ale unor patrioţi români din fosta Republică Sovietică Socialistă Moldovenească, azi Republica Moldova,  împotriva regimului sovietic de la Moscova. Mi-a văzut nedumerirea. Ce aveam oare în mâini şi de ce eu? Am tresărit doar la vorba sa blândă, explicativă de acum. „Este prima revistă scrisă în ilegalitate, cu litere româneşti, de către patrioţii români din Moldova noastră, de dincolo”.  
Pentru mine, din acel moment lucrurile au căpătat o altă valenţă. Eram convins că cineva, o forţă a naturii iubită de Dumnezeu, lucrează pentru România ca să devină mare, aşa cum a fost. Acest ideal şi vis al meu, cum că, România, va fi ce-a fost mi s-a spulberat însă, dar nu pentru totdeauna, odată cu moartea colonelului Ivan şi cu evenimentele din decembrie 1989. Şi el a fost un pion din acel angrenaj. Atât Estul, cât şi Vestul nu puteau accepta şi nu acceptă o Românie puternică economic şi politic. Şi, au început încetul cu încetul, cu decapitarea celor implicaţi într-o astfel de „operaţiune secretă”. S-a început cu colonelul Ivan Gheorghe şi s-a continuat cu alţii şi cu alţii care au simţit şi trăit româneşte, pe care nu-i vom şti niciodată şi care s-au luptat pentru această ţară binecuvântată pe pământ.  
 Aşa cum spuneam, după 1989, au fost unii care au zvonit şi lansat în media şi în cercurile influente că Ivan Gheorghe ar fi fost ucis de securitatea de la Bucureşti. Vă înşelaţi „dragi slugi”. Colonelul Ivan a fost ucis mai mult ca sigur de cei din Est. Simţeau pericolul şi au luat „măsuri” preventive ca şi azi. Una a fost cea de genul petrecut la Baia Mare, o alta a fost războiul din Republica Moldova şi staţionarea trupelor în Transnistria şi, bineînţeles, evenimentele din decembrie 1989.
Ce explicaţii mai doriţi? Eu cred că acesta este răspunsul la întrebarea care a frământat atâta lume după 15 septembrie 1989 şi până în prezent în legătură cu uciderea patriotului, colonelul Ivan Gheorghe. Şi răspunsul este o întrebare. Din ce organizaţie secretă făcuse parte şi cine l-a făcut să tacă?
Aşa că, vă rog, domnule, fost ofiţer de miliţie, Berciulescu, nu mai apăreţi pe diverse posturi de televiziune locală, ca un bufon, pentru a vorbi în necunoştinţă de cauză şi a vă însuşi realizări de excepţie ale colegilor dumneavoastră din organele de miliţie. Nu sunteţi decât un biet reprezentant involuntar al unei categorii de slugi plătite, care doreşte să  apară pe ecran ca multe alte scursuri care, voit sau nu, lovesc în România.
Dacă acţiunea împotriva lui Ivan ar fi fost făcută de securitate, cum îşi dau unii cu presupusul şi cum afirmă şi azi  bietul fost ofiţer de miliţie Berciulescu, atunci de ce ar fi irosit conducerea Ministerului de Interne de atunci atâta forţă umană, aproape patru luni de zile, când totul putea fi trecut sub tăcere, cum, fără să-şi dea seama, încercase şi colonelul Iliescu Gheorghe.  
Vă veţi întreba desigur: unde sunt acele reviste şi cine mai ştia de ele?. Eu, spre siguranţa mea şi a celui care mi-a dat-o, le-am ars, aşa cum tata mi-a ars hainele militare în timpul evenimentelor din Decembrie 1989. Martor la faptul că acele reviste au existat este fostul tânăr locotenent la acea vreme şi pensionar azi, Lazăr Mircea. Doar în el am avut încrederea să-i spun ce mi s-a întâmplat în biroul lui Ivan şi să-i arăt ce mi-a dat cel care pentru mine va rămâne pentru totdeauna un pilon de referinţă al patriotismului românesc contemporan.
Poate că organele de azi ale poliţiei ar trebui să lupte ca martirul Ivan Gheorghe să aibă un statut în rândul celor care au luptat pentru promovarea şi răspândirea românismului de dincolo de Prut. Poate că ar merita un titlul de revoluţionar cu toate drepturile ce derivă din aceasta, deşi poate el nu ar vrea. Poate că şefii de azi ai Inspectoratului Judeţean de Poliţie sau ai Poliţiei Române ar fi bine să-i pună chipul pe un soclu la intrarea în sediul Poliţiei municipiului Baia Mare. Colonelul Ivan Gheorghe a fost un mare patriot şi un martir, cu care ar trebui să se mândrească. A plătit cu viaţa, cu mult timp înainte ca regimul vechi să cadă. El chiar se luptase nu pentru ceea ce azi e doar o „fabrică” de adunat voturi pentru funcţii prezidenţiale şi de premieri, ci pentru unirea României cu Republica Moldova. Se spunea că, înainte de a fi ucis, ar fi avut legături cu Ana Blandiana şi cu Dinescu. De ce aceştia n-au curajul, dacă e adevărat, să vorbească despre martirul Ivan. Le-ar lua cumva din „mândrie şi merite”? Sau ştiu ceva ce noi n-ar trebui să ştim, pentru care le este frică, motiv pentru care tac?  

„Colonele Ivan, am scris cu drag aceste rânduri în memoria ta, a sacrificiului tău şi a tuturor colegilor care şi-au pierdut viaţa slujind ţara şi spiritul românesc. Măcar atât am putut face pentru tine, ştiind cât m-ai preţuit. Bunul Dumnezeu să te ierte”!

(Povestire selectată din volumul – „Câştigă fără să ucizi”/2014)