Ai început să te tomnești, mi-ai reproșat nu demult...
Cum așa?! am tresărit speriată. M-am surprins în ochii tăi înnourați și am înțeles că nu glumeai deloc!
Oare când se făcuse atât de târziu?!... Și eu, care speram să-ți rămân dragă până la sfârșit...
N-ai să mai înverzești niciodată!... șuierau gândurile în privirea ta indispusă.
Până și mugurii nenăscuți, care-mi pulsau revoltați în ramuri, până și ei știau că nu e adevărat!... Dar era atât de adâncă nepăsarea din ochii tăi haini, încât am început și eu să cred că mi-a trecut vremea!...
Vreau să zbor din scorbura asta! mi-ai spus, întinzându-ți ramurile spre salcia de alături!... La fel ai făcut și înainte să se împrimăvăreze... Nici atunci n-am înțeles ce te poate atrage la mugurii ei sterpi, îmbătrâniți prematur... Încă nu te-ai convins că salcia nu înflorește? N-ai înțeles, nici până azi, că-și avortează singură rodul?... Și, mai ales, când ne-a devenit cuibul „scorbură”?!?....
M-am gândit că numai frunzele mele pot fi de vină!... Ce-mi trecuse și mie prin cap, cu ruginiul acela?!


Apoi a venit noaptea și luna mi-a cerut solemn să-i redau intimitatea. Cum puteam să-i promit așa ceva?!... Nu mai dormisem o noapte întreagă din iarnă!... Am dezgropat de la rădăcină ultima fărâmă de încredere în mine și i-am oferi-o! Și imediat a pornit să se cearnă de sus o pulbere aurie... Spre dimineață, nu mai rămăsese din globul ei decât coaja...
Vai, cum am așteptat să se lumineze de ziuă!... Cum am așteptat să-mi observi, în soarele amiezii, strălucirea!... Blestemat să fie vântul acela hapsân, care mi-a smuls, cu degetele lui înverșunate, straiele cele noi!... M-am trezit mai pleșuvă chiar decât fusesem înainte!...
Nu mai rămânea nimic de făcut, decât să-mi număr ultimele clipe... Eram atât de singură, că până și umbrei i s-a făcut milă și s-a ridicat să mă îmbrățișeze!...

Azi, azi s-a desprins de mine și ultima frunză și – când m-am uitat mai bine – erai tu!

Abia acum a început toamna să plângă!... Lăcrimează întruna și cred că o să plângă așa, până când o să-i înghețe ploile pe trupul meu!... Aș plânge și eu, dacă n-aș tremura atât de tare!...
Mi-ar prinde bine o primăvară, să-mi dovedesc într-adevăr că mai pot înflori!...