Asemenea unei plachete de debut, datorită aparentei subţirimi ca produs tipografic, SPLENDOAREA CAPCANELOR – volum editat de mult-regretatul Marian Ruscu acum 5 ani, aduce sub privirile cititorilor de POEZIE un careu de aşi ai metaforelor, nume alese, personalităţi ale scrisului contemporan, de sorginte „regăţeană” sonoră: Valentin Irimia, Filip Kollo, Cornel Sântioan Cubleşan şi Sorin Vânătoru. Un visător, doi pictori şi un filozof – sunt „instrumentiştii” quartetului poematic, autori cu valoare impecabil demonstrată de competentul poet şi critic Florin Dochia – redactorul şef al seriei actuale a REVISTEI NOI, în fiecare rînd din prefaţa cărţii:
    „Pe urmele lui Hegel – „totalitatea care uneşte în sine cele două extreme, adică artele plastice şi muzica, pe un plan superior, în domeniul interiorităţii spirituiale înseşi” –, mă încânt şi mă uimesc de neîncetarea dorinţei de conceptualizare ori de metaforizare a însuşi conceptului sau a  metaforei înseşi. Limbaj redus la esenţele lui (Ezra Pound), mers în străchini sau mers astral (Eugen Ionescu), fondare a fiinţei prin cuvânt (Martin Heidegger), instrument al unui profund narcisism (Carl Sandburg), „poezia este adecvată tuturor formelor frumosului şi se extinde asupra tuturor, fiindcă elementul ei propriu este imaginaţia artistică, iar imaginaţia este necesară pentru orice producţie a frumosului, indiferent cărei forme i-ar aparţine acesta” (Hegel).
    Caracterizat drept „dimesniune a poeziei”, fiecare din poeţii „fericiţi de splendoarea capcanelor” a primit pecetea seniorală a recunoaşterii valorice.


Valentin Irimia – par exemple: „Şi ard de-a valma ceruri de păcate / Deliruri de pupile zăbrelite / Prin născociri de vise nevisate, / Prin anotimpuri tulburi şi uimite” (Abjuraţie): „prinde în cuvinte potrivite, cel mai adesea cu prozodii curate, bine conduse, reflecţia asupra lumii mai cu seamă din constatarea absenţei, dar nu a golului, ci a golitului, a descoperirii melancolice pe care o face, aproape fără uimire, dar cu frustrare, că unde era ceva, nu mai este nimic” (...) Mesajul de dragoste, în poemele de gen, acced la absolut (...) din dorinţa de coerenţă a sentimentului refugiat în abstract, într-o (...) scotocire mascată în retorici derutante („Pândesc din pagini rădăcini carnale / Şi-n vaierul materiei se-nfig, / Cuvintele se răsucesc de frig / Prin rătăcite puncte cardinale // Flămânde zări se pierd printre ovaţii, / Oceane de ozon se strâng umplând / Ventricule, nelocuite spaţii, / Iar infinitul devenind mai blând / Alunecă subtil din constelaţii / Şi depărtările apun pe rând”. (Reducere)
Filip Kollo – „Cuvântul are aici rolul descoperirii unor căi în labirint – atenţie! –, nu spre vreo ieşire, ci spre parcuregere continuu iniţiatică. Imaginea din cuvinte tinde înspre concept, dar atingerea este lină, delicată, aproape speriată, căci oricât de mult abstract ar chema, ruperea de concret, de obiect şi de act este imposibilă” (...) Jocul eufoniilor, sunetul-ecou al cuvintelor este o posibilitate pe care poetul nu o ocoleşte atunci când ritmurile secrete o cer, din plăcerea nevinovată a jocului, altfel ponderal, complex, încurcat...” Probă: „Un aprilie prielnic / desigur, asortat cu noi eşecuri. / Străzi zidite parcă din nelinişti ţiuitoare tăcut. / Orele şaptesprezece, târfele dorm în casa de cărămidă. / Înserarea deja debutează, docilă freamătului clar / frunze solicitate de vânt asemenea paletelor / active de tenis de masă, mai ales pe rever. / Sărăcie, igrasie, mucigai – se plânge unul. / Altul vorbeşte singur la lunga masă, tulbure. / Nimic nu pare să altereze altarul tardivelor / aduceri aminte, auzite de jur-împrejur; în special „vesele”. / Impresia sinuoasă că majoritatea vor să uite / e ca... un salam prost, unde majoritatea sunt zgârciurile. / Puţinul aer curat se prostituează prin fumul greu de ţigară. (...)” (Paradis îndoielnic)
Cornel Sântioan Cubleşan – „E atâta tăcere în negru, în roşu doarme o viperă cu sâni de japoneză, în alb sunt înşirate amintirile precum ochii, diltaţi de spaimă, ai peştilor, în gheaţă. În albastru urcă visele precum mirii lui Chagall. Stau în griul geros, înfăşurat ca într-o piele de şarpe. Precum vulturul în înălţimea sa / Mă adâncesc în negru. Ţin vipera la sân, dacă aş fi trăit acum / şaptezeci şi cinci de mii de ani, aş fi apucat raiul în golful Persic”. (Tăcere în negru).
Sorin Vânătoru: „La spitalul de oncologie, după ce şi-a luat tratamentul, bolnavii în pijamale vărgate, cu fesuri pe cap, de-abia mergând, deschid uşile, porţile, ajung în stradă, înaintează,  treptat încep să păşească pe aer, cortegiul bolnavilor de cancer începe să se înalţe la doi metri, la zece metri” (Asaltul cerului)