Piața avea tot ce-i trebuie: precupeți, marfă, clienți, pierde-vară, cerșetori, gardieni. Printre tarabe, te mișcai cu greu. Geamalda, văduva lui Trică Geamaldu, fost tâmplar în cartier, mort de inimă rea la demolare, călca cu grijă, pe dalele gri, uzate. Din loc în loc, un smoc de iarbă sfidător, amintea că nu calci pe pământ. Un pas pe iarbă, unul pe ciment, simbioză aproape ciudată. Pentru unii, doar trecere.
Cu privirea strălucind ca de febră, croia ”alei” printre mesele  cu cartofi și ardei gras, până la fructe, înapoi la flori, ocolind vitrinele cu brânzeturi și borș. Părea că se învârtește fără noimă printre tarabele acoperite cu plastic transparent, foșnind a vechi. Dădea din cap, ca și cum ar spune ”bună dimineața”, mulțumită de ce vedea. Ce vedea doar ea!. Privea uneori dalele spălate cu spumă ”industrială”, de parcă ar fi scotocit dincolo de ele.

În pământ, unde ar fi putut rămâne un copac al ei, o floare, poarta grădinii, zăvorul. Vorbea încet, șoptea din când în când, ca pentru sine: ”s-au dus, toate au rămas jos!”. Și mai privea odată la stânga, înspre tabloul electric îngrădit precar lângă trotuarul de la nord. ”Cred că acolo trăia Hector”, murmura, adresându-se când umbrelor, când propriului gând. ”Ce câine bun! În cușca lui se ascundeau copiii când se jucau. El stătea ca un rege în fața cuștii și nu lăsa bunicile să se apropie, să nu-i vadă pe cei mici. Vezi dumneata, se juca și el cu ei! Ce câine bun! Doi erau mai năzdrăvani. Se urcau pe Hector strigând ca la curse: Dii, dii, diii! Au ajuns mari. Pe la Primărie. Ei au aprobat demolarea caselor de pe strada veche. După aceea, au propus să ducă molozul în vale, să o umple și să facă o piață. Au fost felicitați pentru idee. Au luat primă. A fost demult, dar când trec pe la zarzavaturi, parcă pun mâna pe cărămida de la soba mare. Când vine primăvara, ies din bloc, vin în piață și parcă aș da puțin cu sapa la flori. Vin la piață, ca la cimitir. Aș aprinde și o lumânare la mormântul casei părintești, dacă nu mi-ar fi rușine de lume. Tinerii nu știu. Au venit din alte părți. Le e bună piața. Nu se mai duc departe, la târgul de la margine. Au de toate. Și restaurant. Și gogoșerie. Cred că sub gogoșerie era fântâna săpată de bunici. Stătea o mâță pe ghizdul fântânii. Mereu o alungam. Parcă râdea de noi. Ei, am avut o casă. E chiar sub piață”. Bombănea Geamalda în legea ei, dădea din cap în sus și în jos a neputință și pleca.