Unele case au ferestre noi, puse de nepoți sau de fii, însă duhul casei nu vede prin ele. Sunt ochelari nepotriviți! Zidurile cad încet, de la un anotimp la altul. Cele ”crăpate” sunt îmbrăcate în mușama albastră cu fluturi. Mai țin o iarnă!
Jgheabul din care se adăpau caii, arată ca un cosciug pentru fântâna fără roată. Dudul e uscat. Cana ruginită atârnă inutilă de o creangă. În jur, tăcere.  
Lumină de început de toamnă. Caldă. Plină. Vie. Ziua Crucii! Pe uliță, bătrâni în cârje. Tăcere.
Prin curți, viile sălbăticite au frunze mai mult decât oricând.
Mâna stăpânului nu a mai tăiat coarda neroditoare. Cele mai multe vii își fac de cap - explozie de verde.
Bătrânii așteaptă un semn de la copiii lor și tac. Au telefoane noi în buzunare. Dacă nu sună, se simt vinovați că nu știu ”să umble” cu ele.
Cimitirul e mai mare decât satul. Oamenii s-au tot ”mutat” la margine. Vede oricine: pe zidul dinspre drum al caselor, fotografiile decolorate și benzile din pânză neagră sunt mai multe. Tot mai multe. Curând vom avea noi ”atracții turistice” - sate locuite de tablouri mortuare.