Artista vremii, tu ești, toamnă,
Maestră a naturii, doamnă!
În rolul dat de Creator,
Un curcubeu multicolor
Ai aruncat peste a lumii sală,
Întreaga ta culoare vegetală!
În versuri te înfățișezi pe scenă,
Ești vie, mândră și perenă.
În cântecul de viață plin
Ai destupat butoaiele cu vin
Și-ai îmbătat natura toată
Cu zeama ta cea colorată.
În dansul frunzelor te prinzi
Precum o iederă sub grinzi.

Rămâi mai mult aici, la noi
Cu frumusețea ta și sufletul vioi!



Iederă cu frunza verde
Noaptea să mi te dezmierde,
Luna să te lumineze,
Iară greierii să-ți cânte
În acorduri lungi, flămânde,
Despre toamna ce-i îndeamnă
Să cerșească la furnică
O grăunță, cât de mică!
Iederă cu frunza vie,
Lasă vântul să te-mbie
Cu o dulce poezie
Într-o toamnă cam târzie!


Scenă mută în grădina Raiului
Pentru discordia mărului.
Lung privește Eva poama,
Se roagă să vină toamna.
Nu că i-ar fi foame tare
Dar ispita este mare.
I-a șoptit ei domnul șarpe
Că minune poama face.
Va găsi întelepciunea
Va ști binele și lumea.
Dar Adam, fricos de fel
S-a împotrivit nițel.
-Ce-o să zică Tatăl nostru
De mușcăm din mărul roșu?
El ne-a interzis gustarea,
Mie nu-mi place mustrarea!
Eu mă rog să fie bine
Hai, ascultă-mă pe mine,
Lasă mărul în copac,
Șarpele ți-l fac colac!
Să bem suc de strugure
Până nu devine tulbure.
Să cinstim al nostru Domn
Și apoi mergem la somn.
Dragă Evă, șezi aicea lângă mine
Ș-om petrece-o veșnicie!
Dar femeia, nu și nu!
-Eu vreau mărul iar tu nu!
Eu cunoașterea o caut!
Tu rămâi cu ruga ta de aur!
Și-uite așa, momentul mut
Se transformă-n trecut,
Căci prezentul, clar, ne este
Eficient condus de neveste.
Toate Evele din lume
Vor cunoașterea, anume.
Iar Adamii au ales
Rugăciunea în regres.


Am întrebat statuile din curte
De ce e toamnă? Ele, mute,
M-au îndemnat cu-a lor privire împietrită,
Să văd în toamna aurită
Un fel de somn adânc al frunzelor
Asemeni somnului adânc al lor.
Căci nu sunt vii statuile din curte,
Sunt doar tăcute, dar exprimă multe.
Și-n dorul lor tăcut și melancolic
Privesc și își petrec bucolic,
Mai multe toamne decât mine
Ducându-și piatra-n veșnicie.


Într-o toamnă cam târzie,
Pe o frunză aurie
A cuprins-o-un dor nebun
De pământul cel străbun.
Și-a chemat suratele
Să-și danseze horele,
Și s-au așezat cuminți
În altarul celor sfinți.
Foșnetul e ruga lor
Așternute în covor.
Zilele se scurg încet,
Frunzele din ram se cern.
Și se duc, pe rând, pe rând...
În pământul cel străbun.