Eleonora stătea cu ochii fixaţi în ecranul calculatorului. Avea de verificat centralizatorul de plăţi. De data asta, situaţia financiară a firmei se cam clatină. Problema o loveşte unde o doare mai tare. Plata ratei la bancă.
Fusese de acord cu acest proiect dusă de val, mai mult determinată de băiat, de Vlad al ei, adolescentul căruia nu-i refuzase  nimic, niciodată. Un entuziasm inconştient o făcuse să semneze cumpărarea vilei cu împrumut ipotecar. Mitică era fericit, crezând că el reuşise să-şi convingă nevasta...
Mitică, cel cu pretenţii de statut social înalt, dar fără nici o acoperire financiară. Gură bogată, că el face şi drege,  şi cam atât. Aşteptând apoi ca toate încurcăturile să fie descurcate tot de ea, cum altfel?

De ea şi de mama ei, care i-a primit să locuiască, claie peste grămadă, în apartamentul ei, după acţiunea nereuşită de mutare într-o vilă neterminată. Cum să te muţi fără parchet, gresie, obiecte sanitare şi încălzire? Şi când te gândeşti că avuseseră un apartament, vândut în pierdere pentru depunere la bancă, pentru creditul ipotecar…

            *

 Îl cunoscuse pe Mitică la o nuntă. Elegant, parfumat şi bun de gură. Fusese sensibilă la aspectul oamenilor de când se ştie.
Mitică reuşise să îi încânte pe toţi din familie, la acea petrecere, dar mai ales pe ea. Lucrase în comerţul exterior, propulsat pe baza relaţiilor din familia lui. Avusese la dispoziţie parfumuri confiscate de la vamă şi câte alte lucruri occidentale,  cu care o încântase încă dinainte de nuntă. Ce să mai zică acum? Salariul de secretară nu i-ar fi ajuns nicicând  pentru produsele cosmetice străine, cu care era obişnuită. La fel şi pentru  hainele de firmă, şi pentru pantofii scumpi…Când taică-su a murit, Mitică fusese dat afară de acolo, dar parcă numai de acolo? Şi de la celelalte joburi, unde fusese prins cu minciuna, vraişte în acte, fitile neprincipiale …Pentru că ăsta e Mitică.
De fapt şi ea l-a prins cu multe ascunzişuri.  Însă Vlad îl iubeşte. Familia trebuie să rămână familie, orice ar fi, atunci când este un copil la mijloc.
În urmă cu o lună, împinsă de situaţie, a trebuit să îl aducă şi pe el la firmă, ca să mai vină un salariu-n casă. Hm…La început i s-a părut neconvenabil să-l ştie pe Mitică lângă ea dar apoi a realizat că această mutare este mai mult decât perfectă.
Şi  ea a poate minţi, ce mare lucru? Cel ce poartă măştile înşelăciunii este învingătorul. Pentru că cine este deştept înşeală, nu? Îşi pune masca potrivită situaţiei cerute. Prima dată e mai greu, apoi îţi intri în rol precum actorul. Şi din debutant ajungi, după o viaţă de roluri, actor emerit. Devine o a doua ta  natură. Doar atunci se cheamă că ai absolvit cu brio şcoala vieţii.
De cînd s-a confruntat cu oamenii, pe la diverse firme, Eleonora a învăţat ce trebuie.  Abordarea colectivităţii este foarte importantă. Faţada trebuie  să emane încredere şi prestanţă. Cu gesturi bine regizate poţi obţine multe lucruri.
Cu bărbaţii însă s-a descurcat cel mai bine, i-a dirijat  ca pe marionete, sensibili la feminitate şi la sexappeal…  
Pentru ea banii, de care a fost dependentă toată viaţa, relaţiile profitabile şi amantul…Toate  acestea o făceau să scoată din arhivă măştile, bine exersate. Apoi minciunile, aferente scopului, se ţeseau diabolic.

            *

Deodată, uşa se deschise brusc, întrerupând-o din visare. Traian, patronul firmei, fusese un bărbat puternic la viaţa lui, un  adevărat luptător. Dar boala îl făcuse vulnerabil, în multe privinţe. Începuse să se bazeze din ce în ce mai mult pe cei din jur şi asta se dovedise a fi periculos. Îşi păstrase tonul poruncitor dar devenise influenţabil, ca omul care simţea că nu mai poate să dirijeze totul.
-    Eleonora, e gata situaţia? Cum stăm? Vino la mine în birou!
Eleonora, după ce a scos la imprimantă listingul, deschise uşa directorului general. Biroul emana un gust aliniat cerinţelor de protocol, lucuri frumos aranjate, diplome, acreditări, papetărie scumpă şi riguros aşezată. Traian o aştepta. Figura i se schimbase. Din aerul impozant, afişat mai  înainte, căzuse instant în starea bărbatului care îşi aşteaptă femeia.
Îi călcase pragul firmei acum câţiva ani. O plăcuse de cum intrase în birou, la interviu. Avea nevoie de o secretară.
Eleonora, o femeie frumoasă şi elegantă, se dovedise a fi riguroasă şi abilă în raport cu oamenii.   
-    Ia loc. Vrei o cafea?
-    Nu. Am scos listingul. Nu stăm grozav.
-    Ce încasări avem?
-    Producţia pe luna trecută. Dar nu şi lucrările suplimentare. Acolo adiţionalul e încă la semnat. Noroc că  lucrările au fost recunoscute pe teren  şi că putem deconta luna viitoare.
-    Să-i mai ducem cu vorba pe subcontractanţi. Cum să le plătim dacă nu încasăm, nu?
-    Ce facem cu furnizorii? Sunt unii la care am depăşit cele patruzecişicinci de zile.
Eleonora tăcu.  Deodată mobilul sună.
-    De ce nu răspunzi?
-    E Mitică.
-     Şi ce dacă?
-    Sunt ocupată acum, nu?
Amîndoi izbucniră în râs. Fiecare acasă impusese demult această regulă. Când erau împreună, putea să ardă şi casa. Era întâlnirea lor de care se bucurau din plin.
-    Ai promis că nu mă laşi la nevoie cu rata casei. Dacă nu sunt bani de salarii, spune, din ce o s-o plătesc?
-    O să te ajut. Dar adevărata problemă este alta. Adina nu mai vrea să stea acasă, se plictiseşte. Vrea să vină la firmă, să ajute.
-    Păi îi soseşte salariul oricum.
-    Da, dar nu înţelegi că vrea să vină aici?
-    Crezi că bănuieşte ceva?
-    Posibil...
-    Cum mă descurc eu cu Mitică...cred că poţi şi tu cu Adina.
-    E mai complicat. Ea e suspicioasă. Pe când Mitică...Parcă-l duci cu lanţul...zău aşa. Am momente când mi-e milă de el...
-    Ştii că ai haz? Adina nu este în aceeaşi situaţie? De ea nu-ţi este milă? Să revenim la ale noastre! Până vine nevastă-ta la job, te rog, să-mi dai ce mai rămâne din  materialele din şantiere. Să-mi termin finisajele la casă. Apoi cu echipa lui Ion o să ne rezolvăm cumva şi cu manopera.
-    Te ajut cu materialele rămase, cele la care sunt pierderi necontrolabile. Inginera de la tehnic a lucrat bine, în beneficiul firmei. Obiectele sanitare şi de încălzire se văd clar pe cheltuieli, alea ţi le cumperi.
-    Cu ce bani?
-    O să-ţi dau tot eu, acum cât pot..
-    Şi când nu ai să mai poţi? Traian, cu mine cum rămâne? Cu noi doi cum va mai fi?
-    Cum adică, ce întrebare e asta? Ştii că mi-eşti dragă! Nu te-am lăsat niciodată la greu. Ai uitat că ţi-am plătit şi facultatea? Că nu ai mai vrut s-o termini, nu este vina mea! Hai, să ne gândim la lucruri frumoase...Azi e Mitică plecat în delegaţie.. Plecăm mai devreme. Ce zici?



*
     Peste cîteva zile, dimineaţa la prima oră, Traian a anunţat din vreme şedinţă de comandament. La masa mare de protocol, toate compartimentele s-au aşezat roată, înarmaţi cu agende şi pixuri.
-    V-am chemat ca să vă prezint pe noua voastră colegă, Adina, soţia mea. Ea se va ocupa de  departamentul resurselor umane şi ajutor la licitaţii. Iar cea de a doua colegă nou venită este fiica mea, Cristina, absolventă de ASE. Ea se va ocupa cu acreditările şi documentaţia aferentă manualului calitaţii.
La masă,  o doamnă înaltă şi încă frumoasă, împreună cu o tânără la fel de atrăgătoare, ocupaseră locurile lângă Traian.
-    De acum încolo, lucrurile vor merge mai uşor, avem ajutoare. Acum că prezentările au fost făcute, puteţi pleca fiecare la treburile voastre.
Eleonora avea mintea în acţiune, ca roţile în angrenaj. Trebuia să aibă grijă cu cele două nou venite, să nu-şi bage nasul în actele contabile. Traian, el mai cu seamă trebuia să aibă grijă, nu? Ţinea de partea lui de înţelegere.
Mda..Dar ea, cu ratele la bancă, va fi în aer, asta îi e clar. Aşa este când porneşti la drum, bazându-te  pe promisiunile altora.
-    Eleonora, vino în biroul meu.
Eleonora, deja crispată şi incomodată de situaţia nou creată, se aşeză pe scaun. Tăcea....
-    Am o mare problemă. Adina nu vrea să girăm cu casa noastră linia de credit pentru materiale. Am încercat să o conving aseară, când a fost aici,  ca să se familiarizeze cu firma. Nu vrea să rişte nimic. Cu ce începem noile lucrări?
Eleonora rămase stană. Dumnezeu îi întinsese o soluţie salvatoare. Dacă va pune vila lor cu ipotecă drept gaj la firmă, Traian va trebui să îi plătească ratele...Minunat!
-    Traian, când te-am lăsat eu pe tine în impas? Niciodată! Punem vila noastră gaj!
-    Fiind cu ipotecă...Tu crezi că banca va accepta aşa ceva?
-    Pun decolteul şi fusta mulată .... Vii cu mine, în calitate de patron al firmei. Vom rezolva cu siguranţă.
-    Şi Mitică?
-    Ha, ha...Pe el îl chemăm doar la semnat, pus asupra faptului implinit, că tot nu a fost în stare de nimic până acum. Doar vorbe şi o groază de încurcături.
-    Adina m-a întrebat despre situaţia financiară a firmei. A trebuit să îi arăt listingul lunii trecute. S-a uitat pe cheltuielile de protocol şi nu înţelege de ce cumpăr atâtea parfumuri şi bijuterii...
-    Spune-i ca a trebuit să plăteşti beneficiarele, nu? Descurcă-te, eu cum mă descurc?
-    A văzut şi banii cu care v-am împrumutat!
-    Şi? O să îi înapoiem când o să putem, nu? Suntem angajaţi de bază, nu meritam şi noi atâta lucru? Ţi-am spus că lucrurile se vor complica...  



*

După vreo şase luni, firma ajunsese în pragul insolvenţei. Prea multe cheltuieli pentru salarii şi indirecte iraţionale, raportate la producţia încasată. Normal. Când aştepţi să produci cu o mână de oameni dar apoi îţi angajezi personal auxiliar nejustificat şi superplătit, care nu face decât să învârtă câteva hârtii...
Eleonora, văzând cursul lucrurilor, îşi pusese vila la vânzare. Acum era finalizată, cum se spune, la cheie. Dar ce folos  când o mulţime de case zăceau nevândute pe piaţa imobiliară? De când firma lichidase creditarea materialelor, Eleonora era din nou ameninţată de bancă, pentru neplata ratei. Mitică, hm, ca de obicei. Făcea crize de isterie, lăsând totul spre rezolvare ei.
Cu Traian îi era bine dar nu cum fusese altădată. Urcând tăcută în maşina lui, Eleonora puse întrebarea ce o chinuia demult.
-    Traian, tu mă mai iubeşti?
-    Nimic nu s-a schimbat, draga mea! Ce întrebare e asta?
-    Simt că nu mai eşti cum erai.
-    Ţi se pare. O să-ţi demonstrez acuşi.
După vreo doua ore, după ce roşeaţa le dispărură din obraji, intrară în firma de la * treburi*.
Adina, îi aştepta în birou.
-    Ia ascultaţi,  voi doi, unde tot mergeţi împreună? La ce treburi plecaţi întruna? Credeţi că sunt proastă?
-    Adina, ai înnebunit? Faci scene aici?
-    Nu am înnebunit deloc! Să nu rămâi singur între-o bună zi. Îmi iau băiatul şi te las! Plec la părinţi! Nu ai decât să rămâi cu cine vrei! Alege!
Eleonora, surescitată, îşi luă geanta şi ca o furtună, ieşi afară. Mitică o aştepta în parcare.
-       Hai acasă! Ai văzut-o pe nebună cum ţipa? Geloasă şi proastă!
-    Da, Mitică, ai dreptate! Cum să fac eu aşa ceva? Ce a putut să inventeze isterica!
-    Ce facem mâine, mai venim la lucru? Eu zic să ne dăm demisia.
-    Da? Şi din ce trăim?
-    O să vedem. Traian are să ne dea   salariile din urmă, pe trei luni.
-    Greşit, Mitică. Nu mai avem nimic de luat. Trebuie să dăm banii împrumutaţi înapoi.
-    Îi mai dăm pe naiba. Dă-i încolo. Ni-i  i-a dat? Asta e! Cine dă bani altuia este un prost. De asta eu nu dau niciodată bani cu împrumut. Doar iau apoi mă fac că plouă.
-    Ai  avut tu vreodată bani să dai bani cu împrumut? Mă faci să râd. Apoi greşesti, ca de obicei. Avem nevoie de  hârtiile de lichidare. Prin urmare, vom pleca fără bani.
Acasă,  fiecare se duse într-o altă camera pentru a se linişti. Eleonora se aşeză pe pat. Era amărâtă. Îl mai iubea pe Traian? Oare îl mai iubea? Dar el pe ea?
Vremurile se anunţau tulburi.  Nimeni nu venise nici măcar să vadă vila, dar să  o cumpere..
Mda...Mâine, cu mintea limpede, va întoarce lucrurile în folosul ei. Dar planul de acţiune, clar şi riguros, trebuie făcut imediat. Precum Elizar din * Baletul mecanic* Eleonora învârtea la rece toate posibilităţile.
 Se va duce la firmă, ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat. Va pune pe faţă masca indiferenţei şi la nevoie se va bate pentru drepturile ei. N-o sperie pe ea hachiţele unei nebune.
Mâine se va lămuri şi de Traian. Oare cum va manageriza iubitul ei situaţia creată?
 Doar el e patronul, nu? Va vedea, în sfârşit dacă o iubeşte, prin alegerea pe care o va face. Da! Mâine va fi ziua cea mare. Dacă va fi nevoie, toate măştile vor fi desprăfuite din arhivă. Arhiva ei de măşti. Urmate de minciuni ţesute matematic. Armele ei. Va fi gata de luptă...

*

Trebuie să recunoaştem. Toţi am fost nevoiţi să purtăm  măşti, în anumite  momente.. Este inevitabil. Pentru că trăim într-o societate care ne obligă, la un moment dat, să le folosim. Fie ca să ne apărăm de situaţii nedrepte, fie din diplomaţie.
V-aţi gândit oare că şi tăcerea, în momentele cheie, în care sufletul este ca un vulcan, este tot o mască?
Masca indiferenţei.  Cine nu recunoaşte că a purtat vreodată masca sufletească, de fapt poartă o altă mască, cea a ipocriziei. Fiecare dintre noi are câte o arhivă personală de măşti. Folosită pentru scopuri ce diferă  în funcţie de calitatea lui de om.
Important este ca la finalul fiecărei zile, luni, an, viaţă, să ne privim cu demnitate în oglindă. Mulţumiţi că ne-am petrecut prin astă lume, fără să ne deteriorăm ca oameni.