daniela marginean2Cel de-al doilea volum de versuri al Danielei Mărginean, Setea din palme (Editura Rafet, Buzău, 2018), apărut în urma obținerii premiului „Octavian Moșescu” la Festivalul Internațional „Titel Constantinescu”, Ediția a XI-a, Râmnicu Sărat, 2018, consfințește evoluția poetică a autoarei.
Conștientizarea misiunii de a fi poet („poetul nu-și aparține când tace / se naște în primul / și moare în ultimul / cuvânt al poemului / biet cerșetor la poarta nemuririi”) are ca efect alegerea reflexivității, a meditației și mai puțin a descrierii stărilor sufletești.
Dar aceasta nu înseamnă renunțarea la condiția de a fi femeie, ci, din contră, la afirmarea cu tărie a acesteia și a dăruirii în iubire printr-un adevărat țipăt al chemării („sunt țipătul chemării / vocale prelungi deșurubate din coaste”; „să ardem o mie și una de nopți / într-o singură noapte”).
Există aici două tentații de nerezistat: zborul și visul. Ambele se aseamănă prin dorința de autodepășire, de a-și împinge limitele cât mai departe („pe umeri îmi cresc aripi moi / de parcă lutul coastei / tânjește la zbor”), însă singura realitate perfectă rămâne visul („visul e singura realitate perfectă”).
Iubirea face legătura între ele, dar nu întotdeauna cu efectul scontat.

Bunăoară, poate să fie o piedică spre zbor, o ancorare de teluric, de cotidian („râzând m-ai legat ca pe o piatră de glezne / și eu nu voiam să fiu decât zbor”).
Și totuși, nu este vorba de renunțare, de sacrificiu, ci doar de bucuria de a trăi clipe de poveste, pentru că iubirea înseamnă apropiere de divinitate („mi-e gura ta / singura împărtășanie”).
Iubirea este, așadar, calea spre credință („ne vom zbate într-un zvon de albastru și alb / până credința va muta munții”), dar și dinspre întuneric spre lumină, dinspre noapte înspre zi („numai noaptea se respiră pe piele”; „dimineața are magia începutului”), dinspre viață înspre moarte („aș accepta moartea ca pe o binecuvântare / numai să știu că locuiesc veșnic în aerul pe care îl respiri”).
Dar toate acestea sunt secvențe dintr-un tablou mai amplu, cel al autocunoașterii („drumul meu trece prin mine”) prin cufundarea în iubire („dacă mi-aș putea scoate setea din palme / aș liniști nechemarea / umbra s-ar dezlipi de trup / s-ar preschimba în păsări / și ar învăța să zboare / să-ți caute pieptul”).
O tehnică aparte folosită aici constă în continuarea, adeseori, a titlului în primul vers al poemului, conturând o imagine mai directă și mai profundă. Există, totuși, și unele poeme a căror forță stă în câteva versuri (de pildă, iele 1 – prima strofă; primele trei versuri din un animal numit distanță, ale cărui ultime trei versuri ar putea constitui un alt poem de sine stătător), însă poezia Danielei Mărgineanu se adresează intelectului, determinându-l pe cititor să-și pună întrebări, să se descopere pe sine.