În turnul bisericii vechi de aproape trei sute de ani, și-a făcut cuib o ciocănitoare.
Ce mare lucru? Poartă Dumnezeu de grijă și păsărilor cerului. Așa e, dar parcă nu-i era indiferent părintelui că în fiecare zi apărea încă o gaură în lemnul bisericuței, oricum vechi și ros de dinții ascuțiți ai timpului. Așa că, ori de câte ori ploua, câteva lighiene erau așezate în naos, în pronaos, chiar și în altar. Bombănea mereu preotul că i se udau covoarele țesute de femeile satului și podeaua se distrugea văzând cu ochii.
Sâmbăta aceea era însorită, copacii și-au plesnit mugurii, iar vântul mirosea a verde colț de iarbă. Părintele s-a apucat să bată toaca, așa cum nimeni nu știa să o facă. Ba o mângâia părintește cu ciocanele de lemn, ba o certa dușmănește, făcând întreaga vale să răsune și chemând oamenii la biserică. Hop! și ciocănitoarea noastră! Își începea concertul în turnul bisericii, ca un ison la melodia toacei. Concertul păsării a stârnit în sufletul slujitorului Domnului sentimente amestecate : ,,de data asta, îi vin de hac afurisitei!”... A urcat în turnul bisericii, a stricat cuibul, a astupat găurile, a dat cu insecticid , iar la finalul zilei, obosit, preotul a simțit că i s-a luat o piatră grea de pe inimă.
Duminica a adus cu ea darul așteptat de toți: Sfânta Liturghie care umple biserica de cântări îngerești, de zâmbete de copii, de bucuria împărtășirii .Toaca a răsunat în întreaga depresiune, însă de această dată, ciocănitoarea nu a mai venit. Bucurie mare pentru părinte! Dar toată slujba s-a gândit la ea: unde a zburat,ce biserici mai distruge, mai trăiește? Pasărea însă nu s-a mai întors niciodată.

Au trecut de atunci șaptesprezece ani. Barba părintelui a încărunțit, mâinile i s-au subțiat ca niște rădăcini noduroase, doar ochii mici și ageri, ascunși după ochelari, păstrau prospețimea celui de odinioară. Stând în rugăciune, ziceai că e doar un copil, umbra obosită a omului semeț de ieri care a trecut prin lume cu gândul la Dumnezeu și cu dragul de a-și ajuta aproapele aflat în nevoință.
Arhanghelul Mihail i-a purtat sufletul în palmele sale până la poarta raiului, căci oamenii buni sunt cei care împărățesc acolo. Ce minunăție îi fu dat să vadă părintelui: câmpii pline cu flori, copaci grei de roade, lumini care înveșmântau sufletul în soare, cântece de privighetori... dar nici măcar o ciocănitoare...
Ai zice că sufletul e ușor, asemeni vântului de primăvară, dar te înșeli! Uneori e mai greu decât o piatră de moară. Greu era si sufletul părintelui. A postit toată viața, a fost milostiv, s-a rugat, toate le-a respectat cu sfințenie, mai mult chiar, toate le-a făcut cu dragoste. Însă a greșit atunci când a alungat dușmănește pasărea care-și avea cuib în turnul bisericii.
În fiecare dimineață culegea părințelul nostru roua plantelor din grădina raiului și semințele florii-soarelui, le așeza în podul palmei sale, dorind să adape și să hrănească cu ele ciocănitoarea alungată demult. Vezi și tu, sufletul nu uită niciodată binele făcut, dar nici răul.
Când a venit vremea să se prezinte în fața Domnului, preotul nu a îndrăznit să ridice ochii către El. Și cât a așteptat acest moment! Își imagina din timpul vieții că Îi va dărui buchetul faptelor bune. Însă acum, în mâinile slăbănoage nu avea decât rouă și semințe.
Fâlfâiri de aripi îl făcu să își ridice privirea. În palma Domnului, neîmbătrânită, dar tristă, ședea ciocănitoarea noastră... De atunci și până azi, undeva prin raiul inimii , părintele și pasărea stau împreună în lumina blândă a milei lui Dumnezeu.