ifrIliuță era pruncul de suflet al Ioanei, copilul mult așteptat și dăruit de Dumnezeu când femeia și-a pierdut orice speranță. Nu se mai simțea acum nici bătrână, nici singură, chiar întinerea văzând minunăția de băiat cu ochi albaștri și păr cârlionțat, care îi creștea în ogradă.
L-a învățat de mic să se roage la masă și seara, înainte de culcare, să își facă semnul crucii deasupra pernei pentru a alunga visele urâte și a chema îngerașul la somn. Oricum, vise urâte nu prea avea Iliuță, deoarece de deasupra patului îl veghea cu dragoste dumnezeiască Maica Domnului din icoană.
De fiecare dată când trebuia să plece de acasă, Ioana îl încredința pe băiat acesteia:
-Măicuță, ți-l las ție, apără-l de rău în lipsa mea! și mergea liniștită la munca ei.
În acea zi, cerul și-a îmbrăcat haina cernită. La început, un vânticel de vară anunța venirea ploii, apoi, prinzând curaj, s-a transformat într-o pâlnie neagră , un vârtej care sufla cu putere în streșinile caselor, zdrobind țiglele la pământ, ca pe niște buruieni scoase cu ușurință după o ploaie zdravănă. Și vântul acesta urla într-un fel nemaiauzit; din inima câmpului ieșeau șerpi lungi și se încolăceau pe pietre, păsările căutau disperate vreo scorbură adâncă , iar câinii se auzeau de departe cum urlă asemeni lupilor.


Furtuna a prins-o pe Ioana în țarină. Viforul a deșteptat-o din mulțimea gândurilor. A lăsat sapa jos, ridicând ochii către cer. Fuioare lungi și negre erau toarse de alizeul care se apropia de ea. Nu a apucat bine să se dezmeticească și tot praful i-a venit în ochi, baticul i-a zburat din cap și dus a fost în slava cerului. Hainele îi păreau niște aripi uriașe. A reușit să se adăpostească într-un șanț, dar gândul său de mamă era la Iliuță. Oare ce face copilul? Nu l-a prins furtuna pe uliță? Oare nu zace undeva plângând după ea?
Și-a făcut curaj și a ieșit din adăpostul ei, dar vântul a izbit-o cu putere și în căzătură s-a lovit de o piatră. Cine știe cât a zăcut inconștientă femeia, dar când s-a trezit, furtuna încetase. Vântul nu mai bătea, era nefiresc de liniște, iar asfințitul se juca timid pe chipul Ioanei cu lumini roșietice. Prin grădinile oamenilor a luat-o Ioana, cu puteri slăbite, cu inimă bătând nebunește. Cu cât se apropia de casă, cu atât trupul îi era mai greu de purtat și îngrijorarea își făcea loc în mintea ei ca și o hoață.
Intrată în sat , femeia a înlemnit văzând urmele dezastrului: case despuiate, copaci smulși din rădăcini, oameni înlemniți de durere. În mintea Ioanei se strecură un gând negru care nu îi mai dădea pace.
Căsuța de lut cu două odăi nu a rezistat furtunii. Acoperișul vechi și erodat s-a prăbușit, aripa din dreapta casei, acolo unde dormea Iliuță, era un morman de pământ și paie. De lângă fântână apăru Buc, câinele cel chior și șchiop, speriat, dar bucuros că își vede stăpâna. Dar Iliuță, Iliuță unde era? Sufletul ei, bucuria ei...
În inimă i se împlântă un hanger ascuțit... a început să urle de durere și ca o nebună a scormonit cu degetele în huma care umplea curtea. Vecinii i-au sărit în ajutor și abia peste zeci de minute interminabile în care a murit puțin câte puțin, a reușit să intre în partea de casă care nu a fost pusă la pământ de grozava furtună. Într-un colț, protejat de o grindă groasă de nuc, Iliuță strângea în brațe icoana cu Maica Domnului.
Nimic nu a rămas întreg din căsuța Ioanei, doar copilul și icoana, singurele ei averi.