Toni Chira1

A fost o vreme când toți încercau
din răsputeri,
să fie proști,
dar proști în cel mai profund mod posibil,
adică proști divini,
cu altare și cu temple
în care să vină să se parfumeze între ei
cu tămâie
sau cu bucăți de meteoriți.
Erau cât se poate
de frumoși,
de îngrijiți.
Lumea era fericită.
A fost vreodată o vreme când toți se străduiau
să fie proști.


O luau așa ca pe un leac,
ca pe ceva necesar.
Eu îi înțeleg pe cei de atunci.
Se dezintegrau bine în propria prostie
și era fascinant cum predau golul din creier
generație după generație,
precum într-un carusel.
A fost o vreme când noi toți eram proști
și eu eram mândru să spun asta.
Ieșeam pe stradă și din imnuri sau sonete
adresate vidului
nu mă scotea nimeni.
Se făcea o fericire stranie
și ne așezam la umbra ei,
cu toții proști,
cu toții sinceri,
atât de întunecați ca și un tăciune,
dar fermecători în marele nostru gol,
în marele nostru neajuns,
în prostie.

2

O pasăre mare și verde
spânzură cerul invers și îl taie
până când oul păsării verzi
devine de culoarea cerului invers,
iar noi ne batem ca doi nebuni sub cerul invers
și numai eu pierd veritabil.
Vine o prea bătrână și îmi măsoară moartea
de fiecare dată când o pățesc.
Erup ca un doliu sau ca un herpes peste toți
și ciugulesc laolaltă cu pasărea verde.
Se poate să nu înțeleg ceea ce mănânc.
Prea bătrâna devine de culoarea cerului invers
și mă întorc înspre ea ca să fiu convins
că poartă doliu sau herpes
după mine.
E un jos straniu, sadic pentru ceilalți.
Toți mă vor cârpi și mă vor întreba
și fiecare va întreba același lucru,
dar baba asta care n-are niciun gen
tot spânzurată de pasărea mea verde rămâne,
iar ei tot fără răspuns.

3

Răsare soarele și dă cu fața de asfalt.
Morții de ieri și cei de mâine coincid.
Au același număr de oase,
cu toții crăcănați și rupți în bucăți.
Se face că un malaxor antic îi așteaptă.
Eu și fratele meu colindăm colinele reci ale asfințitului.
El știe că urmează să nu mă mai întorc.
El știe că noi numărăm oasele noastre.
Nu îi mai spun nimic.
Ne așezăm sub crunta desfășurare a lunii
și redevenim ouă.
Ochii ni se aruncă în spațiul minții
și în goluri.
Părem transfigurați, eterici.
Soarele răsare și dă cu fața de asfalt.
Ne înclinăm după sunet.
Tăcerea devine acută.
Atunci vin din adâncul pământului și-ți întorc fața înspre mine de oriunde ai fi.
Trec prin granit și scheletul greu al stâncii se face praf.
Trec prin stabilopozi și marea se preface-n dune.
Ne plimbăm sinceri pe colinele reci ale asfințitului.
Curge o altfel de ploaie și sunt altfel de nori,
doar eu venind din orice trup m-aș afla
înspre tine.

4

E ziua în care scoatem gloanțele din oameni
și morții din vii.
Așezăm totul într-o vitrină.
Cumpărăm și vindem identități.
S-ar putea să apară o fiară precoce,
de-o sălbăticie gravă,
o fiară rănită de sunet trecând prin zgomot.
Nu băgăm asta în seamă.
Scoatem cadavre din cavouri
și le vopsim.
Le aruncăm în zăpadă,
direct în trecut,
direct în trecutul populat de zebre fioroase
ce se plimbau cu botnițe pe câmpuri și pe pajiști.
Ne descărcăm mitralierele în noi din empatie.
S-ar putea să avem nevoie să ne apărăm în fața celorlalți
cu propria moarte.

5

Se ridică pedantul clasei pe două labe
și strigă:
• Nouă nu ni s-a predat dragostea, da' păi sexul...
Pe urmă se așază înapoi la catedră.

6

Fraților, ridicați-vă mâinile! Cade luna.
Întregul Cosmos cade pe vârful unei unghii.
Dimineața cad norii și Dumnezeu
e albastru și plin de viață. Se bronzează
sub aureolă. Capătă nuanțe ciudate.
Fraților, ridicați-vă mâinile și primiți-mă!
Bătrânii stau și fumează coceni.
Li se spune vaci și boi
și sunt animale rumegătoare.
Pe câmp e plin de ele,
dar pe câmp cade luna.
Vin copiii cu patru capete, plozii.
Călăresc cămile, beau lapte
și fumează coceni.
Fac duș în drojdie de bere.
Ei mă întreabă:
,,Vom demola și vom reconstrui lumea,
cum să distrugem totul?”
Le spun că nu există judecători adevărați în zonă,
iar procuror e unul urât și gras, diform.
Ei își aranjează corturile după adâncime.
Se adună pe câmp. Se hotărăsc să rămână acolo,
dar pe câmp cade luna.
Întregul Cosmos cade pe vârful unei unghii.
Seara cade zăpadă, cad stelele.
Eu îmi aprind coceanul și îl bronzez pe Dumnezeu în lumina lui.

7

8

Atunci apar maimuțele gravide
și-și varsă sânii peste noi.
Ne alăptează crunt pruncii vii și morți,
marele uter în care se așteaptă forarea.
Moașele se strâng în jurul nostru,
femeile cele mai albicioase și singurele criminale reale adulate de publicul larg.
Ne flutură cuțite și prosoape, apă caldă.
Noaptea asta este un imens orfelinat.
Suntem alăptați crunt.
Plouă teribil și mama tipă.
Un mare sân gravitează patul cu baldachin
și sabia de pe masă.
Simțim cu toții durerile propriei nașteri.
Meteoriți cad adânc, spre miezul vieții,
o junglă, liane, păduri de mangrove
și un fluviu ce trece prin toate.
Vin maimuțele gravide și-și varsă sânii peste noi.
Ne alăptează cu sânge.
Moașele încearcă să mă aline.
Îmi oferă ciocolată, bomboane, acadele,
dar eu plâng și mai groaznic,
mai acut.
Vine Dumnezeu și încearcă să mă aline.
Nașterea încetează, pe jumătate, pe covor.
Se târăște în fața noastră.
Mă pironesc de izvoarele Nilului,
de cele ale Eufratului și Tigrului,
de piscurile secetei.
Vin maimuțele gravide pe sfori și pe garduri.
Se scutură de blană și de piele,
de carne și de oase.
Incolăcesc soarele și luna, prezentul și trecutul, viforul, grotescul.
Cad rafale de gloanțe din guri de zahăr-ars.
E singurul moment în care ele există.
Începe revoluția pe verticală.

9

Tu înțelegi, Dora,
că întunericul lăcrimează stele?
Că ochii tăi verzi sunt stelele
în care mi-am plâns întunericul?
Că într-un fel ne dezlipim vizibil întotdeauna
de tot ce am iubit?
Mi s-au depus cuvintele în pământ,
să crească din ele palme de oameni vii
în care să te deschid.
Nu te rezema niciodată de nimic!
Asta doar ca să fiu sigur
că nu se moare
sub bolta stelelor de antracit.

10

Cade un înger ca o balegă
și-l ciugulesc puii în franceză,
în engleză, în sanscrită, în hindusă,
în etruscă, prăbușit în zăpadă.
Goluri enciclopedice se cern din ceruri
peste oamenii cernuți din pământ.
Ovarul-oval este dus la ghilotină,
iar în următorul minut
copiii se joacă fotbal cu capul său.
Până la urmă chiar și părinții lor
au răspuns scumpirii alcoolului și tutunului
mâncând mai puțin.
Cade un înger ca o balegă
deasupra luminii așezată foton lângă foton
pe direcția de deplasare a sunetului înspre
urechea ta.
Bat în cer o fereastră.
Dezgolesc un perete pe care bat un cer
în care bat o fereastră.
Din zăpadă ies puii-poligloți
și-mi ciugulesc îngerul.

11

Simțeam că mă prăbușesc din Eden
și cad
și nu mă mai regăsesc din cădere.
Mă rup în bucăți
și mă împart între ele vrăbiile.
Dar iată, cad!
Și-s ochii Tăi în eclipsa asta
fără reîntoarce...

12

Ochiul ți se deschide ca un sfincter enorm
din care țâșnește tristețea întregii omeniri.
Niște babe macină tărâțe între oasele mele.
Mă aplec și devin opac.
Ești aici și mă faci să tremur.
Încerc să-mi trimit altundeva privirea,
dar ea se izbește de Gabriel și cade,
cade în țărână și nu apare niciun soldat roman
ca să o ridice.
Putrezește și mă face să par mort.
Sunt vulnerabil în fața sprâncenelor constelate.
Vine un om și strigă la mine.
Nu îl bag in seamă.
Ne-am născut fără să contăm.

13

Iubește-mă la fiecare vârstă
și măsoară-ți în mine sângele
și coboară-ți inima,
lăsându-mă să îi fiu bătaie,
lăsându-mă să îi fiu catedrală
în imensul zgomot de fond
sau în prea micul univers
aflat între ochii tăi
pe care îi tremur la nesfârșit
si pe care mi ridic și mi ascult
ca pe un clopot ce sună fără final
deasupra trupurilor noastre
întinse în iarba sfârșitului.

14

Am fost naiv de fiecare dată,
corabie călare deasupra țărmurilor
într-o viziune complet nouă
pe care s-ar putea să fiu în stare să o ofer
cetății,
oamenilor pe care îi întâlnesc
sau pe care nu am nicio șansă să îi văd
pe întregime.
E vorba despre un alb profund
pe care îl trăiesc
sub niște stele îngemănate
într-o biserică
când sunt capabil
numai să aud câinii din interiorul ei
cum latră alb
printre cutiile umplute cu oameni superbi,
cu pielea perfectă și lipsiți de mucegaiul începuturilor,
cu oameni albi și imaculați,
cu ochii adânci și verzi în tavan
și trupurile goale și albe
în cutii de lemn sau de țurțuri.
În orice caz, e frig
și se plimbă lătrături alături unui toiag imens
pe care îl poartă un sfânt înnegrit
când se plimbă în jurul cutiilor
și mimează tandrețe,
de parcă ar izbucni în plânsetul și în dragostea primordială.
Oameni pur și simplu superbi
în cutii
veghează marea și valurile se continuă în mine
sau mai rămân niște verighete sau niște scaune goale
într-un templu glacial și prefăcut în cenușă,
în ecouri de câini
ce împing totul în etern.

15

Ziua visez un cuvânt
ce este de fapt lapte de lupoaică.
Închid ochii și îi văd trupul
ce stă tolănit pe statuia ecvestră
a unui antonim.
E 753 înaintea unei ispite
ce va cutremura orizontul palpabil.
Noaptea văd trupul său zbătându-se între stele
atât de violent încât Mediterana
îmi îngheață corabia pe buza lui
și mă rog ca nici măcar să nu îmi șoptească,
să nu murmure...

16

Începem amândoi o nouă rundă de box.
Tu îți cari trupul imens și îl așezi
exact între soare și mine,
doar așa, din politețe,
ca să nu sufăr de acea căldură
inexplicabilă ce cuprinsese ringul.
Îmi zdrobești fața, apoi pieptul,
Apoi, pe rând,
mâinile.
Te declari fericit, atotputernic
și stăpân a tot ceea ce te înconjoară.
Eu stau inert
precum un tandru mușuroi
în stepă,
iar când îți ridici laurii
ca să ți așezi pe frunte
îți dau lovitura fatală
și mor,
iar instinctul tău războinic
înnebunește.

17

Eu sângerez izbit de inimi,
zdrobit de-un sentiment enorm.
Mă întorc către rebeliune cu aripi
și mă închid, la rândul meu,
în inima ta
ca să adorm,
ca să adorm, Dora.
Să adorm sub ochiul tău enorm,
de forma unui psalm
zugrăvit în alb.
Frageda ta voce împrăștie în aer copilărie și inocență.
Viața mea stă ca o praștie.
Este un moment în care ar trebui să mă torn deasupra sufletului tău,
idilă sau vis.
Ce depărtare și ce apropiere mă îndeamnă la un cuvânt absolut, precis!
Ne jucăm cu miere într-un borcan închis.

18

Trecem cu toții dintr-un univers în altul
printr-o uretră.
Ne așezăm singuri într-o mamă.
Așteptăm să germinăm, să fecundăm orașul.
Recurgem la iluzii ca să înțelegem fenomenul morții.
Cineva citește Biblia.
Altcineva recită cele 114 sure.
Mai încolo se dau lecții din Talmud.
Fraților, după cuvinte urmează deforma.
Abia acolo locuiesc eu și gândește El.
Urmează mări cu un singur țărm
pe care stau și pescuiesc în gropi abisale
sturioni, cartilaje și plancton.
Urmează Actium cu marinarii săi spulberați.
Mai bine n-ar fi fost...

19

Urmează ceva mult mai dur, mult mai feroce.
Dincolo de teatrul absurdului se află o scenă pe care un actor desfigurat joacă în fața unui public de bășici, de izmene rupte și de găuri.
Acolo se află un regizor sincer și o moarte sigură,
o moarte reală, moartea de dincolo de moarte,
finalul vieții de apoi.
Este și un cavou-maternitate și o seceră ce trece prin noi toți și ne desface și ne lasă așa de singuri precum suntem, ca o materie moale ce se topește pe plită, pe vulcanii Etna și Vezuviu.
Se ridică baricade și ne urmăm căpitanii în luptă.
Murim grandios, niște muște zdrobite de un parbriz.
Ne imaginăm păcatul suprem,
acela că noi am conta cu adevărat,
că cineva chiar s-ar gândi cu dragoste la noi.

20

Stăm toți așezați în ordinea morții noastre.
Cred că mă aflu undeva la mijloc,
deși nu cunosc capetele șirului.
Undeva, în față, apar îngerii și ne supraveghează atent.
Încerc să vorbesc.
Folosesc cuvinte lungi, de vreo 10 oase.
Le scot din mine și le răstorn.
Suntem bătuți în cuie spate in spate.
Eliberați și iar bătuți în cuie.
Noi încă încercăm să părem inocenți.
Un fel de conștiință ne macină.
Din senin, un tribunal de pereți se ridică și judecă.
Ni se decid alte pedepse.
Apare Dumnezeu.
Mă iau. Mă cârpesc puțin,
să nu se vadă că am fost hoplit.
Fiecare tremură, până și apostolul Ioan,
până și apostolul Petru.
Simt că mă scufund într-o inimă,
dar, de fapt,mă trezesc în brațele mamei,
vorbind.

21

-Ce ați făcut cu cadavrul lui Dumnezeu?
-L-am canonizat.