Arcașul

Izbindu-se de statuie,
Pasărea a scăpat din cioc
Bobul ales din pădure.
A murit tăcută,
La picioarele arcașului
Cu bucle de piatră.

Au trecut anii.
Din pământ s-a ridicat
Un copac.
A înconjurat statuia
Cu crenguțe și crengi.


Trăia.
Încet, încet,
S-a clădit trunchi
În jurul trupului de marmură.

Au trecut anii.
Din cer au tot căzut
Ploi și zăpezi.
Vânturi au plimbat viața
De la stânga la dreapta.
A murit copacul
Bătrân, cu ram putrezit.
Încet, încet s-a sfărâmat,
A acoperit mormântul vechi
De pasăre uitată.

Abia atunci, piatra a lucit
Luminii din nou.
Arcașul a învins!

 

Lentila clară

Iertați-mă
Nu pot să mint, recunosc
Nu-mi curge poezie prin vene!
Nu văd cerul negru
Și pământul cu nori
Nu văd iubirea ca fantasmă
Bântuind când trupuri,
Când minte, când flori
Iertați-mă că pot să văd
Ipocrizia, lașitatea
Neputința, orgoliul
Toate le văd
De aceea tristețea
Îmi sfredelește visul
Și râd bolnav
De tot efortul vostru
De a fi intelectuali fără școală,
Fericiți fără fericire,
Talentați fără talent
Poeți cu sarmale și vodcă
Uneori mă revoltă
Incapacitatea de a evolua
Lipsa vederii voastre
Perspectiva
Mizeria umană în care dormim
Toți. Toți. Toți.

 

Repetenți

De-atâtea ori
S-a frânt inima de păcate
De-atâtea ori
Sufletul – de iubire
De fiecare dată
Te ridici, mă ridic și cânt
Poate, poate
Ne vindecăm pe rând
De păcate, de iubire, de gând

 

Gând

Credeți că poezia e tristă?
Dacă nu e așa?
Poate e doar o bucurie
Care și-a pus rochia pe dos

 

Răgaz

Plimbare agale,
Prin cer, după ploaie
Din nor în nor
Cu pași grei
Tot mai grei
De-atâta vânt
Norii se pierd pe ei

Reținere

Vezi un om trist?
Taci!
Veselia ta
Îl poate otrăvi
Vezi un om vesel?
Taci!
Tristețea ta
Îi alungă seninul
Doar în singurătate
Râzi și plângi
Fără să doară.

Septembrie

Salcâmul și-a pierdut frunzele
Bănuții morți acoperă cărarea
Salcia mai are petale ascuțite
Dar cât?
Se vor acoperi
Frunzele cu frunze
Pământul despărțit de cer
Doarme puțin

 

Decembrie pe munte

Cu iubire, încărcați brațele!
O ceată de poeți
Umblă liberă prin munți!
Au cărți, mir și obiceiuri ciudate poeții!
Se binecuvântează om cu om
Trecând suflet de la unul la altul
Și lacrimi
Și tristeți
Își caută casele-n pietre
În brazi, cărări și petice de nor
În ochii lor stă toată iarba țării
Sub tălpi au cerul
Pe creștet, pământ roditor
Atenție!
Cu iubire, încărcați brațele și trageți!

 

Ușa

Vin alte sărbători
Aceleași
Afară zgomote de clopot nesfințit
Tristă, ca de zile mari,
Colindă iar nevoia de uitare
Privești ușa pe care ai vrea
Să o deschidă cineva
Șoptești litanic:
”pe mine mie redă-mă”
Și adormi.