cop n lavricÎn volumul de debut cu care-și face intrarea în lumea bună a literaturii, poeta Nina Lavric face din confesiune un adevărat act sau instrument artistic, iar cuvântul are nemijlocit darul menit să împletească viziuni și emoții noi cititorului.
„Căutai iubirea” este locul în care basarabeanca stabilită în Geneva experimentează din plin poezia dorului de casă, toate elementele identitare căpătând astfel dimensiuni universale.
În paralel, dramatismul confesiunii lirice este nutrit prin acutizarea sentimentului de înstrăinare, de o anumită retrăire a copilăriei și a farmecului acesteia amprentând substanța unor poeme clar capabile să facă din lector un complice la actul confesiunii cu care a fost investită hârtia.
E modul în care poeta se întreabă cum poate să-și învingă starea de (în)depărtare și de însingurare, emoții și trăiri elegant descărcate-n poem, în versuri îndestulate de simțire.
O face inspirat și frumos, pentru că atunci încarcă de sensuri cuvântul în poem, la fel și atunci când vorbește despre sine-n acest mai larg context al confesiunii, Nina Lavric se definește clar prin relația sa deosebită cu virtualitățile cuvântului.


Trece ușor de la vorbire la tăcere, își accept și chiar își asumă starea revelatory, una izvorâtă tocmai din aceste dureri existențiale.
Paradoxal, tocmai pentru a le ascunde cumva, îmbracă haina simplității, vorbirea ei devine direct, confesivă, unul dintre artificiile folosite fiind tocmai invocarea trecutului, vremea și nostalgia copilăriei devenind punte între puritatea de altădată și cerebralizarea de acum: „Căutai iubirea mare/Într-o lună, într-un soare,/O doream alăturea,/Ea din cale-mi se ferea” (Căutai iubirea…), sau: „Din leagăn sărut dimineața,/Prin raze ghicească-mi ea fața,/Izvorul din cer de lumină/E soarele viu pentru mine” (Ador dimineața), sau: „Râdea seninul cu rouă/Într-un târziu zăpăcit,/Clipa despică în două/Un orizont răvășit.” (Râdea seninul).
Frapează ușurința cu care Nina Lavric navighează printre sensuri și nuanțe, captivează prin faptul că poate să travereseze ușor acest labirint existențial cu naturalețea unui copil căruia nu I s-a stins limpezimea-n priviri.
Condusă evident de lumina iubirii și a bunătății ce derivă din ea, poeta-și îmbracă scriitura cu o căldură ascunsă în semne, din acest întreg înfiripându-se revelația totului, a destinului.
Există și persistă relația strânsă cu divinitatea, Dumnezeu fiind de departe celui căruia I se simte îndatorată.
Nu e habotnicie, e o recunoaștere din care se nasc versuri investite cu imagini de-o spectaculoasă prospețime, din această respirație a simțirii venind un plus de clarificare.
Și asta ca rezultat imediat al unei căutări ce oscilează-ntre extremele judecății minții și rațiunea inimii, totul sub tutela călduță a mărturisirii și ancorarea-n real, printr-o anume logică a trăirii autentice.
Tocmai din această pasiune și ardere se definește scriitura ei, un semn că există potențial, o garanție că ziua de mâine va încununa cu adevărat acest destin poetic.