cop 1 katherinePornind de la titlul cărții de poeme „Pe-un pat de dor”, propus de un alt reprezentant al „Desantului de femei” a Editurii eCreator, Katherine D. Mag, acesta mă trimite la sintagma „iubire pură” sau „iubire absolută”. Aș putea afirma ca aceste poeme sunt adevărate dezvăluiri despre o iubire definitivă, care nu poate fi înlocuită cu nimic.
În cel mai dulce vers, cu ritm clasic, iubirea prinde contur și oscilează între două planuri, primul trăirile propriului eu și al doilea o transpunere a stării de iubire în persoana iubită și își imaginează ce ar spune sau cum ar trăi această iubire unică.
Când spun despre transpunere mă refer strict la poemul „Grăbește-te, iubito!”, care în cele patru strofe se termină cu un vers epocal ce transmite un mesaj de dragoste accentuat la finalul poemului, dezvăluind o dragoste târzie gonită de timp: „Grăbește-te iubito, gându-mi moare, / Că inima-i bolnavă de iubit! /.
Aceste ultime versuri îmi sugerează, deși mă repet, o dragoste târzie, absolută, încărcată de o energie și o voință matură.
Modul cum poate gândi iubitul despre iubită este întâlnit în mai multe poeme. Această transmutare arată dorința de a dezvălui ce ar spune iubitul, ce spune, ce vizează și ce își dorește de la persoana iubită.

Această dorință de a-și imagina tot ce face iubitul îmi dă senzația că autoarea încearcă un fel de neutralitate. Mai explicit, iubitul și iubita sunt asistați de autoare, care pare un demiurg ce construiește un univers unic.
În realitate, prin încărcătura mesajului, autoarea nu reușește să mă convingă cu detașarea și transmite mai degrabă o căutare flămândă după iubire și încearcă prin acest procedeu să pregătească terenul pentru o iubire nepereche.
Tema principală, iubirea, este trecută prin gândurile unei femei trecută prin viață, care și-a analizat îndelung emoțiile concluzionând printr-un un mesaj ce poartă o încărcătură romantică că nu există nimic în această viață mai presus de iubire.
O altă temă, legată implicit de iubire, este „lacrima”. Din prea multă iubire, de dor nebun, lacrima pecetluiește iubirea cea pură, ce sugerează că ochiul, deținătorul lacrimii, are o strânsă legătură, indispensabilă, cu inima purtătoarea iubirilor curate și eterne.
Într-un alt poem cu tema „lacrima” este prezentat în mai multe întrebări, un dialog interior sub forma „Spune-mi tu, lacrimă, de ce mă vrei pe mine”. Întrebările meșteșugite primesc răspunsuri despre o iubire trăită cu tot alaiul unui model clasic, etern.
Într-un poem întitulat „Dorul de mine” autoarea dezvăluie existența unei iubiri secrete și neîmpărtășite. Ca de obicei cheia poemului se conturează la final: „Nu știu de vremea îți va spune, / Că te-am iubit fără să știi. /.
În acest trend al dezvăluirilor nu lipsește nici despărțirea de persoana iubită. Sinceritatea cu care prezintă creează imagini sfâșietoare. Versurile „Am o lacrimă lipită de obraz / Și inima te ține tot de mână” și „Să-mi lași pe-un munte amintirea , / Să n-o găsească nimeni, de o vrea /, sugerează un adio fără reproșuri, care lasă ușa deschisă a unei eventuale reveniri.
Un poem se detașează de celelalte, aș putea spune că se deosebește începând cu titlul „Mi-ai omorât iubirea”. Fără îndoială reprezintă o dezamăgire bine construită, ceea ce ne poate sugera că autoarea își continuă dezvăluirile unei iubiri neîmpărtășite.
O altă temă întâlnită destul de des în acest mănunchiu de poeme este cel al „bobului”. Bobul reprezentat ca o bucățică dă savoare și când este „Bob de grâu...”, „Bob de sare...”, Bob de noapte...”, „Bob de dor...” etc. Și ne arată măestria cu care stăpânește cuvintele transmițând imagini și emoții.
Fără îndoială majoritatea poemelor face trimitere la o iubire mult visată și prin modelul întrebărilor dezvăluie răspunsuri. Din acest dialog răsare o iubire așa cum și-a închipuit.
Poemele din acest volum dezvăluie o ambiție de a ne arăta iubirea în goliciunea ei, fără mister și fără condiții, cu o aparență nevinovată de utopie, o iubire care poate fi vizată numai de o femeie care prețuiește dragostea mai presus de orice, în acest univers potopit de prea multă iubire și neiubire.
În concluzie cel mai important în această lume, cheia umanității pe veci, este să iubești și să fii iubit.