cop 1 katherineCu o poezie marcată de confesiune intră-n lumea bună a literaturii poeta Katherine D. Mag, un pseudonim după care se ascunde un suflet împovărat de sensibilitate, o femeie care îşi filtrează şi ţine sub control emoţiile şi trăirile, nu după degetul realităţii, ci în dosul unor cuvinte investite cu rolul de paravan.
Un demers temerar, pentru că drumul este anevoios, dar şi cărarea e deja bătătorită, nefiind deloc puţini scriitorii care-au performat sub masca altei identităţi.
Totodată şi o soluţie salvatoare la un astfel de început de drum, un drum deloc lipsit de suişuri şi coborâşuri, un drum în care mulţi se revoltă şi se întorc împotriva lor înşile, tocmai datorită negăsirii locului într-o societate consumistă, aproape improprie visului şi poezie.
Poezia ascunsă-ntre aceste coperţi are ea însăşi o poveste de viaţă, este viaţa însăşi, fiind investită de semnatară cu valenţe de spectaculoasă prospeţime.
În faţa acesteia pălesc anumite stângăcii detectate, sincope inerente altfel începutului de drum.
Rămâne filonul acesta de puritate, vocea devine distinctă, personală şi personalizată printr-o abundenţă de metafore ce (bine)definesc starea de dor, tânjirea după iubirea Acelui aproape fiind cântată şi descântată pe albul unei hârtii transformată fie în confesor, fie în mesager al unor sentimente şi trăiri altfel demne de ascuns, după concepţia trăitoarei dedate la vis.


A o punere pe tavă a sufletului, a o coapsă uşor dezvelită aduce poezia Katherine D. Mag, a confesiune făcută la gura sobei, a eliberare de tot şi de toate lângă şemineu.
O stare de linişte acaparează poemul, cartea se întrupează ca un întreg în mâna cititorului transformat în părtaş la acest adevărat proces al devenirii emoţionale.
Scriitura ei aduce a traversare spre un anume dincolo şi este, totodată irecuperabilă.
Efectul obţinut astfel, în esenţă datorită unei anumite disponibilităţi omonimice ale cuvintelor iubire, eu, tu, noi, cer, dimineaţă, pat, aşternuturi, etc capătă accentele grave venite dintr-o predispoziţie adânc reflexivă.
E multă confesiune şi multă dezvăluire în poezia ei iar polarizările în cauză funcţionează nemijlocit ca alternative ce pot fi exersate – în absenţa cadrului intimal! – ca ţinte în sine ale destrămării indenticului şi identitarului din sine însăşi.
Ca-ntr-o poveste de film, totul sfârşeşte la ea printr-o regăsire necorporală, oarecum lăsată în seama unor materii imponderabile şi adânc spiritualizate la ea, precum natura, spaţiul, aerul, lumina…
Katherine D. Mag pune preţ pe sensibilitate şi emoţie, iar scriitura ei imortalizează imagini spectaculoase: „Eşti zâmbetul destrăbălat de cântec”, sau: „Şi cugetul toceşte gându-n pripă”, sau: „Schimbă gongul lumii, taie-l şi din ceasuri”, sau: „Că m-am născut să-mi fie ceasul lin”.
Exemplele de acest gen abundă-n volum însă, dincolo de această stranie îngemănare a iubirii şi-a morţii – împinsă la proporţii cosmice – formele când grave, când duiose, strălucesc prin echilibru.
Atunci rămâne ca un cordon ombilical al scriiturii puterea de sacrificiu, o jertfă a unei noi Ana se întrezăreşte la orice pas, autoarea sacrificându-se chiar pe ea însăşi, nu numai simţirile ei, la picioarele persoanei iubite, adeseori adulată, peste tot invocată.
Memorabile rămân pasajele în care poeta devine El, destulele poeme de această factură susţinând acuta nevoie de tandreţe, din strigătul de disperare strecurat în poeme desprinzându-se vădit o anumită nemulţumire, ca să nu zic o anumită neîmplinire emoţională.
Sunt căutări ale unor punţi de comunicare, sunt explorări ale propriului eu, fapt ce conduce chiar şi la imitarea unor tipare percepute ca fiind de succes, precum anumite teme bacoveniene sau eminesciene, îndeosebi spre finalul cărţii existente.
O altă temă nedeclarată este ideea de BOB, simbol poetic ce vorbeşte subtil despre partea fecundă a vieţii ei, dar şi despre conceptul de dezvoltare şi evoluţie al iubirii în sine, ea însăşi pornită de la puţin şi ajunsă la expansiune maximă.
Una peste alta, o carte a sacrificiului total, una în care o Femeie, un Suflet, o Simţire atinge şi face văzut imposibilul, gestul în sine fiind strecurat perfect într-un vers: „În ora-ţi de odihnă-ţi sărut chipul slut”.
Numai în „Frumoasa şi Bestia” am mai găsit a fi împinsă până la nivel de artă această stare, dar Katherine D. Mag a noastră excelează dezarmant prin puterea renunţării la sine însăşi, fapt ce vorbeşte şi de-o anumită dăruire totală aflată la limita nebuniei neînţelesului, dar şi despre-o îngenunchere în faţa implacabilului, resemnarea aceasta amprentând o scriitură care riscă să sedimenteze un nou curent în lirica feminină.