tesente2Suflet de copil se aşează ghemuit în poala ta aşteptându-şi mângâierea mâinii prin părul tânăr, ondulat şi mătăsos. Aşteaptă cuminte dar nerăbdător, ascultând muzica divină a ploii pe clape de pian şi arcuş de vioară, visând la o plimbare în caleaşca iubirii printre stele strălucitoare. Cât de mult îşi doreşte să fie iar pe uliţa noroioasă! Cât de mult îşi doreşte o maşină a timpului să-l poarte într-o lume neprihănită de gânduri triste şi negre! Cât de mult îşi doreşte să fie înţeles aşa cum ştie că ar trebui să fie! Cât de mult îşi doreşte să-i crească aripi albe de înger pe care să le întindă într-un zbor lin deasupra tuturor! Cât de mult îşi doreşte să iasă din colivia lui de aur şi diamante neşlefuite! Cât de mult îşi doreşte să picteze pe şevaletul cerului, cu penelul inimii lui curate dar neinţelese! Cât de mult îşi doreşte să compună o simfonie în mii de note şi culori şi s-o transforme într-un curcubeu zâmbitor aruncat în calea unei ploi a destinului! Cât de mult îşi doreşte un alt suflet de copil, îngemănat cu al lui, să-şi prindă aripile într-o horă cu ritmuri vesele şi jucăuşe, cu ritmuri pe corzi de chitară, într-o armonie perfectă cu natura mereu aflată în mişcare! Cât de mult, Doamne, cât de mult! Dar poala e neprimitoare, mâna nu e pregătită să-i ofere mângâierea dorită şi sufletul de copil cuminte se stinge uşor, pe zi ce trece, puţin câte puţin, auzind din depărtare chemarea neostoită a mării! O chemare mută şi totuşi asurzitoare!

O chemare ce-i sparge timpanele de copil! O chemare ce va birui în cele din urmă, pentru că sufletul a rămas de copil, în timp ce trupul a devenit de mult timp femeie! O femeie cu mii de vise, mare parte neîmplinite, o femeie al cărei suflet rătăceşte într-o lume ireal de tăcută şi frumoasă, o lume paralelă cu cea reală, o lume de vis ce nu-şi revarsă lumina peste colivia ei cu zăbrele imaginare dar dureros de reale!
Ar fi vrut să-şi strige povestea atunci când vântul bătea foarte tare. El i-ar fi preluat-o şi ar fi spus-o tuturor. Nu era o poveste care să fi fost interesantă pentru alţii dar era povestea ei. Un amestec de tristeţe, griji, nevoi, foarte rar bucurii şi multă, multă visare. Ar fi vrut să fi avut copilărie dar nu ţinea minte unde a început ea şi unde a făcut trecerea la adolescenţă, dacă a avut adolescenţă. I se părea că se născuse matură, ea nu era fiică, era sora mamei. Mama avusese o poveste tristă, din treisprezece fraţi rămăsese singura şi atunci, fiica ei cea mare îi devenise soră. Îi povestea toate durerile, toate zbaterile ei sufleteşti, îşi lăsa în fiecare zi lacrimile să curgă scoţând la iveală râuri de durere, de suspine, de regrete. Şi fiica cea mare înregistra tot în mintea ei, împărţind-o în mii de compartimente: unul pentru mama, unul pentru tata, unul pentru frate, câte unul pentru cele două surori, unul pentru învăţăturile pe care le primea la şcoală, unul pentru învăţăturile pe care i le dădea viaţa, câte unul pentru fiecare poezie şi pentru fiecare carte citite cu nesaţ şi tot aşa…pentru fiecare vis ce îşi aştepta împlinirea, pentru fiecare joc al copilăriei pe care se aşternuse praful uitării mult prea devreme, pentru fiecare gust amar pe care îl lăsa trecerea zilelor, pentru sufletul ei de copil… Îl ascunsese de ochii lumii pentru a-i păstra inocenţa. Acum, ajunsă la pragul maturităţii depline, îl scotea la iveală uneori. Şi el străluceşte aducându-i pe cerul vieţii raze de soare blânde şi jucăuşe . Dar e fragil! Atât de fragil încât tremură la fiecare vorbă rostită pe un ton un pic mai înalt, la fiecare privire a unor ochi răi, la fiecare pală de vânt puternic, la fiecare nor negru ce prevesteşte furtuni. A fost neglijat atât de mult timp şi imunitatea lui a scăzut. S-ar împrăştia în univers la prima furtună. De aceea face slalom printre nori şi alege să fie însoţit mereu de o rază de soare. O rază de soare a speranţei că viaţa ei a fost trăită frumos chiar dacă a fost tristă, că toţi cei care au cunoscut-o vreodată îşi vor aminti cu drag de ea, că inocenţa sufletului ei de copil îşi va păstra frumuseţea chiar şi atunci când trupul îi va tremura sub greutatea anilor care au trecut, că nimeni nu i-l va răni. Şi ea va rămâne un suflet fragil de copil cuminte.

 

A fost odată, nu de mult, o fetiţă cu un nume ce părea desprins dintr-o celebră baladă populară. Nu-i voi spune eu numele, vă las pe voi să o numiţi aşa cum vreţi, în funcţie de imaginaţia fiecăruia. Era o fetiţă cu părul lung, drept, şaten cu nuanţe de gri. Avea ochii căprui, curioşi şi trişti. Chiar şi atunci când ea râdea, ochii păstrau o urmă de tristeţe. E greu să vă imaginaţi un copil cu ochii trişti atunci când râde? Eu nu cred că e greu, puteţi vedea, în viaţa de zi cu zi, o mulţime de astfel de copii. Deşi ochii ei rămâneau trişti, atunci când zâmbea, trăsăturile feţei se destindeau, o lumină blândă învăluia tenul ei neted de copil.
– Mami, eu de ce nu am o păpuşă cu care să mă pot juca? Tania are, dar nu vrea să mi-o dea şi mie!
– Draga mea, hai să facem amândouă o păpuşă, vrei? Te ajută mămica, o facem din cârpe!
– Da, dar nu va avea trăsături frumoase ca păpuşa Taniei!
– Ştiu, puiuţ, dar va fi făcută cu dragoste, aşa cum ţi-o doreşti! Îi vom face şi părul lung, din mătase de porumb, o rochiţă frumoasă, o croşetăm amândouă, te învăţ eu şi vei şti apoi să-i faci singură hainele pe care doreşti să le aibă.
– Mami, apoi pot să-i citesc ceva?
– Da, puiuţ, dar tu nu ştii să citeşti!
– Am învăţat singură, din abecedarul lui Matei!
– Îmi citeşti şi mie?
– Da, mami! Îşi ia abecedarul şi începe să citească: „Ana are mere. Mama e cu Ana”. Vezi? Asta e litera „m” iar asta este „a”. M-a-m-a. Se citeşte „mama”!
– Draga mea, mi-ai făcut o mare bucurie! i-a spus mama şi a sărutat-o pe frunte, mângâindu-i părul. Două lacrimi de bucurie şi mândrie străluceau în ochii amândurora.
Era atât de mică şi, totuşi, atât de mare! Trăiau din salariul tatei, un salariu mic, de la CAP-ul din sat. Pentru a întregi veniturile familiei, mama era nevoită să ţeasă la război, de dimineaţa până seara târziu. Făcea cuverturi pentru alte familii care-şi permiteau să cumpere mâna ei de lucru. Erau frumoase cuverturile mamei! Se auzeau în toată casa bătăile ritmice ale vatalelor mânuite cu putere de ea! Ei, copiii, erau mici . Matei, fratele mai mare cu doi ani , apoi ea şi Denisa, mai mică cu doi ani . Haideţi, totuşi, să-i dăm un nume! Îi vom spune Ana! Şi-a dorit ca numele ei să fie Ana! Să-i facem pe plac! Măcar aici, unde totul poate fi schimbat sau…nu! Vom păstra o anumită ordine în povestiri pentru a o putea înţelege pe Ana! Asta ne dorim, nu? Îi plăcea să stea lângă mamă şi s-o mai privească ţesând. Era atentă la modul cum urmărea modelul, cum îmbina culorile, cum schimba picioarele de pe o pedală pe alta, viteza cu care lucra. O fascinau! Toate fetiţele sunt aşa, nu? Îşi privesc mamele cu admiraţie, sperând că într-o zi vor ajunge ca ele. Chiar îşi dorea să crească mai repede, exact ca în basmele auzite: „Creştea într-o zi cât alţii într-un an…”. Aşa visa ea să crească dar, când se trezea dimineaţă, tot mică era. Dezamăgire! Nu înceta să viseze, o lua de la capăt. A urmărit-o pe mama ei cum ţesea până într-o zi când s-a îmbolnăvit. Vatalele au amuţit, a fost dusă la spital şi operată, ei rămăseseră cu nişte mătuşi. Tatăl făcea un fel de navetă între casă, muncă şi spital. Trebuiau bani, şi, cum nu îi aveau, au împrumutat de la rude. Când mama a ajuns din nou acasă,au fost nevoiţi să înveţe să facă totul în linişte: să se joace, să-şi facă temele, să vorbească între ei. După intervenţia suferită, avea nevoie de linişte, o chinuiau durerile de cap. Atunci, s-a impus prezenţa mult mai activă a tatălui. El era cel care spăla, făcea mâncare, făcea pâine, îi îngrijea pe copii, mergea la muncă. Mama îi spunea cum să facă, stătea lângă el şi-i dădea indicaţii. A fost cel mai greu an pentru el, ca bărbat, pentru că nu avea cine să-l ajute ( crescuse fără părinţi de la o vârstă foarte fragedă), iar copiii erau cu toţii foarte mici. Slavă Domnului, a trecut! Mama şi-a revenit şi şi-a ocupat din nou locul, dar nu mai putea să ţeasă. Zgomotul făcut de vatale era mult prea puternic pentru ea. S-a hotărât să tricoteze pulovere pentru cei ce nu aveau timp şi nici pricepere. Tricota atât de frumos! Nu exista model pe care să nu-l desluşească şi să-l facă să prindă viaţă. Era o încântare să priveşti şi să porţi un pulovăr sau un ilic tricotat de ea. Nu ducea niciodată lipsă de clienţi.

 

Avea șase ani și se apropia prima zi de școală. Cât de nerăbdătoare era, mai ales că abecedarul nu mai prezenta o enigmă pentru ea! Îl descifrase singură, din scoarță în scoarță. Îi trebuia uniforma de elev și , cum la magazinul din sat nu găsise una pe măsura ei, au mers la oraș. Era prima dată când pleca din sat. S-a trezit foarte devreme, autobuzul care făcea cursa avea ora de plecare dis de dimineață. A rugat-o pe mama să stea la fereastră, își lipise nasul de geam și privea cu uimire cum se perindau cu viteză casele, copacii, păsările, florile, oamenii, lanurile de porumb și floarea soarelui ce-și așteptau cuminți culesul. Era ceva nemaivăzut și atenția ei era maximă. Ajunsă la oraș, ea, copilul de la sat, care nu mai văzuse niciodată cum arată un bloc de locuințe, a rămas din nou uimită și chiar a avut reacția de a se ascunde după mami atunci când s-a trezit lângă atât de mulți oameni. Mergeau grăbiți, fără s-o observe și fără să-i răspundă la salut. Ea îi saluta pe toți, așa fusese educată, dar nimeni nu-i răspundea.

- Mami, de ce nimeni nu-mi răspunde atunci când îi spun: „Bună dimineața!”?

-Pentru că aici oamenii nu se cunosc între ei, nu se salută și nici nu se supără dacă nu o mai faci!

- Mami, dar cutiile acestea mari puse una peste alta și care au ferestre cu flori ce sunt? Uite, în unele dintre ele văd oameni! Nu vor cădea de acolo? Nu le este frică?
-Ție îți este frică atunci când stai acasă? Cutiile astea mari sunt casele lor. Aici sunt foarte multe, așa că, hai, grăbește pasul, să găsim uniforma, altfel nu vei putea să mergi la școală, îi spune mama zâmbindu-i și ținând-o strâns de mână.

Au intrat prin magazine, iar în magazinul cel mare, cum îi spuneau cu toții, a rămas uimită din nou. Oamenii nu urcau pe scări așa cum e normal, erau urcați de o scară, care se numea rulantă ( ce nume ciudat! gândea ea). Trebuia să fii atent și foarte rapid când pășeai pe ea pentru că riscai să te accidentezi. I-a plăcut să urce cu scara rulantă, dar și să coboare. A fost o experiență nouă pe care nu a uitat-o niciodată. Umblând din magazin în magazin au reușit să cumpere uniforma și au plecat spre autogara de unde pleca autobuzul. Autogara era situată aproape de o apă curgătoare mare, foarte mare. Râul care curgea pe la ei prin sat era un bebeluș pe lângă ea.

- Ce apă mare!

- E fluviul Dunărea! E cea mai mare apă ce curge la noi în țară! Vei învăța la școală despre ea! Hai să ne ocupăm locul în autobuz, trebuie să mergem acasă!

- Stau eu la geam, da mami?

-Da, puiule!

Vroia să vadă iar casele în viteză, oamenii, copacii, ziua care a trecut și noaptea care se lăsa încetișor! A adormit imediat și a văzut toate acestea în visul ei colorat și legănat de autobuzul aflat în mișcare.
În prima zi de școală n-a fost însoțită de mama pentru că, doar cu câteva zile înainte, familia lor s-a mărit! Se născuse Sorina, cel de-al patrulea copil al familiei. Venirea pe lume a oricărui copil aduce multă bucurie. Și la ei a fost la fel, doar că, în timp, problemele de sănătate ale mamei au revenit. Se simțea foarte rău atunci când ținea copilul în brațe. Avea dureri foarte mari și-și spunea mereu în gând: „ Doamne, fă ceva! E mult prea mult pentru puterile mele! Trimite-mi pe cineva să-i dau copilul să-l crească! Dar ai grijă, te rog, să fie om bun, s-o iubească și s-o îngrijească! I-o voi da cu toată inima!” Când o mamă ajunge să aibă astfel de gânduri, înseamnă că a ajuns la limita puterilor ei și simte că nu mai poate face față la ceea ce are de făcut, că pruncul ei nu mai este în deplină siguranță lângă ea. Și așa a fost, s-a simțit din ce în ce mai rău și a ajuns iar într-un spital, pe masa de operație. Povestea s-a repetat. Iar mătuși acre care te priveau oricum numai cu dragoste nu. Acum erau și mai mulți, aveau un bebe de crescut. Totul era cum nu se putea mai rău și, ca să fie paharul supra-dozat, într-o zi, mătușa a venit dotată cu un foarfece pe care Ana îl vedea uriaș. Se uita la el cu teamă și, anticipând ce i se va întâmpla, a început să plângă:
- Te rog să nu mi-l tai! Promit că-l pieptăn singură, dar să nu mi-l tai! îi spunea ea printre suspine.

- Trebuie s-o fac! i-a spus mătușa. Mama ta e bolnavă, noi nu vom putea să stăm aici la nesfârșit, nu are cine să ți-l îngrijească! Nu te mai împotrivi, stai liniștită ca să-l pot tăia drept! N-a putut s-o înduplece cu nici un chip, codițele ei au căzut dintr-o singură tăietură. A fost o adevărată tragedie pentru ea. Părul ei, fiind împletit în fiecare zi, începuse să se onduleze și, când era despletit, cădea în cascade pe umerii ei plăpânzi, acoperindu-i spatele cu generozitate. Cum să nu plângi zile în șir după el! Cum să o iubești pe cea care ți l-a tăiat? O privea cu teamă și cu sentimente amestecate, mai cu seamă pentru că mătușa aceea avea patru fete și toate cu părul lung. Sufletul ei de copil fusese rănit foarte adânc și nu a iertat-o niciodată. S-a așezat într-un colț al camerei și, ținându-și strâns codițele în brațe, spunea neîncetat:

- Mami, fă-te bine și întoarce-te acasă! Promit să fiu cuminte, cuminte, să nu te supăr niciodată, dar te vreau aici mai repede! Vino! Te rog!
Și lacrimile nu conteneau să cadă din ochișorii ei .

 

- Ana, tu ce vrei să te faci când vei fi mare? era întrebarea pe care i-a pus-o, într-una din zile, tovarășa învățătoare .
- Vreau să fiu doctor! a răspuns ea fără să se gândească prea mult.
- Ne spui de ce vrei asta?
- Ca să o vindec pe mami, nu mai vreau să fie bolnavă și să plece de acasă! a venit răspunsul ei imediat.
- E o meserie frumoasă! Pentru asta, va trebui să înveți mult! Așa va fi?
- Da, tovarășa învățătoare, voi învăța!
Și, într-adevăr învăța și nu o făcea pentru că așa trebuia, învăța pentru că îi plăcea să facă asta, descoperea lucruri noi și se bucura pentru fiecare lucru învățat. Învățătoarea a observat și îi dădea lecturi suplimentare. Le citea cu nesaț, practic le „devora” și cerea și altele. Citise basmele lui Ispirescu, apoi „Poveștile nemuritoare” din colecția Biblioteca pentru toți, apoi „O mie și una de nopți”. Citea și visa. Își făcuse un obicei pe care l-a păstrat chiar și azi. După ce citea câteva pagini închidea ochii și încerca să vizualizeze ceea ce a citit. Știți, ca un film pe care vrei să-l derulezi în memorie. Doar că aici era și ea prezentă, mergea fascinată lângă personajele cărților, trăia aventura lor, chiar devenea un personaj. În lumea ei de lectură și vis devenea când prințesă, când cerșetoare, când Ileana Cosânzeana, când Gheonoaia, când Albă ca Zăpada, când maștera cea rea. A fost pe rând și Cenușăreasa și fetița cu chibrituri, a fost chiar și personaj masculin. Vizualiza tot. Închidea ochii și era doar lumea ei de poveste, lumea unde era, unde vroia să fie și ceea ce vroia să fie. De departe însă, cele mai frumoase vise ale ei erau acelea în care era îmbrăcată într-un halat de un alb pur, călcat și apretat impecabil, cu un stetoscop ce îi stătea fermecător de bine, așezat frumos pe după gâtul ei alb și delicat, cu părul lung și ondulat plimbându-se rebel pe spatele ei atunci când mergea pe holurile spitalului unde lucra. Și toată lumea o iubea pe doamna doctor. Da! Cele mai frumoase vise erau acelea în care ea se vedea doctor și mama era cea mai sănătoasă și fericită femeie din lume, mândră de fiica ei ajunsă medic vestit.

 

Nu o să mai punem accent pe visele Anei, ne vom concentra pe întâmplările din viața ei.. Locuiau foarte aproape de școală și nu își permitea niciodată să chiulească. Poate că nici nu-și dorea asta, școala era ca o evadare din tristețe, sărăcie, probleme de sănătate. Acolo era cunoașterea, competiția, jocurile și veselia din recreații. Era prima din clasă. A luat în fiecare an premiul întâi. Învăța cu ușurință și îi plăceau foarte mult orele de „compunere”. De multe ori, învățătoarea o scotea în fața clasei și îi spunea să citească ceea ce a scris. Colegii o ascultau în liniște și apoi începeau discuțiile libere. Era apreciată sau criticată. Toate aceste dezbateri o motivau. Când nu i se dădeau lecturi suplimentare sau teme pentru acasă, le cerea din proprie inițiativă. Nu uitase niciodată ziua când a devenit „pionier” . Apoi comandant de grupă, de detașament și, ultimul „rang”, comandant de unitate. Nu avea o mentalitate de lider. Pentru asta trebuie să fii tupeist și chiar nesimțit. Ea se născuse cu prea mult bun simț. Acesta era ca un blestem. În timp, datorită sărăciei și problemelor generate de ea, bunul simț se accentuase prea mult. Asculta fără să protesteze, tăcea chiar și atunci când i se aruncau vorbe grele în față și era jignită. Mintea ei înregistra tot și construia fraze pe care să le rostească dar bunul simț îi păstra buzele pecetluite și cuvintele rămâneau nespuse, se roteau ca un leu într-o cușcă, transformându-se în furtuni sufletești ce o făceau extrem de fragilă. Își învățase ochii să vorbească dar același bun simț îi rănea privirile, făcându-le să coboare în pământ, fără îndrăzneala de a privi oamenii în ochi. A fost necuviincioasă o singură dată cu diriginta ei și asta a fost plătită scump. Pe vremea aceea, în fiecare an erau repartizate un anumit număr de locuri în tabere școlare. Când nu erau doritori, erau împărțite pe fiecare clasă, plătite de toți elevii sau contravaloarea lor era reținută din salariile profesorilor. Se alocaseră și pentru colectivul lor, se împărțise valoarea la numărul de școlari și fiecare trebuia să contribuie cu suma de douăzeci și cinci de lei. Nu era o valoare mare dar nici neglijabilă. Când singurul venit al familiei era un amărât de salariu la CAP, cu banii aceia puteai să faci multe. Ana fusese desemnată să strângă banii, îndeplinea și funcția de casier al clasei.
-Vom strânge suma necesară și apoi vom organiza o tragere la sorți. Vor participa colegii voștri care au o situație materială foarte modestă, le-a spus diriginta. Și, ca să fie un început, îți dau eu douăzeci și cinci de lei pentru tine!
În acel moment, sub privirile ușor disprețuitoare ale colegilor, Ana simțise că îi fuge pământul de sub picioare. Nu înțelegea de ce îi făcuse asta! Nu adusese nimeni banii. De ce trebuia să înceapă cu ea? Fuseseră vecini cândva, înainte ca diriginta să se căsătorească. Știa situația lor materială. Ar fi adus contribuția ei odată cu ceilalți colegi, nu s-ar fi sustras de la aceasta. O considera ca pe o îndatorire de onoare. Ochii ei căprui se umpluseră de lacrimi de umilință și supărare. Și-a adunat toată puterea în picioarele ce o susțineau, și-a ridicat privirea din pământ și a pornit spre catedră îndreptându-și spatele și privind-o pe dirigintă în ochi. Ajunsă acolo, i-a spus:
-Luați-vă pomana înapoi, o să vă trebuiască! I-a întors spatele și a plecat acasă fără să îi mai pese de urmările pe care le va avea îndrăzneala ei.
Acasă au izbucnit lacrimile și o ajunsese neputința. I-a povestit mamei. Mama a avut o reacție puțin ciudată care a bulversat-o și mai mult. Ea avea o vorbă: să nu pui preț pe toate cuvintele copiilor, ei mai pot inventa. Vroia să se convingă singură că ceea ce îi povestise Ana era adevărat și a mers să ducă banii la școală și să audă versiunea dirigintei. Ana s-a simțit atât de neînțeleasă și de nedreptățită încât a avut prima ei tentativă de sinucidere ( cea de a doua a fost mult mai târziu când ea însăși devenise mama, dar să nu anticipăm). A luat un pumn de pastile și a căzut într-o stare de somnolență ( pesemne că pastilele nu erau destul de puternice sau că nu erau atât de multe încât să-i curme viața). Mama ei a fost foarte mâhnită dar pentru că Ana reacționa sporadic, se ridica amețită din pat, îi dădea să bea apă nu și-a dat seama că ea făcuse un gest disperat. A dormitat câteva zile bune dar și-a revenit cu o zi înainte de serbarea de sfârșit de an. Atunci a aflat că fusese scandal în școală, diriginta convocase un consiliu profesoral și ceruse să i se scadă nota la purtare. I-au pus șapte. A fost singurul an din viața ei de elevă când nu luase premiul întâi ci mențiune. La serbare, în timpul festivității de premiere, când diriginta i-a strigat numele și a invitat-o să-și ridice răsplata pentru învățătura de peste an, Ana s-a ridicat mândră în picioare și a privit-o pe dirigintă în ochi. Era îmbrăcată în costumul festiv de pionier, cu fustă neagră plisată, cămașă albă, cravată de pionier și în piept îi atârna șnurul albastru de comandant de unitate. Nu a schițat nici un gest, doar a privit-o și s-a așezat la locul ei pe scaun refuzând mențiunea. Diriginta primise o lecție în fața întregii comunități dar Ana pierdu-se ceva ce nu a mai redobândit niciodată: încrederea în oameni.

Anul acela, 1982, fusese nefast pentru Ana. Nu își pierduse doar încrederea în oameni ci mult mai mult. Două persoane la care ea ținea foarte mult au plecat într-o călătorie din care nimeni, niciodată, nu s-a întors. Una dintre ele era bunicul Mitu, fratele bunicului din partea tatei. Era un munte de om, cu un dar aparte. Îi plăcea să cânte la cimpoi. Când cimpoiul era umflat și primul sunet se auzea, pe fața lui buni Mitu înflorea un zâmbet larg, trăsăturile aspre ale feței i se relaxau și ochii căpătau o strălucire atât de vie încât ai fi crezut că toată bucuria de a trăi se năștea din ei. Era o încântare să-l asculți și să-l privești. Ținea foalele cimpoiului sub brațul stâng și degetele i se mișcau cu voioșie pe fluier. Din când în când mai sufla în cimpoi să-i ”împrospăteze armonia”. Piciorul drept bătea tacticos ritmul. Uneori, prin mintea de copil a Anei trecea un gând năstrușnic: ”O să-l calc pe buni Mitu pe picior să nu mai poată ține ritmul. Oare va mai ști să cânte?”. Ceea ce nu știa Ana era că buni Mitu ar fi cântat și cu picioarele legate, atât de mult îi plăcea să o facă. Muzica lui se auzea peste tot și doar cei care erau surzi nu începeau să danseze. De ce oare tot ce e frumos trebuie să dureze puțin? Buni Mitu s-a îmbolnăvit într-o zi și a început să slăbească. Muntele de om devenise un schelet pe care atârna o haină numită piele și ochii lui își pierduseră orice urmă de viață. Înainte de a se stinge, a avut nunta fetei lui mai mari și a vrut să mai cânte o dată la cimpoi. I l-au umflat și i l-au fixat sub braț. A început să cânte și toți mesenii s-au ridicat la dans privindu-l. Zâmbetul lui altădată fermecător acum era chinuit, doar ochii lui mai scăpărau flăcările vieții. Nu a avut forța necesară să își termine cântecul și câteva lacrimi de neputință i s-au prelins pe obraz. Au plâns mulți și l-au aplaudat cu toții. Merita! A plecat pe 2 iulie, într-o zi toridă de vară, după o prea lungă suferință.
Vara a trecut relativ repede cu teme, lecturi suplimentare și tricotat. Cumpăraseră o mașină de tricotat nemțească, cu 360 de ace, manuală. Învățase să tricoteze și inventa modele. Îi plăcea să facă asta dar uneori era foarte greu. Clienții pe care îi aveau aduceau materialul lor care era lâna toarsă în casă. Nu era toarsă uniform , cu firul întins frumos, era ba groasă, ba subțire. Firul acesta tors inegal făcea mașina să se poticnească și ea trebuia să-i împingă mecanismul cu și mai multă forță. Trupul ei, încă în formare, resimțea asta din plin. Nu se plângea, doar își scutura brațul drept , ofta din greu și o lua de la capăt. A început școala și Ana intrase în ultima clasă de gimnaziu, a opta. Trebuia să învețe mai mult și să se pregătească pentru examenul de admitere la liceu. În luna octombrie, aproape de Ziua armatei (25 octombrie), mama a primit un telefon prin care era chemată să-l viziteze pe singurul frate pe care îl mai avea. Era o explicație foarte vagă. I se spunea că e bolnav și că trebuie să-l convingă să meargă la medic. Fratele mamei era un om isteț,tăcut și cu mult bun simț. Avea patru fete pe care le iubea nespus de mult. Pentru ele se îmbarcase și plecase peste mări și țări. În primul lui voiaj a rămas acolo dar, după câteva luni, măcinat de dorul pentru fete a făcut greșeala de a se întoarce în țară. Începuse să fie urmărit de securitate, anchetat, persecutat. Fiind un om simplu, a cedat psihic. I-a încolțit în mintea lui fragilă că va rezolva toate problemele pe care le avea doar dacă își va atârna ștreangul de gât. Mintea lui intrase într-un labirint și asta era pentru el singura ieșire. Nu vă puteți închipui cum a plecat mama Anei. Îngrijorată și îngândurată pentru că nu știa în ce stare îl va găsi. A ajuns la el acasă dar nu a reușit să-i vorbească. Era plecat. S-a întors acasă și după o săptămână, pe 26 octombrie, a primit cumplita veste. Fratele ei nu mai era. O durere fără margini s-a așternut peste mama. Mintea ei nu vroia să accepte pierderea și a cerut să asiste la autopsie. Credea că numai așa va reuși să accepte. S-a așezat într-un colț, lângă ușă și îl urmărea pe medicul legist. Atunci când acesta îi examina organele interne o puteai auzi pe mama șușotind: ” Of, frățioare, uite inima ta! Te doare? Și ficatul, și splina, și plămânii...nu te mai doare nimic acum! De ce? De ce nu mi-ai spus? Aș fi făcut să nu te doară! M-ai lăsat singură! De ce frățioare? Ce blestem e ăsta Doamne? Unde ești acum?” Au încercat să o ia de acolo dar nu au reușit. Se agățase de ușă și ochii ei se fixaseră pe trupul lui. A urmărit tot cursul procesului de autopsiere. Apoi l-a luat și l-a îmbrăcat pregătindu-l pentru călătoria lui. O altă durere a fost că nu era primit în biserică și era înmormântat la marginea cimitirului. Au trecut zilele acelea atât de greu ! Dar și mai rea a fost perioada ce a urmat. Mama căzuse într-o depresie cumplită, nu mai vroia să trăiască, refuza mâncarea. Spunea mereu: ”Dacă el nu mai este, eu ce să mai fac?Am rămas singură!”
”-Nu ești singură! Ne ai pe noi! Vom râde noi, vei râde și tu! Trăim noi, vei trăi și tu!” Erau seri când refuza să intre în casă spunând că o așteaptă demonii să-i facă ceva. ”Ești cu noi! Nu îți vor face nimic!” Cu multă răbdare și cu foarte multă iubire și căldură au reușit să o readucă pe mama pe linia de plutire, să-i întoarcă fața spre viață. Dar nu au reușit să-i oprească bocetele. În fiecare zi se auzeau! Cu atâta durere! Își strângea fetele în jurul ei și le spunea:
” -Când eu voi muri, știu că o să mor de bătrânețe, să nu mă plângeți pe mine! Să-i plângeți pe ei, pe frații și surorile mele care nu au apucat să trăiască! Să plângeți povestea asta a mea!
-Dar noi nu vom ști să bocim! îi spunea Ana.
-Nu-i nimic! Veți spune povestea așa cum vi-o spun eu!” Și începea să le povestească durerea ei și râuri de lacrimi îi curgeau din ochi iar trupul i se cutremura în timp ce capul i se mișca de la stânga la dreapta și invers și oftaturi sfâșietoare se auzeau la intervale regulate. Ca un bocet continuu.
Credeți că asta e tot ce i s-a întâmplat Anei? Nu! Mai era nevoie de ”cireașa de pe tort”! I s-a întâmplat ceva ce mintea ei nu a reușit să înțeleagă niciodată. Ceva foarte rușinos, murdar, indecent,urât, meschin și , în revolta ei îndreptată nici ea nu mai știe către cine, mintea ei a hotărât să îngroape tot într-un sipet al uitării! Toate amintirile ei din copilărie, tot ceea ce o lega de satul natal a fost șters din memoria ei! Toate au devenit fum. Avea nevoie de asta pentru a-și continua viața. Ce cuvânt amar! VIATA!

 

-Offf, Ană! Cât de mult trebuie să privești în oglinda asta care nu-ți arată decât ridurile ce și-au făcut loc pe fața ta odată cu trecerea anilor? Vrei să vezi ridurile adânci ale sufletului? Nu știi că oglinda nu le poate reflecta? Cauți să prinzi în flash-uri orbitoare amintirile încuiate în sipetul unui suflet plin de răni. Te gândești de ce unii spun că ești frumoasă când tu nu ai simțit asta niciodată. De fapt, ce este frumusețea? Tu știi că este inocență, zâmbet de soare reflectat pe chipul copilului din noi, puritate... Totul este relativ, nimic nu are o certitudine. Frumusețea, așa cum o vezi tu, pentru alții poate însemna urâțenie. Îți spui că ai șters tot din minte ca să poți continua să trăiești dar de ce acum, după atâția ani, cauți (cu disperare) să înțelegi unde ai greșit (dacă ai greșit), de ce educația aceasta aproape rudimentară și care amintește, oarecum , de vremuri demult apuse pentru multă lume, a lăsat urme atât de adânci în sufletul tău. De ce, uneori, te simți atât de pustie, înconjurată fiind de oameni dragi, atât de absentă din viața ta, deși dureros de prezentă? Știi, Ană, tu ești... complicat de simplă. Îți vine să râzi, nu-i așa? Și...chiar o faci. Râzi și te întrebi de ce ai făcut prostia (abia acum realizezi că e o prostie) să uiți de respectul de sine, să devii, încetul cu încetul, o femeie resemnată, plafonată și plină de frustrări , o casnică dar nu o gospodină perfectă (pentru că ai unele „revolte” ). De ce ai uitat de toate visele tale? Chiar și de acela numit iubire (visul de care îți este dor în fiecare secundă. Se poate să-ți fie dor de ceva ce nu ai avut și nu o să ai niciodată? Să-ți fie dor să-l privești în ochi și el să știe dacă în sufletul tău e liniște sau e furtună? Să-ți fie dor să-i povestești tot ce ai făcut în fiecare secundă a vieții tale și el să te asculte fermecat, să se bucure odată cu tine, să-i vezi tristețea pe chip când tu ești supărată și să-i scapere privirea de dorință când tu ești viață doar pentru el? Să-i poți spune că vrei să vezi lumea prin ochii lui și el să-ți spună că o vei vedea dacă te uiți în oglindă. ”Da, ai înțeles, Ană, tu ești lumea mea!”) Ce vis frumos și ce realitate dură! Nu-ți mai plânge de milă, Ană! Sunt și alte femei care au aceeași soartă ca tine. Dar ție nu-ți pasă, sau lași să se vadă nepăsarea când sufletul tău e plin de revoltă, clocotește, arde, plânge și apoi moare câte puțin în fiecare zi, cu fiecare vis neîmplinit, cu fiecare cuvânt nespus, cu fiecare privire rănită, cu fiecare lacrimă căzută pe un loc rece, nepăsător. Îți spui, de multe ori, că exagerezi, că te victimizezi, că nu e totul așa cum vezi tu. Cauți o explicație obiectivă. Nu știi unde o poți găsi, te privești în oglindă și te rogi ore întregi de ea să-ți arate colțul acela de suflet unde ai închis amintiri dragi sau dureroase, te revolți că nu le poți vedea (așa, ca un film, la cinema) și îndrepți ochii către El (e mereu lângă tine , chiar dacă nu știi să te rogi, Îi vorbești ca unui prieten și știi că Te aude chiar dacă nu Îi vei auzi niciodată vocea). El îți vede chiar și lacrimile de suflet. Acelea de... copil cuminte.

 

Lăsând la o parte realitățile, se întorcea iar în satul natal, în anul acela atât de nefast, 1982, când a hotărât să o ia de la capăt. De la care capăt? se întreba acum, răscolind amintirile. Era elevă în clasa a VIII-a și se pregătea pentru primul examen din viață. A aruncat toate amintirile la groapa de gunoi a sufletului (probabil că toți avem un astfel de loc unde îngropăm ceea ce ne face rău). A început să învețe toate comentariile la textele din manualul de limbă și literatură română. Nu i-a plăcut niciodată metoda aceasta de a învăța – ca un robot, ”mot a mot”, fără să-ți pui în valoare propria ta gândire, propriul raționament. Își spunea că, dacă nu va reuși să se facă doctor, va fi dascăl. Un dascăl cu deschidere spre elevii săi, un dascăl ce ar fi încurajat discuțiile libere la clasă. Nu i-ar fi întrebat niciodată dacă știau ce a vrut să spună autorul prin metaforele folosite în creațiile sale. I-ar fi încurajat să spună ce simțuri, ce imagini le-a trezit autorul în subconștientul lor, cât de tare a vibrat sufletul lor atunci când au lecturat textele respective. Credea că asta era o problemă deficitară a învățământului, deși a avut niște dascăli extraordinari, elevii nu erau încurajați să gândească. Poate că era o strategie politică a comuniștilor aflați la putere de mult timp. Viitorii muncitori trebuiau să gândească toți la fel, fără sclipiri de geniu. Poate că geniile nu se nășteau în învățământul rural dar erau copii foarte inteligenți. Și-ar fi dorit să învețe limba engleză dar în programa școlară erau doar limba rusă și franceză. La limba rusă aveau o profesoară calificată, o lipoveancă zdravănă, blondă, cu ochii un pic șașii întotdeauna conturați cu creion negru, cu buzele acoperite cu ruj roșu și cu o voce caldă și dulce, aproape îngerească. Avea o metodă foarte originală de a-i învăța alfabetul, prin cântec (chiar și în ziua de azi, dacă ar întreba-o cineva dacă mai știe alfabetul rusesc, l-ar cânta de la cap la coadă cu entuziasmul din copilărie). La limba franceză, aveau profesori suplinitori care învățau odată cu ei. Cum să înveți să scrii și să citești corect într-o limbă străină dacă profesorul învăța odată cu ei regulile de citire și scriere? Uneori, elevii deveneau profesori. Era amuzant, dar acum, când vroia să-și amintească cuvinte sau expresii franțuzești, nu-și poate opri gustul amar ce-i năpădește amintirile. La matematică au avut un profesor extraordinar. Era și directorul școlii, făcea meditații după ore cu cei care vroiau să-și fixeze bine în memorie toate cunoștințele, dar îi reținea ( ca un fel de pedeapsă) și pe cei care veneau la ore cu temele nefăcute sau teoremele neînvățate. A avut și ea parte de ”tratamentul” acesta, o singură dată, nu a știut ”teorema lui Pitagora” și a fost pedepsită. Zâmbește amintindu-și reacțiile celorlalți elevi când au văzut-o rămânând după ore la ”arest”. Cea mai bună elevă a școlii, la matematică, era lângă ei.
Dincolo de seriozitatea de care trebuia să dea dovadă la școală era, totuși, un copil. Chiar dacă învățătura era pe primul plan, nu uita să mai citească o carte care să o poarte prin locuri necunoscute și pline de aventuri, nu uita s-o ajute pe mama la treburile gospodărești și să-și împletească visele în mașina de tricotat, inventând modele noi și frumoase pentru bluzele pe care le vindeau. Când se apropia înserarea, cetele de copii se adunau la joacă, pe terenul din fața morii, lângă magazinul din sat. Se încingea jocul cu mingea, ”cele nouă pietre”. Mulți dintre voi poate își mai amintesc de jocul acesta. Se alegeau nouă pietre, care să stea bine una peste cealaltă (când nu le mai găseau, furau câte o olană de pe grajdul vecinului și o spărgeau cu grijă), se lua o minge din aceea mică, de cauciuc, pe care o țineau într-o singură mână, se făceau echipele, care, de multe ori , aveau câte cinci membri (erau mulți copii pe vremea aceea, fiecare familie avea câte trei sau patru), se așezau pietrele una peste cealaltă și jocul putea să înceapă. Fiecare echipă își alegea un lider care trebuia să arunce mingea și să împrăștie pietrele. Aveau dreptul la trei aruncări. Dacă nu nimereau pietrele, echipa cealaltă prelua jocul. Când pietrele erau lovite, cel care făcea asta le împrăștia cât mai departe iar ceilalți alergau cât mai departe posibil. Împrăștierea pietrelor se făcea foarte rapid și imediat se striga ”stop”. Când se auzea cuvântul, fiecare membru se oprea din alergat și cel care avea mingea, trebuia să-i elimine pe rând, pe toți. Cel lovit ieșea imediat din joc și până era recuperată mingea, ceilalți încercau să refacă micul munte din pietre. Câștiga echipa care reașeza pietrele sau cea care elimina cu mingea pe membrii celeilalte. Cel care termina de așezat pietrele, ridica mâinile sus, a ”victorie”, striga: ”nouă pietre!”și avea dreptul să ”dețină” mingea. Era foarte disputat jocul și se făcea o hărmălaie de răsuna tot satul. Noaptea se așternea încetul cu încetul și fiecare copil pleca spre casă numai după ce auzea chemarea răstită a mamei lui: ” -Hai acasă! Nu vezi că s-a înnoptat? Cum mai găsești mingea?”
Trebuiau să se miște foarte rapid: spălat, luat masa, făcut ghiozdanul, verificat temele. Totul până se dădea stingerea. Pe bune! După ora 20,00 comuniștii lăsau satele în întuneric.

 

Duminica...Și-a aprins candela, a spus „ Tatăl nostru”, a privit flacăra și s-a întrebat cum de credința ei a rămas atât de vie, inocentă, rudimentară, chiar dacă a crescut într-un sat fără biserică și, implicit, fără preot. Își amintește că nu știa nici măcar cea mai cunoscută și uzitată rugăciune ( a învățat-o cu puțin timp înainte de cununia religioasă, de rușine. Auzise de la alte cunoștințe că, în timpul cununiei, preotul o punea pe mireasă să spună „Tatăl nostru” și nu vroia să se facă de râs.) Nu știa dacă este un bun creștin, dacă viața ei a fost ”ghidată” de anumite norme religioase. Nu găsea în amintirile ei nici o slujbă de Înviere sau de Crăciun (nu aveau unde să se țină), dar auzea ecourile colindelor, cetele de copii umblând din casă în casă, cântând și așteptând un bănuț (erau monede de 25, 50 bani, bancnote de un leu și, extrem de rar, bancnotele de 10 lei sau 25 de lei de la rudele care erau mai înstărite. Nu se putea vorbi despre bogăție într-un regim comunist care promova egalitatea între oameni.) Aștepta cu nerăbdare să audă „Sub seninul cerului”, „Steaua” sau să asiste fermecată la mica reprezentație teatrală despre „Irod împăratul” făcută de cetele de tineri. Nu știa povești despre Moș Crăciun (nici nu știa cine este) dar îl aștepta cu nerăbdare pe Moș Gerilă. Venea în fiecare iarnă, aducea portocale sau dulciuri, foarte rar câte un articol de îmbrăcăminte. În perioada sărbătorilor (de iarnă sau pascale) părinții ei mergeau în vizită la rudele care erau mai mari în „grad” (bunici, frații bunicilor, veri). Uneori, mergeau și ei. Chiar dacă erau prezenți sau nu, fiecare dintre ei primea câte un bănuț, cu valoare mai mare sau mai mică, doar până la o anumită vârstă ( de regulă, paisprezece ani. După ce intrai în posesia buletinului de identitate, se considera că erai destul de mare și nu mai primeai bănuțul). Zâmbea când închidea ochii și revedea scena când surorile ei primeau bănuții și ea era plină de regrete că a crescut îndeajuns de mult încât să fie “tăiată de pe listă”.
Cândva, în timpuri demult uitate, satul natal avea o biserică imensă. Ea nu a cunoscut-o decât în ruine. De multe ori se jucau “v-ați ascunselea” în curtea ei și erau avertizați să nu intre în biserică, să nu se surpe peste ei. Când îi spui unui copil că nu are voie să facă ceva, el va fi tentat să facă exact opusul. De aceea și ei făceau același lucru. Se ascundeau după zidurile din cărămidă. Nu de puține ori era fermecată de privirile blânde ale sfinților din picturile de pe ziduri, picturi ce se încăpățânau să rămână vii în ciuda ploilor ce cădeau nemiloase peste ele, a frigului ce le ținea lipite de pereții ce stăteau să cadă. Se cutremura la gândul că existau oameni care smulgeau cărămizi din trupul ei și își făceau cuptoare din ele. Ce gândeau când făceau asta? Pleoapele se lasă încet peste ochi și blândețea chipului unui Dumnezeu pe care ea îl știa bun și iertător, cu mâna dreaptă întinsă deasupră-i o însoțește mereu. Nu a citit niciodată Biblia și nu știa dacă o va citi, nu mergea în fiecare duminică la biserică ( și nici nu căuta scuze pentru faptul că nu făcea asta) dar credința îi este vie, închisă în ochii copilului din ea, purtată de un suflet ce-l vede pe Dumnezeu în tot ceea ce-l înconjoară. Dacă vrea să-l găsească pe Dumnezeu îl caută în natură și îl găsește: în narcisele galbene ce-și împrăștie parfumul prin toată curtea, în ciripit de păsărele, în florile de cais, prun, măr, gutui, în luminițele eolienelor ce se aprind în fiecare seară formând o ghirlandă deasupra orizontului, amestecându-se cu strălucirea stelelor, în lumina blândă a lunii, în zâmbetul copiilor ei, în privirea tristă a mamei, în hainele-i îndoliate ani la rândul, în lacrimile mamei, în lacrimile ei, în razele de soare ce o îndeamnă la plimbare și visare, în valurile mării, în șoaptele ei. Are certitudinea că El este în toate și nu o va certa că nu îi calcă pragul casei (a fost de câteva ori la biserica din sat și nu a putut să asculte slujba pentru că femeile care erau prezente nu se puteau abține de la bârfă). Își face semnul crucii de câte ori simte că El își dorește asta și nu pentru că trebuie. Credința nu se impune. Pur și simplu se primește într-un suflet pe care încerci să-l păstrezi pur în ciuda tuturor răutăților. Dumnezeu e unul singur și e în noi, în fiecare. Ce păcat că unii dintre noi Îi ignoră prezența chiar dacă au crescut în biserici, lângă biserici, alături de preoți, printre oameni...

 

Erau zile când, fără să facă aproape nici un efort, toate cuvintele existente în gânduri și idei, lăsate libere să călătorească prin Univers, veneau și se așezau singure și perfect ordonate în vârful degetelor ce alergau vesele pe tastatură. Era cu un an mai bătrână, mai apăruseră niște riduri (le purta la vedere, fără nici o jenă), poate că devenise mai înțeleaptă sau, pur și simplu, s-a trezit dintr-un „somn” letargic transformat în coșmar. De dimineață, o urmăreau câteva vorbe (și-ar fi dorit să le poată striga dar ele erau șoptite, chiar mute, rămăsese cu dorința asta nebună de a le înghiți înainte ca ele să fie spuse și să rănească pe cineva; prefera să fie ea rănită, spinii lor rămânând, de multe ori, adânc înfipți în suflet.) Se apropia toamna și..ce dacă! A avut-o mereu în suflet, nu-i era străină, doar că, de ceva vreme, o înlocuia cu primăvara cea blândă și ireal de frumoasă care prevestea o vară cu vise mature, realizabile, palpabile. Întindea mâna în așteptarea destinului și, deja, un ochi o vedea bunică, celălalt o vedea cu părul nins, iar mintea ei, care înregistra toate vorbele, nu putea uita unele care, deși trecuse mai mult de un an, încă o mai înțepau cu spinii foarte ascuțiți.
-Când faceți reproșuri cuiva, puneți toate cuvintele în balanță și luați în calcul greutatea lor! Cuvintele, odată eliberate, nu se mai întorc...se fixează în locul pe care ați vrut să-l atingeți cu ele. Să nu uitați asta niciodată! (așa le spunea celor dragi mereu)
Ce păcat că, atunci când orgoliile luau locul rațiunii, nimeni nu-și amintea de sfaturile ei și, când auzea vești despre oameni care se îmbolnăveau sau treceau pragul spre o altă dimensiune, se răsuceau în suflet spinii lăsați de ele: „Mă însor! Indiferent dacă ești lângă mine sau nu!” Ce grele și răscolitoare! Ce hemoragie devastatoare declanșaseră! Viața e atât de scurtă, cu suișuri și coborâșuri neprevăzute, încât se trezise rugându-L pe Dumnezeu să nu le fi auzit niciodată, să-i ofere seninul care să o învăluie în așteptarea iernii, să-i hărăzească mai multe bucurii în detrimentul necazurilor, să-i deschidă atât de mult ferestrele sufletului încât să oprească rotirea acelor spini. ( Familia din care ea făcea parte era urmărită, de ani buni, parcă, de un blestem. În fiecare generație era cineva care murea în floarea tinereții și, spre deosebire de mama ei care știa că va muri de batrânețe, Ana era convinsă că viața i se va sfârși în jurul vârstei de 50-55 de ani).De aceea intensitatea trăirilor ei era atât de mare, încât rămânea foarte marcată zile întregi și, ca de obicei, nu observa nimeni. Poate doar fecioara ce trăia întotdeauna în ea, atentă la toate fluctuațiile sufletești. Nu căuta vinovați pentru tot ceea ce era rău în viața ei, știa că este singura răspunzătoare pentru asta. Uitase de respectul de sine, alegând să fii doar fiică, soră, soție, noră, cumnată, mamă, în detrimentul a ceea ce era de fapt: FEMEIE.
Se simțea atât de bătrână, chiar dacă sufletul îi rămăsese adolescentin în esența lui. Acum putea să spună cu ușurință cuvintele care se plimbau prin mintea ei:
Aprinde candela mamă
și roagă-te tăcută
mulțumește-I Lui că m-a trezit
din coșmar (în miros de urină proaspătă).
Te-a auzit întrebându-L
„Unde ești? Dă-mi-o înapoi!”
Te-a auzit întrebându-mă:
„nu te-ai gândit la mine?”
M-a auzit spunându-mi mie:
„Gândește-te un pic
doar la tine! Un PIC
cu valoare adăugată
în TIMP.”
Flacăra ei
stabilește echilibrul.

 

Nu s-a văzut niciodată ca fiind o femeie frumoasă dar se întorcea mereu în fața oglinzii, privindu-se minute în șir. Nu se regăsea în femeia aceea. Avea ochii căprui, ochi care-și schimbau culoarea în funcție de trăirile ei și de prezența soarelui (era dependentă de lumina și căldura lui),deveneau verzi cu tente evidente de galben, ochi de felină sălbatică, buzele roșii și voluptoase, nasul un pic strâmb, sprâncenele de culoare deschisă, fruntea și tenul brăzdate de riduri, părul alb la tâmple (nu se lăsa vopsit oricât de mult ar fi încercat. Era blond-alună doar în ziua când pleca de la coafor, la primul spălat își recăpăta albul ca pe un trofeu ușor de cucerit), bărbia un pic ascuțită, gâtul golaș (nu-i plăcea să-l acopere cu eșarfe), umerii un pic aplecați, deseori mult prea aplecați. Își căuta silueta pierdută în anii tinereții (știa că nu o va mai avea niciodată înapoi, nu mai avea voință, putință, respect de sine, motivație...stătea în vârful unui val de incertitudine, aștepta vântul să bată cu viteză mică și într-o direcție mai puțin ostilă, să nu fie trântită și strivită iar de stânci nemiloase). Oricât s-ar fi chinuit să-și vadă frumusețea în trăsăturile femeii din oglindă nu reușea. Oglinda nu-i putea arăta sufletul plăpând de copil cuminte. Rămăsese cumva blocată într-o buclă a timpului, unde nu pătrundeau decât raze de soare blânde, curate. De câte ori se retrăgea în tăceri chinuitoare și furtuni violente, găsea căldura lor ca pe o insulă în calea unui naufragiat. Se închidea în locul acela imaginar, plin de verdeață, de liniște și pace sufletească, î-L invoca în rugăciunile-i stângace și vorbeau la marginea mării. El, impunător și blând, cu priviri cristaline, cu vocea caldă, îi aducea seninul de care avea atâta nevoie. Îi trebuia atât de puțin să fie fericită: un pic de soare, liniște, armonie, un pic mic de iubire, valurile mării, vântul strecurându-se ușor prin părul ei. Atât de puțin și...totuși, atât de mult. Îi zâmbea chipului din oglindă. Ce ironie! Și zâmbetul se strâmba la ea. Își pierduse toate cuvintele, nu mai putea să scrie. Era un munte de nepăsare în jurul ei, greu de escaladat. Se spune că, vei deveni, în timp, ceea ce primești. A devenit și ea o stâncă nepăsătoare? Asta îi arăta nemiloasa oglindă?

 

Nu voia să accepte că a devenit “stâncă”, avea un suflet, chiar dacă era pierdut într-o buclă a timpului, chircit într-un subsol plin de mucegaiuri. Ce ciudat! Știa că mucegaiurile au un miros înecăcios dar subsolul ei era parfumat cu florile de salcâm ale copilăriei, cele de tei ale adolescenței, de iasomie și trandafir ale tinereții. I-ar fi plăcut să poată avea un fel de putere magică: să atingă sufletele tuturor oamenilor din viața ei, să-i facă mai buni, mai iertători, mai iubitori, mai romantici, mai visători, mai toleranți, mai talentați, mai... mai... A urmărit ( de câte ori a putut) serialele tv care aveau un pic de magie, de ireal. I-ar fi plăcut să strâmbe și ea un pic din nas, ca Samantha, și toate treburile din casă să fie gata într-o clipită. Ar fi luat curcubeul de pe cer și l-ar fi pus cunună peste visele ei. Ar fi vrut să fie Isoldă pentru un Tristan modern, Penelopă pentru un Ulise care să se întoarcă la primul ei suspin, dar nu este decât o Ană simplă, zidită într-o temelie imaginară. Zidurile, deși inexistente, o strâng, trupul i se frânge sub greutatea vorbelor și kilogramelor ( mai multe sau mai puține) în plus, buzele i se încleștează în lungi tăceri, părul îi albește, visele îi mor, ochii... Ochii îi rămân vii, atât de vii! Au în ei strălucirea stelelor, căldura soarelui, mișcarea vântului, culorile curcubeului ( furate toate într-o clipă de neatenție a universului).
“Oglindă, oglinjoară ne mai spui o povestioară?”
Ne vom întoarce iar în timp pentru a afla alte întâmplări din viața Anei.

 

1983- anul în care parfumul teilor în floare a fermecat-o pentru totdeauna. Consumase ceai de tei de foarte multe ori dar nu știa cum arăta un copac înflorit și nici nu se plimbase vreodată printr-un parc plin de tei. Deși era ziua în care unul din cele mai frumoase vise, acela de a deveni medic, își dădea obștescul sfârșit, parfumul acelor flori micuțe dansa în aer alături de cel al trandafirilor, al salcâmului din sufletul ei, într-o horă înmiresmată ce înălța simțurile până la poarta raiului și dincolo de el. Pentru ea, raiul era pe Pământ (ca în frumosul cântec al lui Gabriel Cotabiță - nu mai știa acum dacă la vremea aceea se lansase ) dar nu pentru că ar fi fost îndrăgostită ( era lângă tatăl ei care o însoțise la liceu pentru examenul de admitere) ci pentru că pășea într-o altă lume, total diferită. Oameni pe care nu-i mai văzuse niciodată, copii ca ea (avea doar paisprezece ani și aceea neîmpliniți) plini de emoții și vise. Aparent calmă, era bine pregătită, grație profesorilor foarte buni pe care i-a avut și dorinței ei de a păși în viața de liceu cu notă mare, tremura în sufletul ei teama de a nu-i pica la examenul de Limbă și literatură română, ca subiect, balada populară Miorița. Era singurul comentariu pe care nu putea să-l rețină și nu știa de ce. Pe noțiunile de gramatică, ortografie, punctuație, analiză a frazelor era foarte sigură. Făcuse atât de multe exerciții, analizase culegeri întregi de texte, fraze simple, compuse, subiective, predicative, de loc, de timp, de mod... La matematică era cea mai bună elevă din clasă, participase la multe olimpiade, rezolvase mii de probleme de aritmetică și geometrie. Dacă nu pica “Miorița” , emoțiile nu-și aveau locul, nota ar fi fost pe măsura eforturilor depuse de ea.
Răsplata ei nu a întârziat să apară, “Miorița“ a rămas între coperțile manualului și nota ei a fost una dintre cele mai bune. A intrat a doua sau a treia pe listă, într-o clasă de treizeci și șase de elevi ( treizeci și cinci de fete și un singur băiat).
A plecat acasă cu imaginea raiului întipărită pe retină (parcul liceului era superb) și cu parfumul de tei impregnat foarte puternic în suflet.