rusuVis antagonic

Pe locul tau in suflet mi s-a-aşezat durere,
O zi măcar din toate pe linişte nu stam.
Ţi-am zămislit un chip din stele printre ere,
Dar nu erai tu omul pe care îl doream.

Când am aprins lumina-am văzut ce-ai adunat,
Şi m-am trezit îndată şi visu’-a dispărut.
Prin lacrima tristeţii se scurse un păcat,
Că te-am iubit înainte de-a te fi cunoscut.

 

Un vânt nebun sugrumă şi ploaia în cădere,
În lacrima ce curge disjung verbu’ a iubi,
Un antagonic vis îmbracă-a mea temere,

Iar ochii mei prin ceaţă nu vor mai străluci.
Visez , ca apa fulgii, dar fulgii nu-s himere,
Cad iarna peste vise-n nuanţe de naluci.

***

Anotimpuri

Răsar în primăvară când mă trezesc la viaţă,
În zori de zi ca să-mi croiesc menirea,
Alerg s-alung toţi norii, să nu mai fie ceaţă
Şi din senin de cer s-adun toată iubirea.

Mă înalţ în miez de zi pe câmpul plin cu maci
Şi curg în fibra lor tot roşul meu din sânge,
Adorm târziu în noapte, prin vise te refaci
Mi-ascult atent tăcerea şi-aud macul cum plânge.

Cobor pe-o frunză verde şi-o auresc îndată
Îi urmăresc culoarea în drum spre ruginiu,
Şi noaptea pare lungă cum n-a mai fost vreodată.

Dispar în iarna rece şi nu-nţeleg, nu ştiu
Decât c-am iubit mult şi ieri, şi altădată,
Şi-o să răsar din nou dintr-un apus târziu.

 

Am plecat

 

Am plecat
las pescăruşii-n zbor spre cer
şi razant pe-oglinda apei
ce de stânci îşi sparge gândul
trecând şi prin lumea artei.

Am ieşit
victorioasă dintr-o scoică
din afunduri
în ăst timp că
de milenii stam acolo
pe-alge triste la război
ţesând vremurile-n gânduri.

Mă îndrept
spre lumea-n care
ma tot strig să mă aud
să mă văd
în lumina orbitoare de-adevăr
şi să asud.

Mă opresc
în mine însămi
unde-i locul cel mai sfânt
printre filele durerii şi iubirii şi iertării
printre pagini de alint
în frumosul smuls din nimbul
dat să-l las pe-acest pământ.

***

La hotarul stăpânirii

 

Din genunchi, fac salt spre soare, călărind spre răsărit,
Că apusul mi se pare c-a-adormit în punct zenit,
Şi mă cern prin nemurire troienind tainele lumii,
Cu zăpada ce se-aşterne şi-aici, şi pe cornul lunii.

Drept în inimă-mi ţin macul, floare sfântă, rubinie,
Ce-a plantat-o Domnu’-n coastă să nu fac vreo nebunie
Să mă ardă-n ochiul ager, când lumini fulgerătoare
Se tot scurg prin chakra ajna precum râuri curgătoare.

Doamne, eu visez s-aduc cu mine pianina printre stele,
Şi să cânt sub clar de lună o sonată din rondele,
Şi să mă tocmesc cu tine la hotarul stăpânirii,
Tu să-mi dai din veşnicie de-ţi cânt imnul nemuririi.

S-a făcut, încheiem târgul, îmi răspunse Dumnezeu,
Tu-mi cânţi imnul nemuririi, veşnicia sunt doar Eu.
Tu ,alege-ţi stea din ceruri care-o vrei mai lucitoare
Şi-ţi ridic castel acolo, şi-o sa fii nemuritoare.

Sunt modestă, du-mă Doamne, mai departe-n galaxie
Să mă vadă asteroizii, stelele să nu mă ştie,
C-am trecut ca o cometă salutându-le din mers,
Pe viteza Ta, Lumină, cântând vers prin univers.

***

Tacerea mieilor

 

Mi-e somn, mi-e frig şi de curând
mă dezveleste-un singur gând
ce-aleargă fără zgomot, mut,
cărări prin sufletu-mi tăcut.

Mi-e vis, mi-e cald şi abătută
îmbrăţişarea ta tăcută,
mă-îmbracă-n roua florilor
s-ascult tăcerea mieilor.

Mi-este şi bine, dar şi rău,
privindu-te pierdut în hău
cum urci anevoios pe stânci,
cum cazi când calci peste naluci.

Mi-e dor, mi-e dor, atâta dor!
nu-l sting cu apa din ulcior
şi caut, caut un izvor
şi-un verde somn odihnitor.

Mi-e viata-ntreagă o aşteptare
şi sufletul, o nerăbdare
s-ajungă-n valea stelelor ,
bând din tăcerea mieilor.

Plângând, tăcând, am ascultat,
tăcerile m-au înalţat
mai sus, lăsând în urmă nor
să nu-mi văd pasul trecător.

Că vreau să-mi las în nemurire
şi-n urme, stropi de fericire,
cântând în gama sol major
tăcerea andante a mieilor.

 

***

 

Interferenţe

 

N-o să mai duc povara unui trecut din secol,
Când tu-ai murit în mine şi-atunci, dar şi acum.
A fost o soartă aspră, şi-n timp, făcui ocol
Ca sufletul să-mi ’nalţ din colbul unui drum.

Sării peste neanturi să nu mai ştiu de tine
Şi m-am plimbat prin ceruri, m-am agăţat de stele,
Am şi sorbit oceane spre bolţile senine,
Spărgând ziduri de ceaţă să mă strecor prin ele.

Am dat o formă lunii, de-albastră, sângerie,
Şi-am înhamat doi boi la Carul mare,
Iar nunta noastră a fost în seri cu feerie,
Cu licurici sclipind sub formă de-întrebare.

Ah, voi avea ce scrie cândva, pentru urmaşi,
Când o s-aduc trecutu’-n prezent şi-o să le spun,
Că m-am ascuns de tine sub masca de nuntaşi,
Ca să nu guşti din mine cu pofta de nebun.

M-am spovedit în crezul pe care eu l-am scris,
Când rana distanţată de trup s-a vindecat.
Mi-ai spulberat infernul, iubite, cu şoapta ta din vis,
Spunându-mi că nu-i bine, apoi, te-ai înălţat.

***

 

Dialog cu tăcerea

Am intrat in dialog cu tacerea
are cele mai frumoase cuvinte.
nerostite am avut curaj să le gandesc.
dacă le-aş rosti
ar fi ca o ofranda pentru că ar fi adevăr
şi adevărul eliberează.

Am intrat în dialog cu tăcerea
să dezgheţ visul
după ce uitarea
s-a ascuns în soclul frunzelor cazute.
cu gândurile-n palma ca un portativ
perpetuum cânt
cânt şi ascult ninsoarea
şi simt frigul florilor de măr
ce-şi apără candoarea.

Am intrat în dialog cu tăcerea
se-aude o zbatere de aripă şi mă mir
căci eu nu mă zbat
decât sub paşii mei
fiindcă mi-am uns tălpile cu mir
să pot urca până la zei
să tac tăcerea.

***

 

Ardere

m-am oprit în timpul fără capăt
ce curge prin mine
ochiul mă desprinde
de durerea vieţii.
pe marginile tăcerii
admir frumuseţea apusului .
îmi picură în rădăcină dorurile
mi le despleteşte
în timp ce învăţ să mor
din tot ce se trăieşte.

 

doar tu rămâi
esti capăt de poem reinventat
pulsând în tâmpla mea
cărare-n care m-am pierdut
ţesând alei albastre-n infinit
pe care-am mers
atât cât am iubit.

nemaiscrutând înaltul
aripile se vor apropia desfăcute
îmbrăţişând linia de foc
a arderii unui timp
pentru naşterea în netimp.
lină galbenă portocalie
este căderea soarelui în culoarea purpurie.

 

***

 

Sonet de iarnă

 

Cu aripe ninse voi atinge înaltul,
Voi simşi în piept altfel acest dor
Către ceruri noi, de unde, pământul,
Va rămâne-n urmă-n aripi de condor.

Va ninge cu dor troienind cărări,
Iar salcia-n mal pleacă rugăciunea
Spre pământ, în mijloc, unde în uitări,
Zac oasele albe-nchise-n totdeauna.

Stelele în noapte strălucesc în bruma
Îngheţată-n ramuri până-n primăvară;
Că-i toamnă sau iarnă îmi este totuna,

Fiindcă învierea în suflet coboară
Şi-l ridică-n slavă cântându-i întruna,
Că nimic din lume nu îl mai doboară.

****

 

Periplu
(in memoriam Eminescu)

 

M-am aruncat în veacuri, m-am prăvalit în ere,
Pe garduri ascuţite văd umbre, văd himere,
Şi mă cutremur toată şi mă-nspăimânt, că vai!
Ce aripi verzi de suflet porni cu grabă-n rai.

În valsul meu astral m-am ars în joc de stele,
Ardeau pe câmp albastru în nopţile cu iele.
Am alergat în visul ce-acum s-a făcut scrum,
Prin labirint de foc, prin cordul plin de fum.

M-am ancorat în starea tăcerilor din vad
Şi-n adierea stelelor, simt, mă separ şi cad,
În fermecata liră ce cântă doar de ieri,
Scaldându-mă în clipa ce-aduce mângâieri.

Mă-agăţ de firul ierbii, mă simt nemărginită,
Suspend pe arc de timp iubirea nesfârşită,
Ma-ntind pe muguri ce pocnesc în umbra ta de rai,
Resping păcatu’adamic, iubire, tu mă ai.

 

***

Şi de-aş putea

 

Şi de-aş putea, iubito, să mi te-aduc aproape,
Eu te-aş zidi în mine printre celule vii
Să nu te mai desprinzi când fulgerul străbate,
Să nu te mai aştept prin timpuri ca să vii.

Şi de-aş putea, iubito, să vin din nou în lut,
Aş frământa o lacrimă în duhul meu, că-i sfânt
Şi-aş presăra-o-n cărări de lumi, tăcut,
Doar să mă-ntorc la tine să fim sub jurământ.

Şi de-aş putea, iubito, să-ţi fac cununi din stele,
Din haos iar m-aş naşte la piept să te mai strâng
Şi-aş dilata o noapte-n pădurea minţii mele
Să te mai am o dată, ca dorul să-l înfrâng.

 

***

Transmutaţie

 

am întors obrazul
până ce gâtul l-a oprit
fiindcă tu nu te-ai putut înălţa să-l săruţi.
în confruntarea cu inconştientul
imaginile se colorează
iar in deşert
Sinele şi chinul meu se leagă de pustiu.

spendoare în iarba vieţii a fost
căci mâna Domnului
prin îngerii ce mi-au îmbraţişat aura
mi-a şters lacrimile.
se sărutau
ochii mei de bucurie
încrucişaţi pe linia destinului
din palmă şi din cărţi.

în măretia frigului vor coborî oasele mele
ca semn al nemuririi
deasupra
zăpada se va topi
nu mă voi stinge
mă voi aprinde-n stelele universului
că mi-am găsit matricea
minus aici plus acolo
nimic nu se pierde
căci mă voi transmuta.

***

Am aprins lumina

 

Mă plouă cu frunze, mă plouă cu lacrimi,
Umbrela mă apără de stropii gălbui
Să nu-mi intre-n suflet, să nu-mi fie intimi,
Să-mi lase tristeţea că n-o spui oricui.

Mă plouă şi-i rece, se iscă un vânt,
În mine m-ascund într-o lume curată
Şi mă iau în braţe, caut, şi-acum cânt,
C-am găsit lumina cea adenărată.

 

***

 

Saltul căprioarei

Speriată o căprioară rătăcită-n luminiş,
Se uită in urmă. Oare, voi găsi un ascunziş?
Că lumina mă orbeşte, nu mai pot fugi de glonţ,
Stânca n-o mai văd pe-aproape să m-ascundă după colţ.

Unde-o fi tatăl meu cerbul? Nu-i văd coarnele, ce-ar fi
Să mă-ntorc printre frunzare până va cădea o zi?
Ochiul meu e crud, nu vede ce pericol mă pândeşte
Codrul meu cu frunză verde, cheamă-mă, mă ocroteşte!

Că duşmani sunt la tot pasul.Speriată-i inima,
Bate cu aşa putere, să plesnească parc-ar vrea.
Cu o forţă făcu saltul şi-o-nghiţi Lumina vie,
Şi în ea găsi balsamul, liniste şi armonie.