foto 1(un omagiu adus maestrului la vârsta de 85 de ani)

Nicolae Breban a creat în două perioade diferite, păstrându-şi consecvent crezul artistic. Este singurul autor în viaţă (Opera sa monumentală are peste 15 mii de pagini) , care figurează cu un titlu între primele zece romane ale secolului trecut, (romanul Bunavestire), iar alte patru - Animale bolnave, În absenţa stăpânilor, Drumul la zid şi Don Juan - sunt clasate până la locul 60 dintr-un total de 150 de romane).
Perioada anilor ’60 deschide „aventura literară” a lui Nicolae Breban prin romanul Francisca – debut editorial în 1965. Meritul incontestabil al acestei generaţii a fost recâştigarea esteticului după dezastrul proletcultist. Nicolae Breban a scris foarte mult şi în perioada post-decembristă, o trilogie, o tetralogie, patru volume de memorii, mai multe volume de eseuri, şi încă altele, dar cu ecouri din ce în ce mai puţine în opinia critică.
Despre Breban, au apărut până acum, trei monografii importante semnate de Marian Victor Buciu, Laura Pavel şi Liviu Maliţa, substanţiale şi bine documentate. Gabriel Dimisianu - unul din criticii vechi încă activi .
Conceptul de metamorfoză a romanului, aplicat la opera lui Nicolae Breban se referă la schimbările, modificările şi transformările pe care le cunoaşte romanul, modelat nu numai de realităţile social-istorice pe care îşi propune să le reflecteze, ci mai ales evoluţia artei literare, mai precis de schimbările fundamentale petrecute în structura acestuia.


Nicolae Breban îşi construieşte imaginea unui autor novator, de-dogmatizând realismul, inventând structuri narative anti–naturaliste, descentrate, personaje ne-unitare, abordând o scriitură voit contorsionată, ambiguă, deschizând larg porţile modernităţii în proza sa. Nicolae Breban este selectiv şi profund în raport cu temele romanelor sale, alege tema şi o adânceşte, preferă să epuizeze o temă nu să o conducă spre perfecţiune. Breban urmăreşte prin temele sale, prin problemele obsesive, să metamorfozeze realitatea, să o re-realizeze.
În Sensul vieţii I, Breban, precizează ca principale teme: sensul vieţii, viaţa zeilor, viaţa după moarte, ură şi iubire (preluare după Nietzsche), călău-victimă, stăpân-sclav (după Hegel) din care derivă relaţia maestru-ucenic şi o temă majoră, numită oximoronic bucuria suferinţei, care este dostoievskiană. Romancierul a cucerit noi orizonturi tematice ca: dezadaptarea existenţială, donjuanismul, tema viului, relaţia stăpân-supus, maestru-ucenic, călău-victimă, voinţă şi putere, tensiunea bărbat – femeie. Romancierul cucereşte noi universuri tematice : dezadaptarea existenţială, mitul politic în Bunavestire, donjuanismul (căreia i-a dedicat cinci romane) şi tema viului în Drumul la zid.
Marele mituri şi marile teme ale marilor religii reprezintă în opinia lui Nicolae Breban, “ realităţi originare pe care parazitează o bună parte a literaturii moderne “. În proza lui Nicolae Breban, cea mai categorică metamorfoză a unei teme este lectura pe dos a iubirii, interacţiunea dintre seducţia erotică şi seducţia politică. Subordonată supratemei voinţei şi integrată unui proiect al puterii, iubirea dobândeşte coloratura temelor de care s-a contaminat.
Seducătorul brebanian nu poate poseda decât cea ce a creat”. El realizează de fapt o falsă seducţie, pentru că parcurge un proces de configurare sau de realizare a sinelui, Don Juanul brebanian ne dorind să seducă femeia aşa cum este, ci aşa cum, în timp ce o seduce, o creează. Mitul seducătorului l-a fascinat pe Nicolae Breban, având „o interpretare personală privind condiţia celebrului personaj, preocupându-l nu căutarea „posesiei” ci altă calitate a oricărui Don Juan, „şi anume seducţia”. Romanele lui Nicolae Breban Don Juan şi Pândă şi seducţie, au aproape aceeaşi idee epică: cucerirea, seducţia unei femei indiferente, cu refuzul, în final, al posesiei posibile.
Abordând tehnica spiralei, prozatorul revine mereu la aceleaşi teme obsesive. Prozatorul a căutat în muzică un model de construcţie şi l-a identificat în marea şcoală romantică germană. Aici găseşte cea ce el numeşte „ezitarea sau căutarea îndelungată a motivului de bază”. Acest procedeu explică construcţia în formă de triptic epic, adică atacul temei din două sau trei direcţii diferite.
Aceasta este perspectiva din care după 1989, Nicolae Breban va re-evalua tema dictaturii din romanele sale mai vechi apărute în perioada comunistă şi o va aborda în noile scrieri: Pândă şi seducţie, Amfitrion, Ziua şi noaptea.
Nicolae Breban este un înnoitor chiar de la romanul Francisca, criticii urmărindu-i metamorfezele epice încă de la acest, prim roman.
„Trebuie să semăn cu bunul Dumnezeu când îmi creez personajele”, spune Nicolae Breban, de altfel, modelele sale depistate şi declarate sunt Thomas Mann şi Dostoievski . O altă polaritate dominantă este cea desemnată pe de o parte de modelatorul de personaje şi, pe de alta, de sociologul Breban, care, crede în personaj şi a creat câteva memorabile (Minda, Ludmila, Mia, Grobei, Mârzea). Observăm că foarte puţine destine se încheie în opera lui Breban, deci toate continuările sunt posibile, că există un număr, teoretic infinit, de evoluţii posibile, calea nu se sfârşeşte decât, poate, în romanul Animale bolnave. Nici un personaj nu e nou, în întregime inedit în cărţile care urmează după Francisca, dar fiecare are o încărcătură spirituală nouă, trăieşte o altă „dramă spirituală”, fiecare explorează un alt orizont arhetipal.

foto 2


Nicolae Breban nu analizează omul, în sensul că nu-l descompune, nu-i secţionează conştiinţa, omul pe care îl observă critic este înlănţuit de ideologiile descompunerii sale, personajele lui nu sunt concepute strict individual, autonom, ci în cupluri interactive. Prozatorul creează, teoretic şi practic, tipuri opozitive ale conştiinţei umane prin intermediul măştilor. Breban trebuie citit în două direcţii simultan: prima ar urmări personajele şi evoluţia lor în schema compoziţională a romanelor, a doua direcţie ar urmări „ideologiile” transtipologice ale personajelor şi ar sfârşi într-o monografie de psihologie abisală. „Ar fi vorba chiar de ceea ce ar trebui numit brebanism.”
În creaţia lui Nicolae Breban, chipurile personajelor masculine sunt intens subliniate. Ele se remarcă prin structuri atletice, braţe puternice, ochi mari, picioare lungi: Sergiu Vasiliu (Don Juan), Dl. Pleşoianu, Gutmann (În absenţa stăpânilor), Grobei (Bunavestire). Fizicul nu exercită o mare presiune asupra relaţiilor de cuplu, fizionomiile sunt notate pentru a pune în valoare mai mult trăirile interioare, decât pentru a sublinia atractivitatea masculină..
Aproape în toate romanele lui Nicolae Breban naratorul intră sub pielea personajelor, el se adaptează modului lor de a gândi şi vorbi. Relaţia narator - personaj e foarte strânsă, însă ambiguă. Naratorul adoptă stilul personajelor nu (numai) pentru a le înţelege sau a le caracteriza mai bine, ci şi pentru a-şi bate joc de ele.
Personajele lui Breban vorbesc mult între ele, reflectează asupra propriilor stări, fac „speculaţii retorice”, „despică firul în patru”, recurg la argumentele gândirii corecte, ordonate. Personajele se adună, se cuplează, pe principii de putere, de politică, cel tare în caută pe cel slab şi invers, se întâlnesc manipulatorul, stăpânul şi sluga, călăul şi victima, rolurile se ocultează se dislocă reciproc. Prozatorul face o critică moralist-nietzscheiană a omului modern, impur, ambiguu, contradictoriu, actor într-o farsă a hazardului, într-un cuvât „cinicul modern”.
Nicolae Breban introduce o nouă grilă: conştiinţa rolului. Se măsoară, prin aceasta capacitatea personajului de autospecţie şi de adaptare. Antiteza stăpân – vasal, maestru-discipol este completată de o opoziţie nouă: falşii stăpâni şi falşii vasali, falşii maeştri şi falşii ucenici, falsul ideolog - ideologul de ocazie, profetul improvizat – şi falşii credincioşi. Nicolae Breban deschide astfel un câmp larg de investigare unei teme dintre cele mai moderne: psihologia dedublării. Imposibilitatea unor personaje de a intra în rol, de a-şi asuma propria condiţie, creează situaţii tipologice ambigue. „Personajul hibrid: inadaptatul – stăpân, arogantul – umil, reprezintă o noutate psihologică pentru romanul românesc. Pentru redeştepta conştiinţa de sine a marilor personaje, Nicolae Breban inventează personajul inutil. Nu e un partener egal, „este o apariţie măruntă, secundară”, pe care nimeni nu-l prea ia în serios şi care „intersectează agasant viaţa personajelor” de prim rang, incomodându-le cu prezenţa lui insignifiantă, dar persistentă, iritându-i pe toţi, „în special pe personajul pe care îl paralizează. Personajele lui Nicolae Breban sunt nişte caractere veritabile, ele se poartă unele faţă de altele ca nişte psihanalişti naratori, reformulându-şi reciproc şi de zeci de ori fişa tipologică, tot mai intensă din punct de vedere stilistic.
Proza lui Nicolae Breban câştigă prin acumulare, prin totalitate, opera sa are ambiţia de a defrişa un nou teritoriu în proza românească, tentativă care suportă critici la nivelul performanţelor atinse, dar are un merit primordial, acela al consecvenţei.
Întregul său program estetic poate fi subsumat efortului de racordare a literaturii române la fosta orbită a Occidentului. Nicolae Breban îşi construieşte imaginea unui autor novator „de-dogmatizând” realismul, inventând structuri narative anti - „naturaliste”, descentrate, personaje ne-unitare, „rupte”, abordând o scriitură voit contorsionată, ambiguă.
În practica scriiturii lui Nicolae Breban distingem în spaţiul acestor aşa-zise „romane totale” două tipuri romaneşti, care reiau, în fond, nişte forme discursive consacrate, duse până la ultimele consecinţe : descrierea şi confesiunea.
Romanul lui Breban îşi datorează modernitatea unei receptări creatore a modelului narativ, ajungând, pe cont propriu, să se sincronizeze cu valorile artistice europene. Constatarea necesităţii de sincronizare a gustului estetic local cu cel european este un fenomen permanent în cultura română. Din această perspectivă, Nicolae Breban afirmă şi promovează încă din tinereţe obsesia unei literaturi române deschise spre Europa.
Breban a scris şi scrie ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat, opera sa fiind de o întindere fără egal printre prozatorii postbelici. Romanele lui Breban, confirmă însă că este unul dintre cei mai importanţi autori de proză de la noi, că este un autor de mare însemnătate, indiferent de impactul pe care-l mai poate produce azi un romancier român în ţara sa.