ecreator(Nicolae Vălăreanu Sârbu - Insomnii de lumină – Ed. eCreator, 2018)

Oriunde şi oricând se află poetul, ştiu că e bine: şi poetul, şi locul şi timpul. Şi trebuie să
se afle întru consfinţirea trecerii poetului prin acel loc şi timp care astfel pot deveni minunate.
Asta simt eu ca pe ceva axiomatic de mai dinaintea expresiei ’de când lumea’.
A scrie despre Nicolae Vălăreanu Sârbu este precum a omologa petrecerea împreună
cu nepetrecerea timpului, locului şi amănuntelor interaxiale. „Insomnii de lumină” ar fi aşteptat
de mult, nu ştiu de ce abia acum se-ntâmplă, la câte insomnii şi la câtă lumină. Poezia e cea pe
care o ştim fără a trebui căutată, doar ce a mai înflorit universul poetic la timp de înflorire.
„era o miză şi singuri/ doi invalizi/ ne validam reciproc ideile// la masă sub viţa de vie/
visez cum plouă/ şi desenez o umbrelă// timpul alunecă pe(ste) pietre/ vocea ta sparge tăcerea/
asfinţitul este un pretext/ să ne iubim mai devreme// ca o femeie cu şapte copii/ obosită/ grădina
cu flori// oricum/ e importantă lupta între oameni/ şi propriile lor deprinderi// noi doar scriem/doi
invalizi ne taie mâinile/ ale tale sunt fierbinţi şi alungă tăcerea// chemări apar în inima strânsă/ la
 atâtea invalidări de destin/ preconceput” (flori rupte dintr-un vechi poem).


Da, prietene, cam aşa e cu poeţii sub clar fără lună. Da’ poa’ fie orişice clar. Hai să
zicem aşa: Tu sărişi din copac de făcuşi focu’ şi io mă-nţepenii pă un gard. Ce-i, că-i chiar fain!
Bine, să trecem la ale noastre de pe hârtie... Tu ştii chiar ştii ce-ai făcut? În afară de a-ţi expune
nevoia de dublare a singularităţii care tot singurătate s-ar chema c-ar fi. În afară de c-ai scris un
poem de şi pe cinste.
Ai redefinit câteva pe care le bănuiam puse deoparte catalogate inventariate îndosariate,
şi iote ba. Deci după cumj urmează: miza e de a fi şi singuri dar tot de a fi; suntem prea zdraveni
de nu ne putem crede noi pe noi; minţile noastre scânteiesc doar după cum le stă în fire şi le cam
stă tot timpul; de aici şi ideile care nu-s idei ci forme non-contemplative de (re)construcţie
universalicească; cu umbrela da, de nu bată vânt; cu timpu’ tocmai ce nu există aşa că lasă-mă cu
pe(ste) pietre; vocea ta confundă tăcerea cu ceva întotdeauna întârziat; rezistenţa-i acilea:
„asfinţitul este un pretext/ să ne iubim mai devreme”; nu ştiu câţi copii trebuie, io tot timpul fac
copii după ce-am adunat în gând, de-acolo cred că ţi se trage şi cu femeia ta cea dinspre poezie;
grădina e luminată măi, deşi aşa-i ea obosită, când se ia curentul atunci vorbim cu primarul; lupta
între oameni e singura formă de a fi şi anume oameni; noi doar scriem – da’ ce altceva să facem;
....mai departe şi ca de altfel pe alocuri tu ştii ce-ai vrut să spui...
Glumim şi nu prea glumim... uite un poem bun: „cu viteza rece a luminii”: „las
urmele să vorbească/ caut alte forme de viaţă/ în spaţii încă îndepărtate şi necunoscute/ unde
gravitaţia are alte legi.// nu-mi rupe posibilitatea/ ea există/ convingerea nu se lasă înşelată/ ea
urcă-n spirală prin timp/ lumina mi-a întărit toate demersurile/ care se cer îndeplinite-n fapt// tu
caută-mă-n viitorul care se apropie/ cu viteza rece a luminii/ să-l primim fără teamă acasă”.
Poem pe care nu-l mai comentez tocmai că-i prea bun pentru a-l comenta.
Să mai adaug despre cum ar fi asta o carte faină? Cred că deja am zis-o. Bine.... Asta
este o carte faină!