cg2Se presupune că ar fi posibil să existe mai multe metode ştiinţifice prin care s-ar putea reînvia dinozaurii. Una dintre ele ar fi clonarea. Dar oare cine şi-ar putea închipui vreodată că ar putea prinde viaţă nişte dinozauri… de plastic?!

Nava lui Raf, „The Conquest”, sau cum ar veni în traducere, „Cucerirea”, se apropia de obiectivul final al misiunii în care pornise cu cinci ani în urmă, planeta αx. În interior, Raf, singur, se pregătea pentru manevrele de aterizare. Era foarte bucuros că reuşise să-şi atingă ţinta, fiindcă planeta respectivă îi trezise interesul încă din momentul în care el o descoperise, în timpul unor cercetări astronomice. O denumise simbolic αx, iar steaua centrală a sistemului, necunoscută până atunci, αy.
Raf era nerăbdător să coboare pe suprafaţa planetei. Avusese curajul de a se aventura de unul singur în această lungă misiune; el era şi comandantul şi subordonatul, deci, constituia întreg echipajul. „The Conquest” era nava lui personală, proprie, o concepuse în întregime, fără ajutorul nimănui. O proiectase şi o construise, făcuse tot ceea ce era necesar şi se părea că nu greşise deloc, reuşise chiar şi de unul singur, căci nava lui se dovedise a fi printre cele mai moderne şi mai performante dintre toate câte existau în acea vreme.


Nu discutase cu nimeni, pe tot parcursul acestei îndelungate călătorii, căci nu avusese cu cine şi ar fi fost caraghios să vorbească de unul singur, însă acest lucru nu-l deranjase deloc, câtuşi de puţin; nu se plictisise, îi plăcea singurătatea. Pentru că privea lucrurile şi astfel: nu-l cicălise nimeni, nu-l deranjase nimeni, nu-i spusese nimeni ce ar trebui să facă, nu-i dăduse nimeni nici un fel de indicaţii, făcuse totul după capul lui şi se părea că nu greşise. Dacă ar şti ceilalţi, ar muri de invidie! Cine mai reuşise până atunci să ducă cu bine până la capăt o misiune de lungă durată? Iar el o făcuse din propria-i iniţiativă, deci, pe cont propriu, de unul singur.
Dar Raf nu se bucura numai pentru că aparent misiunea lui se dovedea a fi încununată de succes, ci şi de faptul că finalizase în acel moment un robot – o realizare care-i solicitase aproape tot timpul acestei misiuni – robot care spera să-i fie de folos. Şi iată că, întâmplător, finalizarea lucrării robotului coincidea cu momentul în care misiunea lui se apropia de sfârşit.
Înainte de a trece la manevrele de aterizare pe suprafaţa planetei αx, de care se apropia vizibil, Raf puse în funcţiune robotul, pentru a-l testa, să vadă dacă funcţionează aşa cum trebuie sau nu, dacă-i ascultă şi-i îndeplineşte comenzile, în general, dacă toată munca lui de până în acel moment n-a fost în zadar.
De cum îl puse în funcţiune, robotul execută cu precizie tot ceea ce îi comandase, ceea ce-l făcu pe Raf să fie şi mai bucuros, mai mândru. Era de-a dreptul fericit! Acum nu mai era singur. Avea, în sfârşit, un tovarăş de drum, chiar dacă acesta era doar un robot.
Îl denumi R1, din raţiuni lesne de înţeles. R1 îi satisfăcea pe deplin capriciile, de fapt aşa şi-l dorise, aşa şi-l imaginase. Realizat dintr-un aliaj dur, rezistent, inoxidabil, R1 era totuşi delicat, avea un aspect plăcut, predominant uman, împrumuta mult, în mişcările sale de la om. Deci, se mişca, vorbea, auzea. Memoria îi fusese strălucit programată chiar de Raf însuşi.
În sfârşit! „The Conquest” intră în atmosfera planetei αx, ceea ce nu-i provocă nici un fel de neplăceri. Frecarea cu atmosfera planetei nu avu nici un efect negativ asupra aspectului exterior al navei, aliajul din care fusese realizat fuselajul dovedindu-se a fi cel potrivit. După câteva minute, nava atinse solul planetei şi se opri, rămânând să se mai odihnească după o activitate neîntreruptă de cinci ani, perioadă în care toate motoarele fuseseră destul de solicitate, dar făcuseră faţă; Raf nu întâmpinase nici un fel de probleme până în acel moment, totul dovedindu-se a fi exact aşa cum considerase. Aşa că, fără a mai sta prea mult pe gânduri, se pregăti să iasă pe suprafaţa planetei necunoscute. Îşi luă costumul de astronaut şi, evident, se hotărî să ia şi robotul cu el, ca şi câteva aparate electronice absolut necesare. Înainte de a ieşi, mai aruncă o ultimă privire prin interiorul navei, pentru ca totul să fie O.K.
Pe o măsuţă dintr-un colţ, pe care era aşezată o machetă ce imita perfect perioada Cretacicului de pe Terra, zări două figurine mici de plastic, care reprezentau două dintre cele mai cunoscute specii de dinozauri: temutul Tyrannosaurus Rex şi nu mai puţin înfricoşătorul Triceratops; ele căzuseră pe-o parte, şi se deplasaseră faţă de locul în care Raf le aşezase iniţial.
Îşi reproşă carenţele sistemului antitrepidaţii, apoi se îndreptă numaidecât într-acolo, le ridică şi le aşeză în poziţia normală.
De ce oare avea omul acea machetă într-un colţ al navei sale în această misiune spaţială şi acele micuţe figurine de plastic? Simplu! Pentru că era pasionat, ba chiar fascinat de paleontologie, pe care o studiase atât cât putuse şi cât îi permisese timpul pe care îl avusese la dispoziţie. Iar cele două creaturi, de mult dispărute, îl atrăgeau în mod deosebit. Raf studiase amănunţit comportamentul acestor giganţi, ce populaseră odinioară Terra în era Mezozoică, luase parte la multe expediţii paleontologice, descoperise şi cercetase multe schelete de dinozauri, încercând să înţeleagă cât mai multe lucruri legate de acest subiect. Dar acum renunţase pentru un timp la studierea fosilelor, căci trecuse într-un alt domeniu la fel de fascinant: studierea planetelor necunoscute, misterioase. Chiar se afla în acel moment pe una dintre ele. După ce ridică jucăriile de plastic, singurele pe care le avea în navă, Raf se decise să iasă. Zis şi făcut!
La comanda lui, trapa navei „The Conquest” se deschise automat. Păşi temător dincolo de ea, apoi coborî cele câteva trepte ce-l despărţeau de solul planetei. În urma lui apăru imediat robotul, iar după ce amândoi se depărtară de navă, trapa se închise ermetic, automat.
Raf atinsese solul planetei. Îşi roti privirea de jur împrejur, iar prin casca de astronaut ce-i acoperea chipul, totul i se înfăţişă destul de clar. Făcu temător câţiva paşi înainte, destul de stângaci. Avea şi lanterna aprinsă, iar fasciculul ei bătea destul de departe. Avea nevoie de lanternă, pentru că era destul de întuneric; se părea că aterizase pe timp de noapte, contrar aşteptării şi calculelor sale.
Analizând cu privirea aspectul ţinutului ce i se înfăţişa, avu o altă surpriză neplăcută. Nimic din ceea ce-l înconjura nu era aşa cum s-ar fi aşteptat. Totul părea pustiu, în timp ce el se aştepta la o lume plină de viaţă şi animaţie, după cum relevau cercetările lui.
Solul planetei era nisipos, acoperit aparent în întregime cu un strat gros de pulbere de o culoare bizară, brun-roşiatică, în care picioarele i se afundau uşor, lăsând urme adânci, aproape ca pe planeta Marte a Sistemului Solar. Întreaga suprafaţă părea a fi la fel, aridă, pustie, denivelată, accidentată, nu prea plăcută la prima vedere.
Raf îşi consultă micuţul său scanner, un aparat electronic pe care-l ţinea în mână, atent la informaţiile despre condiţiile atmosferice, şi nu numai, ale planetei pe care tocmai aterizase. Îl ilumină cu lanterna, apoi citi în gând informaţiile ce apăruseră pe display, informaţii ce se succedau cu repeziciune. Astfel află că:
- temperatura aerului în exterior era de 17ºC, deci era suportabilă, ba chiar plăcută; o temperatură acceptabilă pentru el.
- atmosfera la suprafaţa planetei conţinea o cantitate destul de mare de oxigen şi nu se semnala prezenţa vreunui gaz toxic sau dăunător organismului uman, deci aerul era respirabil. Desigur, mai erau prezente şi alte substanţe în compoziţia atmosferei, dar acelea nu-i dăunau cu nimic, după indicaţia scannerului său, deci nu avea a se teme de intoxicaţie sau asfixie.
- în aer nu erau prezente radiaţii periculoase organismului său;
- vântul bătea cu o viteză de numai 20 km/h, deci şi el acceptabil; mai mult adia uşor; la viteze mai mari, se gândi, s-ar fi iscat o adevărată furtună de nisip.
- acceleraţia gravitaţională era de 1,23 G, deci, forţa gravitaţiei nu era nici prea mare, nici prea mică, era suportabilă; de aceea nici el, nici robotul său, nu pluteau prin aer, ci păşeau normal pe suprafaţa planetei. Se simţeau puţin mai grei ca de obicei, dar acest lucru nu-i incomoda deloc pe nici unul dintre cei doi; nu le îngreuna mişcările.
Prin urmare, datorită acestor date principale obţinute, se decise să renunţe la costumul de astronaut, a cărui folosinţă nu i se mai părea strict necesară; nu făcea altceva decât să-i îngreuneze mişcările. Zis şi făcut!
Îşi chemă robotul, căruia, pentru început, îi dădu să ţină lanterna, iar el începu să-şi desfacă uşor costumul. După ce se debarasă complet de el, respiră adânc aerul curat, constatând că era într-adevăr plin de oxigen. Luă înapoi lanterna şi-i înmână de data aceasta robotului costumul de astronaut, rugându-l să-l ducă înapoi în navă. R1 nu comentă, executând întocmai instrucţiunile primite, iar omul se bucură de libertatea în mişcări pe care i-o oferea lipsa costumului. Ce bine că nu se vedea nevoit să-l utilizeze, putea sta oricât afară, pe suprafaţa planetei, fără a avea nevoie de acest incomod costum. Acum însă nu era cazul.
După ce duse costumul înapoi în navă, R1 reveni pe suprafaţa nisipoasă a planetei.
Raf se îndepărtă de navă, foarte curios, dar nu găsi nimic care să-i satisfacă interesul. Privi cerul înstelat. Nu zări nici măcar cei doi sateliţi naturali ai planetei, pe care el îi semnalase în observaţiile astronomice făcute înainte de plecarea în misiune şi pe care îi notase αx1, respectiv αx2. Ce se întâmplase? Dacă pe undeva se strecurase o mică eroare? Să nu fi fost oare aceasta planeta αx, din sistemul planetar αy, din galaxia αz, cea pe care o căuta, cea pe care o descoperise şi i se păruse atât de interesantă? Nu, asta nu se putea! Raf nu vru să accepte o asemenea presupunere. Mai repede fu înclinat să creadă că se înşelase în momentul când făcuse acele observaţii astronomice, nu acum.
În final, dădu întreaga vină pe întunericul existent şi se decise să se întoarcă în nava lui, unde să se odihnească, pentru a reveni pe suprafaţa planetei când se va lumina de ziuă, ca totul să fie mai clar, pentru a putea observa totul mai bine.
Deci şi el, şi R1, se întoarseră în navă. Aici totul era în ordine. Mai puţin lipsa celor două figurine de plastic – Ty Rex şi Tricer – care dispăruseră de la locul lor de pe machetă. Raf observă imediat această stranie dispariţie, dar nu găsi o explicaţie plauzibilă pentru acest lucru. Ştia bine că nu le luase cu el afară, le aşezase doar în poziţia normală înainte de a ieşi. Mai căută, dar atent, sub măsuţă şi prin alte părţi ale punţii principale, unde se aflau în acel moment, doar doar le-o găsi. R1 îl ajută şi el, dar nu le găsiră.
Raf renunţă la căutare. Se duse să se odihnească, se simţea epuizat. Îl lăsă pe R1 să supravegheze nava, în timp ce el dormea. Oricum, robotul nu consuma prea multă energie, deci nu va fi în pierdere, în schimb va fi în siguranţă.
R1 căută, în continuare, cele două figurine de plastic; fără nici un rezultat.
Când Raf se trezi, pe planeta αx într-adevăr se luminase de ziuă. Reveni pe puntea principală, unde-şi găsi robotul, încă activ. R1 îl informă că nu descoperise încă cele două figurine de plastic. Raf îl linişti, spunându-i că oricum nu mai contează, tot vor apărea ele până la urmă.
Se pregăti pentru o nouă ieşire pe suprafaţa planetei. Bineînţeles, robotul îl va urma şi de data aceasta. Pentru orice eventualitate, Raf îşi luă din nou costumul de astronaut. Nu ştia ce-l aşteaptă afară; considera că-i precaut să procedeze astfel.
Gata echipat, astronautul ieşi din navă. Lumina orbitoare a astrului zilei îl întâmpină de cum se deschise trapa navei sale. Evident, era steaua αy.
Coborî treptele navei. În urma lui, robotul. Trapa se închise automat în urma lor. De cum puse piciorul pe solul nisipos al planetei, primul lucru pe care fu înclinat să-l facă, fu acela de a-şi consulta scannerul electronic. Pe micuţul display apărură, una după alta, informaţiile: temperatura la sol era de 26ºC, atmosfera se prezenta în aceeaşi compoziţie, din punct de vedere chimic, deci era tot respirabilă, nu existau radiaţii periculoase lui, viteza vântului scăzuse la 15 km/h, iar forţa gravitaţională avea aceeaşi valoare de 1,23G.
Cum temperatura atmosferei urcase numai puţin faţă de cea înregistrată în cursul nopţii, se părea că Raf putea renunţa din nou la costumul lui de astronaut, ceea ce şi făcu. R1 duse costumul înapoi în navă, apoi robotul reveni. Se simţea bine fără acest costum, avea mai multă libertate în mişcări şi putea observa totul mai atent. Cercetă aşadar din nou aspectul general al planetei, de data aceasta în lumina puternică a astrului zilei. Dar totul era la fel, ca şi în cursul nopţii. Pustiu, neschimbat. Atât cât cuprindea cu ochii săi albaştri, de jur-împrejur, nu se putea zări decât acel nisip brun-roşiatic ce acoperea solul planetei; tenta roşiatică devenise mult mai evidentă la lumina zilei.
Luă un binoclu, însă nu zări nimic nou, aşa că îl lăsă deoparte. Observă, deodată, nişte urme paralele, care nu erau nici ale lui, nici ale robotului, urme pe care nu le observase până-n acel moment, amprente micuţe ce păreau să pornească chiar din dreptul treptelor navei lui. Cum vântul nu bătea puternic, ci abia adia, nisipul nu le acoperise, nici măcar pe cele făcute de Raf şi R1 în cursul nopţii, aşa că toate puteau fi zărite clar. Nu era o iluzie. Se aplecă, pentru a le observa mai bine. Scoase o lupă din buzunar şi cercetă amănunţit. Păreau a proveni de la nişte animale micuţe, dintre care unul era biped, iar celălalt patruped. Raf se miră. Dinozaurii!… Dinozaurii lui de plastic! Cele două figurine – Ty Rex şi Tricer – care lipseau din nava lui, dispăruseră fără urmă şi nu le mai găsise. Urmele acelea din nisip corespundeau: Ty Rex era biped, Tricer patruped. Şi amândoi erau micuţi. Imposibil, totuşi! Cum să fi ieşit din navă şi să fi mers pe propriile lor picioare nişte figurine de plastic?! Nişte jucării?! Absurd! Raf alungă de îndată acest gând, mirându-se că-şi putuse închipui o asemenea prostie şi încercă să găsească o altă explicaţie, una logică. Însă nu găsi nici una, aşa că abandonă această încercare.
Se încruntă! Era sigur că, în cursul nopţii, deşi fusese întuneric, nu observase acele urme mititele acolo. Deci, în mod logic, ele apăruseră după ce el şi R1 intraseră înapoi în navă, dar nu putea fi sigur de acest amănunt.
Porni în direcţia micuţelor urme, fără a călca pe ele, ci pe lângă ele. Robotul îl urmă. La un moment dat, urmele se despărţiră, cele aparţinând patrupedului pornind într-o direcţie, iar ale celuilalt în altă direcţie. De ce oare? Raf nu avea nici cea mai vagă idee, dar nici nu încercă să-şi explice această despărţire bruscă. Acum însă urmele se puteau distinge mai bine şi se observa mai clar diferenţa dintre ele.
Gândindu-se puţin, Raf decise să pornească pe urmele patrupedului, împreună cu R1, deci, să nu se despartă de robotul său.
Se uită în jur. Aspectul planetei era acelaşi, neschimbat. După un timp, începură să apară din loc în loc cratere adânci, mai mici sau mai mari, apoi stânci golaşe şi alte proeminenţe ce ieşeau din nisip.
Urmele patrupedului ocoleau aceste stânci şi cratere, iar, la un moment dat, Raf constată o altă ciudăţenie. Urmele nu mai erau la fel de micuţe. Erau aceleaşi, aparţineau aceluiaşi patruped, dar începeau să crească, să se mărească, devenind deja ceva mai măricele, iar pe măsură ce înaintau, din ce în ce mai mari. Oare ce însemna acest lucru? Cum putea să crească aşa de repede acel patruped, aşa, din mers?
Raf rămase dus pe gânduri, însă îşi continuă drumul. Oare acelaşi lucru se petrecuse şi în cazul celuilalt animal? Oare şi urmele lui se măriseră? Merse mai departe; robotul lângă el.
Solul planetei deveni din ce în ce mai accidentat, mai plin de cratere şi de formaţiuni stâncoase, dar nisipul era încă prezent, ceea ce le uşura urmărirea, înaintarea, altfel i-ar fi pierdut urma.
În depărtare, Raf zări munţii, nişte munţi înalţi, abrupţi, dar, după cum păreau, lipsiţi de vegetaţie, goi, formaţi numai din stânci; nişte stânci golaşe. Urmele patrupedului păreau a se îndrepta într-acolo. Ajunseseră deja la o dimensiune înfricoşătoare, ceea ce presupunea că posesorul lor era deja o fiinţă imensă, masivă. Se încruntă! O fiinţă uriaşă? Să fie, spre exemplu… un dinozaur?! În cazul acela, Triceratops?! Iar celălalt, bipedul, să fie Ty Rex?!…
Nu! Hotărât lucru, nu! Acele urme micuţe la început, care apoi deveniseră imense, nu puteau aparţine figurinelor lui de plastic! Cum putea să-şi închipuie oare aşa ceva?! Nişte jucării de plastic inofensive nu aveau cum să prindă viaţă, să umble libere şi să crească! Încercă, deci, să nu se mai gândească deloc la acest lucru absurd, continuându-şi urmărirea. Urmele îl conduseră, într-adevăr, la poalele munţilor pe care-i zărise, apoi o luară printre stâncile muntoase, pe unde imensul animal îşi mai găsise loc. Pe aici însă, stratul de nisip, gros până atunci, se subţia vizibil, până ce dispăru complet.
Acum nu mai puteau zări urmele. Pe unde o luase oare creatura aceea enormă? Raf îşi porni scannerul, sperând să-l ajute la ceva. Într-adevăr, află precis direcţia în care se îndrepta creatura, ba chiar constată faptul că animalul, sau ce-o fi, trebuie să fie prin apropiere. Porni în direcţia indicată de scanner. Nu mai avu mult de mers până ce zări în faţa sa animalul.
Se opri uimit în loc, nevenindu-i să-şi creadă ochilor. Abia mai răsufla de emoţie. R1, mai puţin emoţionat, se opri şi el.
Uriaşa creatură se afla la vreo trei sute de metri în faţa lor. Raf se ascunse împreună cu R1 după o stâncă nu prea înaltă, pentru a observa animalul, fără ca acesta să le simtă lor prezenţa.
Scoase un minuscul aparat cu ajutorul căruia făcea înregistrări video. Focaliză şi admiră. Era un animal imens, dar nu necunoscut. Era un animal ce trăise odinioară pe Terra, în trecutul îndepărtat, în era Mezozoică, unul dintre acei dinozauri ce stăpâniseră odată Pământul, inconfundabilul Triceratops. Fără îndoială, era un Tricer, ba încă un exemplar minunat. Cu cele trei coarne ale sale, de cel puţin 1 m fiecare, ceea ce-l făcea destul de periculos, chiar dacă era erbivor, Triceratopsul era uşor de recunoscut, mai ales pentru un paleontolog pasionat cum era Raf. De unde oare apăruse? Şi de ce era singur?
Dacă ar fi fost să dea crezare acelor urme, atunci cele două creaturi porniseră exact de la nava lui, din dreptul treptelor; la început, fuseseră micuţe, apoi crescuseră, se măriseră tot mai mult. Şi atunci, celălalt animal, căruia îi reveneau urmele ce dovedeau a fi vorba despre o creatură cu două picioare, era Tyranno? Tyrannosaurus Rex? Temutul Ty Rex?!… Şi oare şi el crescuse, ca şi Tricerul, tot aşa, până la acele dimensiuni?
Gândul acesta îl înspăimântă pe Raf. Dacă era adevărat, însemna că va avea ocazia să-l întâlnească pe faimosul Ty Rex viu, o perspectivă nu prea plăcută. Bineînţeles, era curios, ca orice paleontolog înrăit, dorea să-l vadă pe Tyranno; mai mult chiar, de abia aştepta să-l vadă viu, în realitate, liber, nu doar în imagini, sau doar ca resturi fosile, dar acest lucru nu însemna că nu i-ar fi fost frică. Toate cunoştinţele pe care le deţinea în legătură cu acest carnivor feroce îl făceau să tremure de frică numai la gândul că în curând se va afla faţă în faţă cu temutul Ty Rex.
Dar chiar şi Tricer, cu imensele-i coarne, mai ales cele două din faţă, lungi şi ascuţite ca nişte veritabile lănci, şi tot îi provoca în mod straniu sentiment de nelinişte, de teamă. Dacă îi va observa cumva sau le va simţi prezenţa? Acest lucru îl va înfuria?… Nu avea cum să se apere împotriva coarnelor. Însă ce se va face dacă animalul îi va ataca? Poate numai să fugă spre munţi şi să se caţere pe stânci, cât mai sus cu putinţă, asta i se părea singura alternativă care-i oferea o cât de mică şansă de scăpare din faţa atacului animalului acela imens. Însă Tricerul părea nepăsător, nu dădea semne că ar avea vreo intenţie ofensivă, periculoasă, aşa că Raf îşi continuă liniştit înregistrarea.
Deodată, însă, animalul începu să adulmece neliniştit aerul, devenind nervos, agitat, iar acest lucru îi provocă omului fiori reci pe şira spinării. Să-l fi descoperit cumva animalul? Dar nu, patrupedul cu trei coarne nu-şi îndreptă deloc atenţia spre Raf şi R1, probabil că nici nu-i observase; altul era motivul neliniştii lui. Tricerul se întoarse pe picioarele-i imense, izbi cu putere cu coada o stâncă, pe care o sfărâmă în mii şi mii de bucăţele, apoi porni şi se îndepărtă încet.
Sub paşii săi greoi, enormi, pământul se cutremura; Raf îl urmări îndeaproape, făcând tot posibilul ca acesta să nu-l observe. R1 merse şi el uşor, înţelegând că Tricerul nu trebuia să le simtă prezenţa.
Astronautul fu cuprins din nou de îndoieli. Să fie oare aceasta una dintre jucăriile de plastic? Semăna foarte mult cu figurina pe care n-o mai găsise în navă. Dar nu, nu putea fi! Animalul acesta nu era deloc de plastic! Era un dinozaur viu, un Triceratops adevărat! Din carne şi oase! Nu de plastic...
Dinozaurul se opri. Raf şi R1 se opriră şi ei, ceva mai în urmă şi se ascunseră după o altă stâncă. Dinozaurul era la fel de neliniştit, adulmeca de zor… Simţea ceva, o prezenţă. Ce?! Probabil o primejdie, judecând după felul în care se comporta. Desigur, asta era! Lui Raf îi deveni deodată totul foarte clar: Triceratopsul simţea prezenţa Tyrannosaurului Rex. Deci, Ty Rex era pe aproape. Gândul că în curând avea să-l vadă şi pe Tyranno îl cutremură, dar încercă să-şi păstreze cumpătul. Oare ce se va întâmpla în momentul în care va sosi Ty Rex?
Solul planetei începu să vibreze, la început uşor, apoi se făcură simţite zguduituri din ce în ce mai puternice, auzindu-se din ce în ce mai clar un zgomot surd, înăbuşit, ceea ce semnifica apropierea unui animal mare, greoi. Cum Tricerul nu se mişca în acel moment, acele zgomote ce se puteau distinge cu uşurinţă şi acele zdruncinături ce se făceau din ce în ce mai simţite presupuneau apropierea unui alt animal masiv.
Într-adevăr, nu trecu mult până ce-şi făcu apariţia înfricoşătorul Tyranno, cu un urlet asurzitor, care l-ar fi înspăimântat chiar şi pe cel mai curajos om din lume, fie el chiar şi un talentat paleontolog. Înfăţişarea-i cu adevărat fioroasă dovedea, dacă mai era nevoie, că faima dobândită i se potrivea cu adevărat; Ty Rex părea a fi, fără îndoială, un monstru, un monstru imens ce nu cunoştea mila. Cu fălcile-i enorme, împodobite dintr-o parte într-alta cu dinţi lungi şi ascuţiţi, părea făcut anume pentru a ucide.
Dar Tricer îl întâmpină fără frică, răspunzându-i printr-un urlet la fel de îngrozitor, înfruntându-l cu curaj. Tyranno se năpusti degrabă asupra acestuia, gata să-l facă bucăţele, clănţănind de zor din dinţi-i ca nişte săbii tăioase şi agitându-şi necontenit cele două membre superioare scurte.
Tricerul nu păru deloc înspăimântat de demonstraţia de forţă făcută de rivalul său şi se avântă curajos la luptă, ameninţându-l pe Tyranno cu cele trei coarne ale sale, aşa că Ty Rex nu reuşi să-şi înfulece adversarul dintr-o îmbucătură, cum probabil îşi plănuise, ci se văzu nevoit să se apere de atacul patrupedului.
Raf rămase înmărmurit după stânca pe care o alesese ca ascunzătoare, fără să scoată vreun sunet, evitând şi să respire, dacă era posibil, pentru că îi era teamă că putea fi descoperit. Nu lăsă nici o clipă aparatul din mână, continuând să înregistreze imaginile acelea incredibile, urmărind atent lupta dintre cele două creaturi înfricoşătoare. Până în acel moment, nici unul dintre dinozauri nu reuşise să-l rănească pe celălalt, câtuşi de puţin. Amândoi păreau a fi la fel de puternici, de abili în mişcări şi părea imposibil ca doar unul dintre ei să fie învingătorul. Fiecare se ferea cu succes de atacul celuilalt. De aceea, nici Tricerul nu reuşi să-l împungă pe ferocele Tyrannosaur cu cele trei coarne ale sale, dar nici Tyranno nu reuşi să-şi muşte adversarul, sau să-i înfingă ghearele în abdomen, în ciuda atacurilor repetate.
Lupta era însoţită de sunete înfiorătoare; cu greu se putea distinge când urla Ty Rex şi când urla celălalt. Sunetele se contopeau, provocând un asurzitor concert al teroarei.
Raf privi curios dinozaurii. Erau exact aşa cum şi-i imaginase el, aşa cum ştia el că ar trebui să fie, corespundeau perfect cunoştinţelor sale despre dinozauri. Ty Rex avea un cap enorm, cu fălci imense, înarmate cu lamelele tăioase ale dinţilor, un corp masiv, robust, bine făcut, picioare puternice, ca nişte stâlpi, prevăzute cu patru gheare fiecare, o coadă lungă, mobilă, flexibilă, cu care lovea, cu violenţă, în toate direcţiile şi cu membrele-i superioare mai puţin dezvoltate, mici, dar vânjoase, periculoase, prevăzute cu câte două gheare fiecare.
Denumirea de Tyrannosaurus Rex (Regele Tiran) i se potrivea de minune, îl caracteriza. Arăta, într-adevăr, ca un tiran. Cu ochii mari, cu o privire fioroasă, nici nu putea fi considerat altfel.
De partea cealaltă, Triceratopsul nu arăta la fel de înspăimântător, dar prezenţa celor trei coarne groase, lungi şi extrem de ascuţite, îl făceau destul de periculos. Tricerul era parţial protejat împotriva atacurilor Tyrannosaurului, căci spatele îi era învelit, chiar dacă nu în întregime, de o armură osoasă greu de străpuns, iar capul îi era de asemenea protejat de un guler osos gros, dantelat, destul de înalt, prevăzut în partea de sus cu o mulţime de ţepi scurţi, nu foarte ascuţiţi, dar duri. Totuşi, Tricerul era vulnerabil, dacă Tyranno ar fi reuşit să-l apuce cu maxilarele sale puternice din locurile mai puţin protejate. Patrupedul se dovedi însă iscusit: rămânea mereu cu coarnele-i ameninţătoare îndreptate spre rivalul său, ceea ce-i mai tăia acestuia din avânt.
Când lupta deveni mai interesantă, lui Raf îi scăpă deodată aparatul din mână. Noroc că nu se sparse, însă zgomotul produs de căderea acestuia atrase imediat atenţia dinozaurilor.
Brusc, aceştia îşi întrerupseră lupta, îndreptându-şi amândoi deodată atenţia către om. Dinozaurii nu reluară lupta între ei, această nouă ţintă apărută pe neaşteptate trezindu-le interesul, părându-li-se mult mai accesibilă, mai uşor de abordat; o ţintă care probabil nu le va opune multă rezistenţă. Deşi Raf nu părea o ţintă spectaculoasă, impresionantă, sau o pradă importantă, totuşi ambii dinozauri îşi îndreptară atenţia spre el, atrăgându-i probabil şi prezenţa robotului, care strălucea metalic în razele stelei αy. Raf ştia că Tyrannosaurul nu-l va putea zări dacă va sta pe loc, nemişcat, însă, de data aceasta, acest amănunt nu-i fu de prea mare folos. Ty Rex îl observă, poate din cauza robotului, poate din cauza Triceratopsului, care în mod sigur îl vedea clar. Aşa că ambii dinozauri porniră cu paşi uriaşi, ameninţători, spre Raf. Sub greutatea lor imensă, pământul se cutremura. Tricer se avântă cu toate cele trei coarne ale sale înainte, iar Ty Rex clănţăni din dinţi şi îşi agită de zor cele două braţe superioare, dotate cu numai două gheare, extrem de ascuţite.
Raf o luă la fugă printre stâncile golaşe cât putu de repede, cu robotul urmându-l îndeaproape. Partea cea proastă era că, intrând în panică, el porni în direcţie opusă munţilor, adică înapoi, către navă, iar aici nu avea pe unde să se ascundă. Şi inevitabil, cei doi monştri se apropiau de el din ce în ce mai mult, fără să mai ţină cont pe unde călcau; ei sfărâmau orice obstacol li se ivea în cale: stâncile erau făcute praf sub paşii lor uriaşi, greoi.
Înspăimântat, Raf mai avu totuşi curajul să privească înapoi, în urma lui, şi zări chipurile înfiorătoare ale celor două creaturi preistorice, mai aproape decât şi-ar fi putut el închipui. Aparatul de filmat pe care Raf îl scăpase din mână nu păţise nimic; fu evitat şi de tălpile uriaşe ale giganţilor. Iar cum din întâmplare obiectivul era îndreptat exact în direcţia în care pornise Raf, aparatul îşi continua înregistrările, nu-şi întrerupsese activitatea în momentul căderii.
Pe moment, Raf nu-şi putea închipui cum va scăpa viu din acea situaţie. Avea de evitat nu unul, ci doi giganţi, aşa că şansele scădeau vizibil. Instinctiv, în timp ce fugea, se căută de vreo armă, cu care să rezolve situaţia, dar spre nenorocul lui, singura armă adevărată care l-ar fi putut ajuta se afla la bordul navei. Găsi totuşi o armă minusculă, care probabil nu-i era de prea mult ajutor, dar, în lipsă de altceva, decise să o folosească; oricum trebuia să facă fără întârziere ceva: dinozaurii se apropiaseră deja prea mult, aşa că Raf se întoarse, ochi şi trase, când spre unul, când spre altul.
Binenţeles, R1 se dădu la o parte, ca să nu-şi împiedice stăpânul în acţiunile sale. Raf îşi nimeri din plin ţintele, pe rând, însă faptul acesta nu păru a avea un efect prea mare asupra giganţilor – îi determină doar să se oprească în loc pentru câteva clipe. Focurile de armă nu-i rănise câtuşi de puţin. Ty Rex-ul părea că încearcă să se scarpine în locurile atinse cu cele două gheare ale membrelor superioare, fără a se zgâria cu ele. La fel şi Tricerul, cu cele două coarne mai lungi, cu care era înzestrat. Raf mai trase de câteva ori spre cele două făpturi, bineînţeles, fără mare efect, dar nu urmărea decât să câştige distanţă, ceea ce era destul de dificil, căci cele două creaturi înfricoşătoare îşi continuau drumul într-un ritm ameţitor, foarte rapid. Se forţă să rămână calm, să-şi păstreze speranţa, să nu exaspereze.
La un moment dat, însă, se împiedică de o piatră. Probabil că era o bucată provenită din sfărâmăturile bolovanilor ce li se iveau în calea celor doi teribili dinozauri. Cert e că Raf, dezechilibrat, aflându-se în acel moment exact pe marginea unui crater destul de adânc, fu gata-gata să cadă. Probabil că aşa s-ar fi şi întâmplat, dacă n-ar fi intervenit la timp R1, care salvă astfel viaţa stăpânului său.
Acţiunea îl costă mult pe robot, deoarece căzu chiar el în acel crater, izbindu-se violent de marginile pietroase, dure, tari, colţuroase, până ce ajunse pe fundul acestuia. Iar acolo ajunse doar ca o grămadă de piese dezintegrate, bucăţi-bucăţele. Raf privi numai o clipă spre interiorul craterului, constatând ce se alesese din robotul său…
R1 se sacrificase pentru el, iar acest lucru îl mişcă profund pe Raf, îl impresionă. Ce anume îl determinase pe robot să acţioneze astfel? Nu-şi amintea să-l fi programat să-i salveze lui viaţa, în cazul în care el ar fi fost în pericol. Şi totuşi, robotul tocmai o făcuse. Să fi însemnat oare acest lucru că robotul ar fi dobândit o conştiinţă proprie, separată, individuală, independentă? Şi ce îl motivase oare pe robot? De ce îi salvase lui viaţa? Pentru ce?… Degeaba! Oricum nu avea şanse prea mari de scăpare. Nava era prea departe de acel loc, pentru a spera că ar putea ajunge până la ea, iar munţii erau acum şi mai departe de el. În urma lui se aflau cei doi fioroşi dinozauri. Trist, Raf continuă să fugă, dar dinozaurii erau deja mult prea aproape, pentru ca el să mai poată scăpa cu viaţă. Privind în urmă, Raf se îngrozi: dinozaurii îl ajunseră!
Resemnat, se opri din alergat, se ghemui, îşi închise strâns ochii şi îşi puse braţele deasupra capului, ca şi cum astfel s-ar mai putea feri de atacul animalelor gigantice. Desigur, ambii dinozauri se pregătiseră de atacul final, decisiv. Raf rămase aşa, în acea poziţie strategică câteva clipe, apoi îşi dădu seama că lucrurile nu erau în regulă; atacul giganţilor întârzia nepermis de mult. El nu simţise până în acel moment nici tăişul ascuţit al dinţilor Tyrannosaurului, nici străpungerea vârfurilor ca de lance ale coarnelor Triceratopsului. Ce se întâmpla? Mai era încă viu? Sau i se părea lui, numai? Nu auzise deloc pământul de sub el zguduindu-se şi nu se auzeau nici paşii giganţilor, îndepărtându-se. Încă înspăimântat, dar curios, Raf îşi coborî încet braţele, apoi deschise temător ochii. Se afla încă pe solul planetei αx, acest lucru era incontestabil. Privi în urma sa. Surpriză generală!… Nici urmă de vreun dinozaur! Contrariat, cercetă atent împrejurimile. Constată că nu-l înşelase vederea. Cei doi dinozauri lipseau, în mod indubitabil. Atunci, ce să fi fost oare toate acestea? Să fi fost numai o nălucire? Dormea?! Visa?! Sau era treaz?!… Dar robotul? El unde era? Să fi fost şi R1 tot o plăsmuire de vis? Raf nu putea să creadă un asemenea lucru. Doar lucrase atât amar de vreme la acel robot!…
Îşi îndreptă privirea în sus şi de abia atunci zări doi aştri micuţi, apropiaţi unul de altul, dar şi de suprafaţa planetei – erau desigur cei doi sateliţi naturali ai planetei, pe care el îi semnalase în observaţiile sale astronomice, făcute pe Terra, αx1 şi αx2 – care se vedeau slab, deoarece era ziuă, iar steaua αy ilumina totul puternic.
Amintindu-şi de crater, Raf porni uşor înapoi. Ce păcat că pe aici, în această zonă, nu exista nisip! Dacă cei doi dinozauri ar fi fost într-adevăr reali, Raf le-ar fi zărit cu uşurinţă urmele imprimate adânc. Din primii paşi, călcă pe ceva moale şi se aplecă să vadă despre ce era vorba. Luă în mână obiectul pe care călcase şi îl ridică. Era un dinozaur! Un dinozaur… de plastic!!! Se sperie şi scăpă figurina de plastic din mână. Jucăria căzu lângă o alta, tot de plastic şi ea, tot un dinozaur… Raf îşi făcu mai mult curaj, se aplecă din nou şi ridică ambele figurine. Aşa ceva nu se putea! Era imposibil! Incredibil!!! Dar, erau dinozaurii, dinozaurii de plastic… şi încă nu oricare, ci tocmai dinozaurii lui de plastic, cei ce lipseau din navă! Erau jucăriile lui, fără îndoială! Tricer şi Ty Rex, dar mici şi de plastic!!!… Cum şi de ce oare ajunseseră ele acolo?!
Nedumerit, le puse într-un buzunar şi îşi continuă drumul spre crater. În el regăsi rămăşiţele robotului său, R1, împrăştiate peste tot. Deci, nu era o halucinaţie! Dar cât era real?
Porni mai departe, spre locul unde îşi pierduse aparatul, acolo unde îi zărise pentru prima oară pe Tricer şi pe Tyranno luptându-se, gândindu-se că poate va găsi şi alte indicii.
Îşi găsi aparatul intact. Îl ridică, constată că acesta nu-şi întrerupsese activitatea nici măcar o clipă. Bucuros, se îndreptă spre navă, gândindu-se că de abia după ce va vedea imaginile, va putea afla în mod clar ce anume se întâmplase în realitate, căci el nu mai era sigur de nimic. Acum însă va avea certitudinea faptelor, numai după ce va urmări imaginile video înregistrate de aparat. Bineînţeles că nu avea de gând să-şi lase robotul acolo, înşirat pe fundul craterului. Se va întoarce din navă cu un „rover” şi cu echipamentul necesar pentru a-i recupera rămăşiţele. Avea de gând să-l refacă pe R1, însă în acel moment se îndrepta singur şi îngândurat spre „The Conquest”. Ajuns în zona nisipoasă, regăsi urmele animalului patruped pe care-l urmăriseră iniţial – Triceratopsul.
Alături de acestea, urmele lui şi ale robotului. Urmele animalului erau mari, apoi începură să se micşoreze vizibil, pe măsură ce se apropia de navă. Ajunse şi în locul în care urmelor Tricerului i se alăturaseră şi celelalte, ale bipedului, Tyrannosaurus Rex. Acum urmele erau deja micuţe; corespundeau perfect urmelor figurinelor lui de plastic, pe care le avea în acel moment în buzunar.
Intră în navă, pe puntea principală, lăsă aparatul pe o măsuţă şi aşeză figurinele de plastic la locul lor, de pe machetă. Înainte de a viziona înregistrările video, se decise să plece să recupereze rămăşiţele robotului; se însera deja şi nu-l putea lăsa acolo pe R1 peste noapte. Zis şi făcut! Echipat cu toate cele necesare, Raf se urcă într-un „rover” şi porni imediat în direcţia craterului cu pricina. Recuperarea bucăţilor lui R1 nu dură prea mult. Nu se înnoptase când paleontologul reveni în navă. Descărcă cu grijă piesele componente ale robotului şi se apucă imediat să-l reasambleze, deşi era foarte curios, să vadă înregistrările. Simţea că nu le poate urmări de unul singur, avea nevoie de companie, se obişnuise cu prezenţa robotului. De altfel, n-ar fi fost corect faţă de R1, care-i salvase lui viaţa, să-l lase astfel, bucăţele. Aşa că se apucă să-l repare, ceea ce nu-i luă mult timp, de data aceasta.
R1 fu complet refăcut, ca nou. Raf nu greşi nimic în timpul reasamblării; R1 funcţiona din nou perfect. Bucuros că-l avea iarăşi în preajmă, Raf plecă, în sfârşit, să urmărească imaginile. Nu fără robot, evident. Ajuns pe puntea principală, cercetă îngrijorat, mai întâi, macheta Cretacicului. De data aceasta, figurinele de plastic erau acolo, la locul lor, nemişcate, aşa că Raf se linişti, apoi montă aparatul, derulă înregistrarea şi o porni.
Privi atent, cu multă curiozitate, imaginile de pe ecranul monitorului. Aparatul nu înregistrase chiar totul, ci numai din momentul în care zărise acea creatură tricornută, Triceratopsul. Prin urmare, acesta fu primul care apăru în imagini. Raf îl cercetă atent; nu încăpea nici o îndoială, fusese faţă în faţă cu un Triceratops viu, unul pe cât se poate de real. De unde apăruse acesta?! Nu avea habar, nici imaginile nu-i dezvăluiau acest lucru, dar probabil că avea să se lămurească asupra celuilalt aspect al problemei: unde dispăruse? Imaginile îi captivară în întregime atenţia. R1 privea şi el. În curând, pe ecran îşi făcu apariţia înspăimântătorul Ty Rex, imens, clănţănind din fălcile-i enorme şi urlând ameninţător. Încordarea ce pusese stăpânire pe Raf deveni şi mai mare din momentul în care zări şi Tyrannosaurul. Parcă era chiar mai încordat acum decât în momentul în care fusese acolo, afară, faţă în faţă cu imensele creaturi, deşi acum era în siguranţă, în nava lui, urmărind doar nişte imagini. Nu mai era sigur de nimic, incertitudinea pe care o simţise până în acel moment îi dădea o senzaţie stranie, neplăcută, de care avea acum ocazia să scape. Într-adevăr, imaginile îl convinseră că totul fusese real, nu visase şi nici nu avusese halucinaţii. Şi atunci, unde dispăruseră cei doi monştri preistorici? Probabil că răspunsul la această întrebare îl va găsi tot cu ajutorul înregistrărilor. Încordarea creştea pe măsură ce se apropia tot mai mult momentul în care urma ca dinozaurii să-l zărească; Raf ştia că acest moment se apropie. Era vorba despre momentul în care îi scăpase lui aparatul din mână. Pe ecran, se observă destul de clar cum cei doi dinozauri îşi îndreptaseră brusc atenţia spre obiectiv, întrerupându-şi lupta în care fuseseră antrenaţi până în acel moment. Astronautul deveni din ce în ce mai agitat, mai nervos, dar căută să-şi păstreze controlul. Ştia că urma să afle ceva important. Şi anume, ce se întâmplase cu cele două creaturi. Dinozaurii îşi începuseră deja urmărirea, acolo, pe ecran, iar el o luase la fugă fără aparat, într-o direcţie greşită, copleşit de spaimă, în loc să pornească spre munţi, cum ar fi trebuit.
Apoi urma şi momentul în care ajunseseră la crater şi fusese gata-gata să se prăbuşească, revăzu actul curajos al lui R1, care-i salvase viaţa. Privea nedumerit acele imagini şi nici acum nu reuşea să-şi dea seama de ce procedase astfel robotul. Probabil că nici nu va înţelege vreodată… Însă lăsă deoparte nelămuririle pe care le avea în legătură cu acest subiect şi îşi îndreptă din nou atenţia spre ecranul monitorului. În sfârşit! Sosise şi momentul pe care-l aştepta. Acum avea să afle adevărul.
Era exact secvenţa în care ambii dinozauri îl ajunseseră din urmă, amândoi deodată; unul dintr-o parte, altul din cealaltă, iar el se oprise neputincios, acoperindu-şi capul cu mâinile, aşteptând să fie înhăţat sau înjunghiat, dintr-un moment într-altul. Tricerul era gata să-şi înfingă toate cele trei coarne în trupul lui Raf, iar Ty Rex era gata să-l sfâşie în fălcile-i uriaşe, când deodată, surpriză enormă! Lui Raf nu-i venea să-şi creadă ochilor! Privi stupefiat imaginea de pe ecran, conform căreia, în momentul în care ambii dinozauri erau gata să-l răpună, începuseră deodată să se micşoreze în mod vizibil, inexplicabil, independent de voinţa lor, până ce căzuseră pur şi simplu pe jos, sub forma unor mici figurine de plastic! Dar nu orice figurine, ci tocmai… Figurinele lui de plastic! Jucăriile lui! Dinozaurii lui de plastic!!!
Raf opri aparatul, neîncrezător, se îndreptă spre măsuţa aflată în colţul punţii principale, unde, pe macheta Cretacicului, se aflau cei doi dinozauri în cauză: Triceratops şi Tyrannosaurus. Îi privi, fixându-i cu ochii săi albaştri, îi luă în mână, îi suci, îi mişcă în fel şi chip; hotărât lucru, erau doar nişte figurine de plastic, nişte simple jucării, nimic altceva, nicidecum nişte dinozaurii vii, adevăraţi, înspăimântători. Nu se mişcau şi nici nu dădeau semne că ar avea vreo intenţie în acest sens. Se întoarse şi mai privi o dată imaginile, apoi încă o dată şi încă o dată. Îi era greu să accepte un asemenea adevăr, deşi totul se lega atât de bine… Ce fenomen straniu, necunoscut, specific probabil numai acestei ciudate planete αx, ar fi putut determina transformarea unor figurine de plastic inofensive în nişte creaturi reale, înfiorătoare? Chiar dacă în final el ar accepta ideea de-a dreptul nebunească, cine îl va crede, oare? Nu-l vor clasifica toţi ca fiind nebun? În mod sigur aşa se va întâmpla. Cine va da crezare unei asemenea absurdităţi? Cum ar putea demonstra acest lucru? Nu avea dovezi concrete! Nici martori! Doar el era singura persoană de la bord! Iar robotul… Nimeni nu va lua în considerare spusele unui robot, mai ales având în vedere faptul că în momentul în care monştri preistorici se prefăcuseră la loc, în figurine mici de plastic, robotul nu fusese de faţă, el zăcea pe fundul craterului, dezasamblat în mii de bucăţele. Deci, cum ar putea Raf demonstra că aşa ceva era posibil pe planeta αx, de care unii nici nu auziseră? Dovezile pe care le avea nu-i erau deloc suficiente. Ce dovezi deţinea? Nişte simple înregistrări? Cine le va da crezare? Vor susţine, mai mult ca sigur, că sunt trucate!
De altfel, asta nu era singura problemă. Se mai confrunta şi cu un alt mister: Nu pricepea deloc de ce pe planeta αx nu exista nici vegetaţie, nici apă, nici viaţă, nici măcar sub cea mai elementară formă din punct de vedere evoluţionist, deci, nici măcar unicelulară, microscopică, pentru că planeta întrunea aproape toate condiţiile necesare apariţiei vieţii. Adică, exista oxigen, temperatura atmosferică era şi ea optimă, nu semnalase prezenţa vreunor radiaţii periculoase etc. De asemenea, nu înţelegea lipsa apei, singurul element necesar susţinerii vieţii, care nu era prezent pe planetă, sub nici o formă de agregare. De ce oare lipsea apa, când temperatura atmosferică, atât cea din cursul nopţii, cât şi cea din cursul zilei, era tocmai cea potrivită pentru ca apa să fie prezentă, în stare lichidă… Care era oare explicaţia? Ce anume îi lipsea planetei αx? Care era elementul minune ce reuşise să facă din Terra un adevărat paradis al vieţuitoarelor, sub cele mai diverse forme, în timp ce αx rămânea pustie?
Poate că αx era o planetă încă mult prea tânără, sau poate că nu îndeplinea chiar toate condiţiile, aşa cum părea la prima vedere. Cine putea şti sigur? Totul era învăluit într-un mister adânc, la fel de greu de descifrat, ca şi în cazul dinozaurilor săi de plastic. Năucit peste măsură, Raf se retrase, decizând să se mai odihnească puţin. R1 rămase în funcţiune; astronautul nu-i întrerupse alimentarea. Îi puse însă în vedere să urmărească cu stricteţe cele două figurine de plastic, iar la cea mai mică neregulă, să-l trezească. R1 îşi luă rolul în serios, deci, rămase să supravegheze jucăriile de plastic de pe macheta Cretacicului, aşa că Raf se putea odihni liniştit.
Ziua următoare, Raf se trezi mai târziu ca de obicei şi destul de obosit. Află de la R1 că nu se întâmplase nimic deosebit în timp ce dormise; figurinele de plastic nu mai dăduseră semne că s-ar transforma în fiinţe vii, reale; stăteau nemişcate în locul în care fuseseră aşezate. Le mai privi şi el câtva timp.
Raf decise să mai rămână două, cel mult trei zile pe suprafaţa planetei αx, să observe o eventuală evoluţie. Evident, nu avea de gând să-şi petreacă toate cele câteva zile în interiorul navei „The Conquest”, dorea să iasă, pentru a cerceta mai amănunţit suprafaţa planetei, să colecteze câteva mostre de sol, dar nu singur, desigur, ci împreună cu robotul său, însă ce va face, în acest caz, cu nava? Pe cine va lăsa în navă, să supravegheze totul, să-l anunţe dacă se mai întâmpla ceva deosebit, în special cu cei doi dinozauri de plastic? În final, pentru ca R1 să-l poată însoţi, decise să ia cu el cele două figurine de plastic, cea mai sigură metodă de a le ţine sub imediată observaţie. Raf ieşi de câteva ori, împreună cu robotul şi având asupra lui cele două figurine de plastic. De data asta, nu mai merse pe jos. Îşi folosi „roverul”. Acoperea, astfel, distanţe mai mari.
În câteva ieşiri, reuşi să viziteze aproape întreaga suprafaţă a planetei, dar nu găsi nimic care să-i atragă atenţia. Peste tot pustiu, deşert, uscăciune. Dinozaurii, pe care-i avea asupra lui în fiecare incursiune, nu dădeau semne că ar prinde viaţă. Prin urmare, decise să părăsească planeta αx, căci nu vedea ce rost ar avea să întârzie pe solul unei planete aride.
După numai o săptămână de şedere, îşi pregăti nava de plecare. N-avu prea mult de lucru, mai ales că-l ajuta şi robotul. Termină destul de repede şi la fel de repede părăsi planeta, fără a întâmpina nici un fel de probleme. Câteva întrebări rămăseseră fără răspunsuri, neelucidate. Iar dacă pentru el, Raf, erau nelămurite, atunci cum puteau fi pentru ceilalţi?!… Ce se întâmplase oare pe suprafaţa planetei αx? Mister total… Omul privi îngândurat planeta de care se îndepărtau. De departe, părea frumoasă, nicidecum aşa cum se înfăţişa la sol. În scurt timp, αx deveni invizibilă pentru ochiul liber; doar un alt punct gălbui, sclipitor, pe lângă toate celelalte miliarde de punctuleţe asemănătoare; un alt astru al Universului…
Pe drumul de întoarcere spre Terra, Raf, împreună cu R1, privea destul de des spre macheta aflată într-un colţ al punţii principale, machetă ce înfăţişa Cretacicul. Se uita, bineînţeles, la… Dinozaurii de plastic!