Omul superstiţios se teme de orice: de uscat  şi de ape, de văzduh şi de cer, de întuneric şi  lumină, de zgomot şi linişte, el se teme chiar şi de un vis. (Plutarh)

            Sfântul Ioan Evanghelistul, se mulțumea să le spună credincioșilor: Fiii mei, iubiți-vă  unii pe alții. Și cum i s-a reproșat că  repetă  același lucru, el  a răspuns: Este povața lui Iisus Cristos;  dacă  o respectăm, facem tot ce ne poruncește Cel  de Sus.

            Și cu  toate acestea, superstiția domnește în sânul creștinismului, este cea care se alipește tuturor religiilor, domnia ei  este eternă, secolele se scurg fără s-o slăbească și timpul nu distruge sceptrul ei.

Cele patru cauze – teama, ignoranța, fanatismul și orgoliul, vin să  alimenteze superstiția.

             Mitologia şi folclorul românesc încorporează numeroase poveşti  şi legende ce au  în centrul  atenţiei fiinţe înzestrate cu puteri supranaturale, adesea personificate şi  raportate la un anumit defect al  omului.  Personajele mitice feminine  sunt forţe de provenienţă păgână, peste care s-au  suprapus elemente creştine; bolile necunoscute, păcatul, teama de necunoscut, accidentele neobişnuite, fenomenele şi evenimentele care depăşesc  cursul firesc  al lucrurilor, au  fost  atribuite demonilor, unor fiinţe supranaturale, sau  unor oameni care sunt în slujba acestora.

            Fata Pădurii

            Spirit mafelic, feminin, este considerat corespondentul diavolului. Are însă o situaţie ambiguă în raport cu  diavolul, unii crezând ca aceasta este o reprezentare feminină a dracului. Puterea ei se exercită asupra celor mai  slabi de înger şi fuge de semnele dumnezeieşti. De asemenea,  Fata Pădurii li se arată celor care păcătuiesc, celor aflaţi în singurătate, în pădure, la stână, departe de casă, celor care-şi evocă în noapte iubita sau  iubitul. De obicei, acţiunile ei  vizează mai  mult bărbaţii, mai  rar femeile; singurătatea o apropie mai  mult de sexul  opus. Când un bărbat  îşi aşteaptă iubita, sau o cheamă prin semne prestabilite, Fata Pădurii, ia chipul fetei aşteptate, răspunzând prin aceleaşi semne şi ieşindu-i feciorului în întâmpinare. Cel care a trecut prin această experienţă nefericită este frământat, zdrobit, i se suceşte gura, i se iau  minţile. Cazurile  în care Fata Pădurii se leagă  de fete sunt mult mai  rar întâlnite.

            Bărbaţii, în special ciobanii de la stâni, cuprinşi de dorul iubitei, devin victimele acestui personaj, care îi plimbă, fără a le face un rău  vizibil. Pe moment, aceştia cad în mrejele Fetei  Pădurii, se lasă purtaţi de aceasta, fără a realiza ce se petrece cu  ei. Însă, după aceste experienţe, bărbaţii slăbesc şi devin palizi, o dovadă a legăturii lor cu  spirite de altă natură, decât cea umană.

            Ciobanul nu mai  are certitudinea că femeia cu care întreţine relaţii sexuale în spaţiul natural este o fiinţă umană. El are nevoie de o confirmare a identităţii femeii, ceea ce duce la o recunoaştere tardivă a erorii şi la pedepsirea tânărului. Verificarea este posibilă, fiindcă Fata Pădurii nu realizează o metamorfoză perfectă. Două sunt detaliile care permit identificarea corectă: spinarea concavă  a celei  care se pretinde iubita bărbatului şi copita de cal. De obicei, ciobanul face descoperirea târziu şi mai  degrabă  accidental, iar  aflarea adevărului provoacă mânia şi pedeapsa demonului demascat.[1]

            Fata Pădurii se leagă şi de oamenii liniştiţi,  cu  care încearcă  să intre în vorbă şi dacă  i se răspunde, aceasta ia minţile celui cu  care a intrat în conversație.

            Fata Pădurii apare uneori în ipostaza de femeie singură, alteori apare în ipostaza de mamă. Când joacă rolul femeii singure, tinde să  fure copiii femeilor pământene, care după ce erau regăsiţi, se imbolnăveau şi de regulă nu trăiau  mai  mult de 7 ani.

            În ipostaza de mamă devotată, aceasta îşi poartă copiii inveliţi în părul  ei  lung. Îşi lasă copiii prin pădure, ciobanii care îi găsesc şi îi duc la stână și sunt răsplătiţi, creşte producţia de lapte a oilor. Copiii Fetei Pădurii rezultă în urma relaţiilor sexuale pe care le are aceasta, fie cu tinerii pământeni, fie cu  fiinţele demonice.

            Fata Pădurii reprezintă un personaj supranatural, o forţă telurică a naturii, o marcă a divinităţii capabilă se se metamorfozeze în orice moment, fie luând chipul fiinţelor terestre râvnite de cei  tineri, fie având înfăţişări terifiante. Uneori apare metamorfozată în pasăre, zburând ajutată de părul lung, care-i ajunge până la călcăie. Alteori este o femei  foarte înaltă, cu  spatele din scoarţă de copac, sau  scobit ca o covată, cu îmbrăcăminte verde (prin urmare, de origine vegetală), cu  dinţii albi şi foarte lungi și ascuțiți. Alţii spun că ar fi de o frumuseţe rară, stranie, având obrazul foarte alb, uneori cel stâng este acoperit de păr, mâinile cu  degete subţiri  şi lungi, talia subţire şi înălţimea colosală.

            Alteori apare în portul popular al zonei  în care îşi face apariţia, îmbrăcată  cu  gubă sau  cu  zadii izăneşti. În unele zone apare ca o sălbăticiune care nu a atins gradul de civilizaţie, fără veştminte şi desculţă, învăluită în păr. Vine şi  pleacă într-un iureş, alteori îşi construieşte culcuş din flori pe lângă  stâni. Trebuie înjurată cu câinii şi porcii, şi trebuie să  i se amintească faptul că bărbatul vizat de aceasta are soţie şi copii. Fata pădurii se temea de pieptene. Ciobanii  o amenințau ca să o pună pe fugă: În, stăi,  tu  fată, că  te-oi teptăna! Trebuie ameninţată  și cu  foarfeca, de care ea se teme, fiind reprezentată cu  păr lung, de care se ajută ca de aripi. [2] Foarfeca reprezintă un obiect casnic asimilat  crucii, ca simbol ambivalent, ce exprimă simultan  ideea vieţii şi a morţii, este considerată element apotropaic.

            Îşi face misterioasa apariţie, la stâni, în şezători, pe văile apelor spălând rufe, pe drumuri lăturalnice, în păduri. 

Ielele, Frumuşelele, Vântoasele, Rusaliile, Rusalcele, Milostivele, Dânsele

            Tot ca un rezultat al  comportamentului spiritelor malefice este receptat vântul, în credinţele eoliene: Vânturile cele rele sunt nişte vânturi  însoţite de duhuri  necurate, de cele mai  multe ori,  de iele.(...) Se  credea că  ar fi fetele vitrege ale mamei vântului, stăpânite de duhuri necurate, care aduc relele peste oameni, mai  ales în ceasul rău. [3]

            Acestea reprezentări  ale vântului, sunt asemănate Fetei  Pădurii, doar că ele se însoţesc în grupuri de 3, 7 sau  9. Aceste personaje poartă diferite denumiri, deoarece credinţa populară subliniază faptul că zânele nu trebuie chemat pe nume, ci numele trebuie înlocuit  cu  un alt termen convenţional, un eufemism, cunoscut de toţi. Se evita astfel, invocarea personajului de temut. Aceste reprezentări feminine fac  rău bărbaţilor, sunt iuţi, rămâne în urmă doar răul comis de acestea, doar lucrarea lor cea rea. Ele au  puteri supranaturale, îşi fac  apariţia noaptea, în locuri retrase, pustii, în păduri, pe câmpii. Ele au putere doar din primăvară, până în toamnă. Sunt îmbrăcare sumar, mereu  vesele şi  zglobii, râd şi sunt foarte seducătoare. Sunt reprezentări feminine, des întâlnite în mitologia românească, cărora nu li se poate realiza un profil  bine definit, deoarece reprezentările acestora sunt numeroase. Se presupune că  ar avea calităţile unor Nimfe, Naiade, Sirene şi Dryade, sunt fiinţe telurice, eterice sau  acvatice, apar la lumina lunii, învârtind hora, în locuri retrase, în poieni, în aer, pe malurile apelor, la răscruci. Uneori au  trup, alteori  sunt fiinţe imateriale, iluzorii, frumoase, voluptoase şi zburdalnice. Alteori se scaldă în izvoare, imbrăcate în alb, ademenind ciobanii tineri şi voinici.

            Pe Valea Izei, Frumuşelele sunt un fel  de zâne de primăvară care joacă atunci când se fac  vârteje de vânt. Dacă se supără pe cineva, îl pot orbi pe cel  ce le încurcă dansul, sau îl pocesc, îi paralizează un mebru al corpului. Dacă le lauzi, sunt aducătoare de noroc, îţi vorbesc  şi te binecuvântează.

            Exista și credința că acela care  le vede învârtind hora, este aspru  pedepsit. Îndrăzneţul care le-a privit în timpul dansului este atras într-un vârtej nebun, ielele dansează în jurul său, de trei  ori, până acesta leşină. Locul unde întind Ielele jocul, rămâne  ars. Iarba creşte la loc, într-o culoare mai  închisă  şi este ocolită de animalele ieşite la păscut.[4]

            Cei ce lucrează de Rusalii, sunt ridicaţi de către Rusalce în vârtejuri ameţitoare şi sunt smintiţi de către acestea. Se crede că ele sunt fiicele lui Rusalim Împărat şi îi urăsc pe cei care care au  trecut la creştinism.

            Sunt spirite sau  genii ale aerului, mici ca dimensiune, încântătoare, capricioase, plutitoare, vaporoase şi periculoase. Simbolizează forţele htoniene şi nocturne care strârnesc  spaime de moarte mai  cu  seamă  în rândul adolescenţilor. Simbolizează forţele inconştiente ale dorinţei, metamorfozate în imagini seducătoare, a căror atracţie atotputernică tinde să  inhibe controlul de sine.[5]