De cum intră în casă, Lia fu întâmpinată mai întâi de un pisoiaş gri, cu blăniţa moale şi pufoasă, care-i sări în braţe de cum o zări intrând pe uşă, lăsându-se dezmierdat de mângâierile ei pline de tandreţe şi afecţiune. Cu motănelul gri în braţe, Lia intră în camera de zi, unde se aflau părinţii ei, ambii treji. Ea-şi salută părinţii, care se ridicară în picioare, zărind-o; pe ea o aşteptau.
- Cam târzior astăzi, domnişoară, îi reproşă blând domnul Virgil Stancu, care părea a fi îngrijorat de întârzierea fiicei sale.
- Nu foarte târziu, tati, surâse ea, ceea ce-l dezarmă rapid pe tatăl ei; acesta îi răspunse tot printr-un zâmbet, renunţând pe loc la alte reproşuri pe care, probabil le avusese în minte înainte de sosirea fiicei sale.
Părinţii ei o aşteptaseră pe ea, îngrijoraţi de întârziere şi foarte probabil, nerăbdători să afle rezultatul concursului, după încheierea celor cinci testări.
- Am auzit o maşină; ai venit cu taxiul? întrebă, tare curioasă, doamna Valeria Stancu.
- Nu, mami, nu cu taxiul; m-a adus un coleg cu maşina, explică ea.
- Un coleg?! se miră mama ei. Păi, care dintre colegii tăi are o maşină? Nu ştiu nici unul care să aibă.

- Nu, mami, n-ai înţeles bine; ei n-au maşini... M-a adus unul dintre noii mei colegi, preciză Lia.
- Cum adică, noii tăi colegi? Care?! tresări bănuitoare doamna Valeria. Ai luat examenul?
- Da, mami, surâse Lia fericită.
La auzul acestei afirmaţii, mama ei, Valeria, se prăbuşi deznădăjduită, palidă, pe un fotoliu aflat în apropiere, însă nu leşină. Văzând că atât fiica ei, cât şi soţul, dădeau semne de nelinişte, zise:
- N-am nimic; sunt bine!
- Atunci, felicită-mă, mami, pentru că în faţa ta se află un membru al echipajului navei albastre „Pacifis”. Ce zici de asta, tati? Uite! Îţi place uniforma mea? izbucni, fericită, Lia, prezentându-şi mândră ţinuta albastră.
Tatăl ei o privi mulţumit. Ştia că fiica lui era capabilă de asemenea performanţe, pe care ea le scotea la iveală cu asemenea ocazii şi creştea sufletul în el de bucurie când ştia că acea făptură minunată, delicată şi inteligentă, era chiar fiica lui. Crescuse; nu mai era doar o fetiţă micuţă, naivă, o ştrengăriţă visătoare şi răsfăţată, ci o domnişoară frumoasă, în toată firea, motiv de şi mai multă mândrie pentru el, tatăl ei, care nu mai putea de dragul ei, mai ales că, în plus, Lia era şi inteligentă, şi sufletistă. Alesese să devină psihiatru, nu din aviditate pentru bani, nu din dorinţa de a se îmbogăţi; doar nu-i lipsise niciodată nimic, părinţii ei străduindu-se să-i asigure mereu tot ce şi-ar putea dori, deşi ea nu era deloc pretenţioasă sau mofturoasă şi-şi alesese această meserie din dragoste pentru semenii ei, din dorinţa de a-i ajuta pe cei care sufereau, cei cu care soarta fusese mai puţin dreaptă şi pe care ea încerca să-i ajute, în limita posibilităţilor, să le aline suferinţa sufletească, ceea ce dovedea nobleţea cu care era înzestrată, altminteri, ar fi putut deveni orice altceva, doar o ducea mintea. Şi-ar fi putut alege o meserie mult mai bănoasă, însă scopul ei în viaţă nu era prosperitatea materială. În plus, ea punea mai presus fericirea altora, decât pe a ei. Tatăl ei o privi din nou nostalgic: Ce repede crescuse fetiţa lui micuţă... Acum tocmai îi spusese că va pleca într-o misiune spaţială de lungă durată. Iar el cum să reacţioneze? Să se bucure sau nu? Preferă să fie mai rezervat în a-şi manifesta sentimentele, oricum, tare contradictorii, mai ales în acel moment. Spuse totuşi:
- Eşti frumoasă, scumpo! Îţi vine bine uniforma; te prinde albastrul; parcă au ales această culoare special pentru tine.
- Aş, tati... rosti ea, iar cei doi se îmbrăţişară.
- Şi totuşi, cine te-a adus acasă? insistă mama ei în a afla acest amănunt.
- Cum cine, mami? Nu ţi-am spus? Un coleg nou.
- Şi n-are nume acest coleg nou? se interesă doamna Stancu.
- Ba da; Lucian. Enka Lucian, preciză Lia.
- Vai, numele ăsta mi-e tare cunoscut, realiză brusc Valeria.
- Nu mi-e de mirare, mami, replică Lia, uşor nemulţumită, gândindu-se la reputaţia lui de mare Don Juan, despre care auzise, foarte probabil şi mama ei.
- Ştii ce se spune despre el? întrebă doamna Valeria, apoi tot dânsa continuă: Cum că el ar fi constructorul navei albastre cu care veţi călători; „Pacifis”, aşa se numeşte nava, nu?!
- Aşa-i, mami, aprobă Lia, fără a-şi putea reţine un uşor oftat; pericolul trecuse însă: mama ei nu amintise nimic despre chestia cu Don Juan. El a construit nava, împreună cu colegii lui: Ştefan Alexandru şi Harris Nistor, însă doar el e proiectantul navei.
- Aha, deci, într-un fel, nava aceea e a lui, concluzionă mama Liei. De ce nu l-ai invitat să intre, dacă tot te-a adus până aici?
- Nu, mami, n-avea rost.
- Şi maşina cu care te-a adus, tot a lui e? întrebă tatăl.
- Nu, aceea e a directorului Simionescu.
- Poftim?! Te-a adus acasă cu maşina directorului Institutului? tresări doamna Stancu.
- Da, mami; chiar dânsul i-a împrumutat-o. Şi se pare că n-ar fi pentru prima oară când i-o împrumută; cred că i-o dă în mod frecvent.
- Ca să vezi... rosti doamna Stancu. Şi cum arată băiatul acesta?
- Tânăr şi frumos, mamă, rosti Lia nostalgic, privirea-i albastră devenind visătoare, ceea ce nu scăpă neobservat de mama ei, care-i reproşă blând:
- Tânăr şi frumos; doar atât ne poţi spune despre el? Ce caracterizare sumară, scumpa mea!
- Mamă, o să-i vedeţi mâine pe toţi, nu doar pe el.
- Să-i vedem? Trebuie să venim şi noi? se miră domnul Virgil.
- Desigur, tati. Trebuie să vorbiţi cu directorul Institutului şi cu instructorul echipajului, domnul profesor Eugen Manea, cred că după-amiaza, după ora 14.00. Iar spre seară, misiunea va deveni oficială, făcută publică de reprezentanţii mass-mediei, invitaţi să participe la eveniment. Sper că nu vă veţi împotrivi plecării mele în misiune...
- Ah, nu, scumpo; fii fără grijă! Cum să ne împotrivim? o asigură tatăl ei cu tristeţe în glas, căci imediat adăugă: Deşi 13 ani...
- Ne-am înţeles că vom fi alături de tine şi-ţi vom respecta dorinţa, adăugă mama ei. Care a fost rezultatul final pe care l-ai obţinut, draga mea?
- Am obţinut punctajul maxim, mamă, surâse Lia.
- Ce bine, scumpa mea! se bucură doamna Stancu, deşi bucuria ei era amestecată cu o urmă de tristeţe.
- Desigur, ştiam că eşti deşteaptă, o lăudă şi tatăl ei.
- Ah, mă măguleşti, tati... surâse ea modestă, oarecum bine dispusă.
Lia rămase câtva timp cu familia ei; lăsase pisoiul gri din braţe, iar acesta torcea acum de zor, lungit leneş pe o pernuţă confortabilă, părând nepăsător şi mulţumit. Pricepea el oare agitaţia din jurul lui? Totuşi, Lia constată că părinţii ei reacţionaseră cu foarte mult calm la aflarea noutăţii. Cumpătaţi, nu se opuseseră deloc; poate se aşteptau ca ea să reuşească. Desigur, era o explicaţie...
Între timp, Lucian, la volanul maşinii luxoase a directorului, ieşise de mult din oraş. Pe şoseaua asfaltată de curând ce ducea spre Institut, maşina, condusă de tânărul cel chipeş, aluneca în mare viteză, totuşi, cu grijă. La un moment dat, lui Lucian i se păru că observă pe marginea şoselei o figură cunoscută. Părea a fi chiar tânărul care-i devenise de curând coleg, mai ales că purta o uniformă albastră, aproape identică cu a lui.
Trecând pe lângă el, încetini şi claxonă insistent. Nedumerit, băiatul cu ochii albaştri se întrebă în gând: „Ce naiba mai are şi idiotul ăsta de mă claxonează aşa? Ce l-o fi apucat? E cumva nebun? Sau ce vrea de la mine?”
Maşina albastră îl depăşise puţin, dar se întorsese, iar după câteva clipe se oprise lângă el. Pe geam scoase capul un tânăr brunet, cu uniformă albastră; Mihai se ruşină că nu-l recunoscuse adineauri, doar era unul dintre colegii săi, ba chiar ce-l care-l susţinuse în acea seară.
- Salut, surâse şoferul, forţându-se să-şi amintească numele celui pe care-l zărise: Ăăă... Mii... Mihai, parcă...
- Da. Mihai, aprobă tânărul cu ochii albaştri, cu privire visătoare, romantică.
- Mă recunoşti? Sunt eu, Lucian, colegul tău... Unde mergi?
- Spre oraş; de fapt, acasă.
- Urcă! îl invită Lucian. Te duc eu.
- Ah, păi... şovăi Mihai, dar apoi decise: Bine.
Mihai intră şi ocupă locul pe care nu cu mult timp înainte stătuse Lia.
- De ce mergi pe jos? N-aveai bani de taxi la tine? De ce nu  ne-ai spus? îl întrebă Lucian, pornind maşina, din nou spre oraş. Îţi dădeam noi.
- Ah, nu; de fapt, am preferat mersul pe jos, pentru ca să mă pot gândi mai bine, în principal, la ce le voi spune alor mei, acasă.
- Înţeleg... rosti Lucian, pe care gândul celor de acasă îl întristă, dar nu-i distrase atenţia de la volan.
- Scuză-mă, îşi ceru Mihai iertare, dându-şi seama că spusese ceea ce nu trebuia.
- Lasă, e-n ordine, surâse înţelegător Lucian.
Atent, Mihai îl cercetă dintr-o privire şi simţi brusc o foarte mare admiraţie pentru cel de lângă el; nu pentru că acesta ar fi chipeş, doar acest amănunt nu conta pentru tânărul Mihai, ci pentru că, deşi nu-şi dădea seama de ce, simţea că i-ar lega ceva. În plus, i se mai părea şi nu credea că greşeşte, că acest Enka Lucian era tare bun şi sufletist şi-i părea rău că-n acel moment, cel de la volan suferea din pricina neînţelegerii cu părinţii lui.
- E a ta? întrebă Mihai, referindu-se la maşină.
- Bijuteria asta albastră?! Nu. E a directorului.
- Poftim? Cum? A cui? A... cărui director?!
- Directorul Institutului nostru, desigur, Traian Simionescu.
- Cum, aşa?! Adică, domnul director ţi-a împrumutat ţie maşina dânsului?! păru uimit Mihai.
- Da; şi nu-i prima oară când mi-o împrumută, afirmă Lucian, ceea ce atrase asupra lui toată nedumerirea băiatului de alături, aşa că se simţi dator să adauge o explicaţie: Eu şi dom’ director ne înţelegem foarte bine, ca să zicem aşa... Îmi e prieten.
- Ah, murmură Mihai, încă nu pe deplin lămurit. Şi de ce te duceai spre Institut; să-i înapoiezi maşina domnului director cumva? În cazul ăsta, n-ar trebui să mă mai duci pe mine în oraş; mai bine opreşte, să cobor, îmi pot continua drumul spre oraş aşa cum l-am început, singur.
- Stai liniştit! Dom’ director mi-o lasă la dispoziţie oricât doresc; mi-a spus că i-o pot înapoia chiar şi... peste 13 ani. Desigur, glumea, dar nu-i nici o grabă.
- Ah... păru tânărul cu ochii albaştri din ce în ce mai încurcat. Şi totuşi, de ce te întorceai la Institut?
Lucian privi doar o clipă spre interlocutorul său, apoi decise să-i spună adevăratul motiv:
- Nu ştiai că am probleme acasă, cu ai mei? De o săptămână, de când le-am vorbit despre misiune, n-am mai dat deloc pe acasă, am dormit doar prin Institut şi nici că am mai dat ochii cu părinţii mei.
- Ah, ce neplăcut! scăpă, fără să vrea, Mihai. Adică, vreau să spun că... Scuză-mă, te rog.
- Nu te mai tot scuza atât, îi zâmbi Lucian.
- Şi dormi în nava albastră? se interesă Mihai.
- Nu, deşi aş putea, doar am rezerva mea acolo, dar dom’ director mi-a pus la dispoziţie o cameră a dânsului, atâta timp cât voi avea nevoie; s-ar putea chiar, până în momentul plecării în misiune.
- Interesant! Deci, dânsul chiar ţine la tine... Şi atunci de ce-ai fost în oraş, dacă nu acasă la tine?
-  În oraş? se miră Lucian de curiozitatea băiatului, dar continuă să fie sincer: Am condus-o acasă pe colega noastră cea nouă, domnişoara psihiatru Lia.
- Ah, domnişoara aceea, cea care era pornită împotriva ta şi tocmai dorea să se retragă din echipaj din cauza ta.
- Exact; ea...
- Ciudat, aprecie Mihai. Ai condus-o acasă, deşi s-a purtat nu tocmai amabil cu tine. Ce tot avea împotriva ta?
- N-ai auzit? replică Lucian.
- Nu; ce?!
- Ce se zvoneşte despre mine prin Institut; se pare că asta nu-i convine domnişoarei psihiatru. Şi ca să te lămuresc pe deplin, deşi nu-mi place să strig în gura mare, prin tot Institutul umblă vorba că aş fi un mare Don Juan; crede-mă, nu-i vina mea! Fetele se tot ţin scai de mine; nu zic că chestia asta mi-ar displace, dar uneori chiar mă deranjează... În plus, se mai zice şi că aş fi preferatul directorului; asta da, nu pot nega, dar nici dânsului nu i-a impus nimeni să mă considere astfel.
- Aşa, deci... păru impresionat Mihai de aceste cuvinte, cât şi de sinceritatea dezarmantă a noului său coleg.
- Mda... murmură Lucian, care nu părea deloc a se împăuna din cauză că era preferatul directorului şi al fetelor din Institut; dimpotrivă, era modest, amabil, deloc încrezut. Cum de nu te-am zărit nici eu, nici domnişoara Lia când am condus-o pe ea spre oraş; te-am fi luat de atunci cu maşina?!
- Nu puteaţi; am luat-o pe o scurtătură. De abia acum am ieşit la şosea, explică Mihai.
Maşina albastră a directorului se apropie din nou de intrarea în oraş.
- Să-mi spui pe unde să o luăm ca să ajungem la tine acasă, i se adresă Lucian tânărului Mihai.
- Spre centru, deocamdată, replică băiatul cu ochi albaştri.
- Chiar te grăbeşti să ajungi acasă? îl întrebă Lucian pe neaşteptate.
- Nu prea; încă nu ştiu cum să abordez discuţia cu părinţii mei.
- Atunci hai să oprim pe undeva; mai stăm de vorbă amândoi, propuse Lucian, însă zărind nehotărârea de pe chipul tânărului, adăugă: Nu-ţi face griji, nu-ţi propuneam să intrăm în vreun bar sau cine ştie în ce alt local; nici măcar la un Internet Café. Poate doar la o patiserie, de preferinţă, pe terasă...
- Bine, acceptă Mihai.
Hotărând acestea, Lucian opri maşina albastră într-un loc de parcare, aproape de o patiserie. Coborâră amândoi; afară, deşi seară, era mult mai cald decât în maşina dotată cu un sistem de aer condiţionat performant. Zărindu-i îmbrăcaţi la fel, lumea îi privea ca pe nişte curiozităţi. Amuzaţi, remarcară şi ei privirile curioase ale trecătorilor, dar se aşezară nepăsători la o masă liberă; ştiau ei de ce erau îmbrăcaţi identic. De abia în seara următoare, aveau să apară unele mici detalii distinctive, care le va definitiva uniforma.
Deocamdată, lumea din jur nu-i cunoştea; probabil că mâine seară, după oficializarea misiunii, după ce vor apărea la televiziune în direct, pe mai multe posturi concomitent, altfel vor sta lucrurile. Totuşi, pe lângă Lucian trecură trei domnişoare superbe, care-l salutară foarte familiar, aruncându-i ocheade provocatoare pe sub gene. Lucian se mulţumi să le salute, zâmbindu-le discret. Zise, ca o inutilă explicaţie pe care nu i-o datora interlocutorului său:
- Ce ţi-am zis? Ele se ţin scai de mine, nu-mi dau pace!
- Observ... rosti scurt Mihai.
- Oricum, să le lăsăm noi pe ele în pace, să ne vedem de ale noastre, propuse Lucian. Vrei să comandăm ceva?
- Nu ştiu, păru încurcat Mihai.
- Fii fără grijă, nu mă refeream la băuturi alcoolice, nici eu nu obişnuiesc să consum. Dacă vrei, luăm nişte răcoritoare, plus câte o îngheţată mare; ar merge pe căldura asta.
- De acord, aprobă Mihai.
Lucian comandă tinerei care se apropiase de masa lor, iar aceasta reveni rapid, atentă, grăbindu-se parcă să-i servească, tare amabilă, surâzătoare. Totuşi, după cum remarcă Mihai, Lucian îi captase atenţia tinerei angajate a patiseriei, căci se învârtea fudulă pe lângă el, gudurându-se ca un căţeluş, întrebând dacă mai doresc ceva, de parcă n-ar mai fi plecat de lângă el.
- Poate mai târziu, domnişoară. Deocamdată, atât, surâse Lucian absolut fermecător, iar acel zâmbet păru a o da gata pe biata fată, care aproape că uitase ce avea de făcut.
Se trezi de abia când auzi glasul proprietarului patiseriei strigând-o, amintindu-i că mai avea şi alţi clienţi de servit.
Mihai îşi privi colegul. Se întrebă cum reuşea oare să aibă atât de mult succes la fete? Zărindu-i chipul plăcut, găsi rapid răspunsul. Oare privirea lui ageră, pătrunzătoare, intimidantă chiar, avea un rol hotărâtor în această privinţă, sau zâmbetul său seducător pe care-l afişa cu uşurinţă în colţul gurii sale senzuale, sau întreaga lui înfăţişare, tare plăcută, combinată cu un trup bine făcut? Da, domnişoarele chiar aveau motive să se ia la întrecere care mai de care, în încercarea de a-l cuceri, de a-i atrage atenţia. Dar el nu le oferea satisfacţie, deşi nu era deloc grosolan; nu ceda însă atenţiei cu care-l înconjurau fetele.
Pe masa la care se aflau, domnişoara aşezase cupele cu îngheţată asortată, de mai multe arome, plus câteva sticle cu răcoritoare, iar alături de acestea, două pahare. În timp ce mai sorbeau din paharele cu răcoritoare şi mai luau câte o înghiţitură din îngheţată, începură să discute, Lucian deschizând conversaţia:
- Deci, spui că eşti informatician?
- Nu încă; voi fi când îmi voi termina studiile şi voi absolvi, deci după 15 iunie; de abia atunci voi obţine licenţa în informatică.
- Interesant, aprecie Lucian. Asta înseamnă că-ţi plac tare mult computerele?
- Da, normal.
- Eu, unul, nu prea le agreez; computerele, roboţii, în general, toate aceste maşinării inteligente.
- De ce? se miră tânărul informatician.
- Nu ştiu, poate greşesc, dar am impresia că vor să ne înlocuiască pe noi, oamenii...
- Aş, alungă Mihai o asemenea posibilitate. Doar ne ajută; atât...
- În orice caz, să trecem peste asta; e doar o părere pe care   mi-am format-o, probabil greşită. Mai ai şi altă specializare?
- Ar mai fi, dar prefer informatica.
- Şi totuşi, ce mai eşti? insistă Lucian.
- Fizician; de fapt, tot după 15 iunie o să-mi iau licenţa şi în fizică, hotărî tânărul să fie sincer, cum fusese şi Lucian cu el. Dar am impresia că mai e cineva în echipaj cu această specializare, dacă nu mă înşel.
- Da, domnişoara psihiatru, îşi aminti Lucian.
- Tocmai ea? se miră Mihai.
- Exact; tocmai ea. Mai e şi brunetă, cu ochii albaştri, ca şi tine, deci, concluzia ar fi că semănaţi.
- Nu cred, se împotrivi Mihai.
- Ba da, puţin, surâse Lucian, dar băiatului de alături nu i se păru deloc amuzant, aşa că redeveni serios. Spuneai că proiectul tău de diplomă sunt acei doi roboţi pe care vrei să-i aduci la bordul navei, în misiune.
- Da. Şi îţi mulţumesc că m-ai sprijinit; se pare că se ţine cont de cuvântul tău prin Institut, îşi exprimă Mihai recunoştinţa.
- Aş... Nu-i nevoie să-mi mulţumeşti; mi-a plăcut ideea de a avea acei roboţi, nu alţii. Proiectul tău de diplomă...
- Ca şi „Pacifis”, nava ta.
- A noastră, îl corectă Lucian.
- Da, a noastră, dar mai mult a ta, nu? A fost proiectul tău de diplomă, aşa am înţeles.
- „Pacifis”?! Da, a fost ambiţia vieţii mele; nu m-am lăsat deloc până n-am văzut-o gata. Am lucrat împreună cu Alex şi Nis, iar de când tot lucrăm la ea, nici unul dintre noi trei n-a avut parte de concedii. Acum, când era să beneficiem de unul, iată misiunea asta; dar nu-mi pare rău. Nu regret nimic!
- Cred că e minunat să o vezi: Albastră, măreaţă; dar mai ales să ştii că ne va duce pe toţi într-o aventură incredibilă, spre tărâmuri noi, neexplorate.
- Da, e un sentiment oarecum înălţător... Mai ales pentru Nis. De fapt, pentru el, totul e înălţător, la 2,18 m, glumi Lucian.
- Înalt băiat, zâmbi Mihai. 
- Îţi vine să crezi că-n urmă cu vreo opt ani era atât de scund, încât i se spunea „Piticu’ ”? Sau alteori „Piciu’ ”?
- Cui? Geografului acela? se miră Mihai.
- Chiar lui, întări Lucian.
- Pare tare nostim. Un pic poate cam distrat, aiurit...
- Aşa şi este. Ne vom distra în misiune, cu el la bord.
- Da, e simpatic, zâmbi Mihai, nu atât de seducător ca şi cel lângă care se afla, apoi se încruntă uşor: Eu n-am avut timp să mă ocup de nave spaţiale, ca voi trei, deşi mi-ar fi plăcut, aşa că trebuie să mă mulţumesc cu acei doi roboţi ai mei.
- Sunt buni şi aceia, ba chiar perfecţi. Dar de ce spui că n-ai avut timp?
- Pentru că până nu de mult aveam şi altă ocupaţie, care-mi lua foarte mult timp, aceea de sportiv profesionist.
- Zău?! se miră Lucian. Ce sport practicai?
- Lupte, însă sportive; de fapt, arte marţiale, preciză Mihai.
- Un fel de kung-fu, karate şi altceva de genul acesta, înţelese Lucian. Eşti un fel de ninja, sau samurai?
- Nu chiar, dar probabil aş putea fi.
- Şi participai la competiţii? se interesă Lucian.
- Da, anual, la diverse campionate, olimpiade...
- Şi eşti profesionist?
- Eram; acum m-am retras. Aveam centura neagră.
- Ce înseamnă asta?
- Că am fost campion naţional, european, mondial, chiar olimpic, ani la rând, deşi doar la juniori.
- Ah, ai câştigat medalii de aur?
- Deseori; de fapt, de obicei, anual, de la 9-10 ani, deci de vreo opt ori până acum, am câştigat tot ce se putea câştiga. Dar am renunţat. Anul acesta trebuia să trec la seniori, iar la toamnă începeau noile campionate. Nu m-a speriat gândul ăsta, însă aveam un program prea încărcat şi nu-mi rămânea timp de altceva. Trebuia să mă hotărăsc, să aleg... Oricum, îi cam cunosc pe concurenţi; i-aş fi putut învinge cu uşurinţă, mi-aş fi păstrat titlurile câştigate, chiar şi la seniori.
- Adică i-ai învins chiar şi pe asiatici?! se miră Lucian.
- Şi încă la ei acasă... zâmbi băiatul, deşi figura lui plăcută nu lăsa să se întrevadă posibilitatea că ar fi un luptător fioros; nu inspira teamă.
- Şi de ce ai renunţat? se interesă Lucian.
- Pentru că mă săturasem de competiţii şi am preferat informatica; nu regret nici eu, nimic. Uite, asta îmi oferă ocazia să iau parte la această importantă misiune, sǎ vǎ cunosc şi să fiu coleg cu voi.
- Da, dar dacă ai fi rămas, ai fi fost în continuare campion; nu-i o perspectivă de înlăturat. Ai fi luat medalii, premii, diplome, distincţii, faimă; ai fi fost mult mai cunoscut în întreaga lume. Şi de fapt, scuză-mă; opt ani la rând ai fost campion, chiar şi mondial, în plus învăţai la noi în Institut, iar eu habar n-aveam...
- Ah, nu trebuie să te scuzi; n-aveai de unde sǎ ştii. Nu prea eram cunoscut, nu s-a făcut vâlvă din cauza asta; poate şi din cauza junioratului. Şi e mai bine că m-am retras, pentru că deseori mă alegeam cu coaste rupte, buza spartă, ochii umflaţi; astea, pe lângă titlurile de campion.
- Campion?! Interesant! Deci, de fapt, ai putea să ne baţi fără probleme chiar pe toţi deodată, concluzionă Lucian.
- Nu, n-aş face niciodată aşa ceva; nu sunt bătăuş! se împotrivi Mihai categoric.
- Pricep; n-ai face-o, pentru că nu te caracterizează, nu că n-ai putea... Ştii, o altă scuză că n-am auzit de tine e că în ultimii ani, lucrând la navă, n-aveam timp de altceva.
- Nu face nimic; pricep...
Discuţia le fu întreruptă de aceeaşi domnişoară care-i servise mai înainte; atentă, ea venise să ia sticlele şi cupele goale de pe masă, învârtindu-se din nou cât mai mult pe lângă Lucian, străduindu-se să arate cât mai atrăgătoare, cât mai provocatoare, doar pentru a-i atrage lui atenţia asupra ei. Se retrase însă înainte ca patronul patiseriei respective să-i mai facă vreo observaţie.
- Ce-ai zice de o bere rece? propuse Lucian. Parcă ar merge acum. Sau nu obişnuieşti?
- Ba da, bere, uneori, mai rar, la vreo ocazie, recunoscu tânărul Mihai, apoi adăugă: Dar tu eşti cu maşina.
- Ai dreptate. Să mergem, atunci, zise Lucian şi zărind-o pe fata care-i servise prin apropiere, i se adresă: Domnişoară, nota de plată, vă rog...
Tânăra sosi grabnic, nu pentru a încasa banii, cât pentru a se afla din nou în apropierea lui Lucian.
- Să mai treceţi pe la noi! Vă aşteptăm şi vă vom servi cu drag de fiecare dată, spusese tânăra, tare amabilă, zâmbind spre Lucian.
- Da, poate vom trece, dacă vom mai avea ocazia, evită Lucian să promită ceva concret, tot el achitând nota de plată.
Domnişoara îi dădu restul cuvenit, apoi cei doi băieţi se îndreptară spre locul în care parcaseră maşina. Când să pună restul în buzunar, Lucian zări o foiţă pe care, probabil domnişoara i-o strecurase laolaltă cu banii. Pe foiţă era trecut un număr de telefon şi un nume: Buzatu Mioara. Lucian nu aruncă foiţa, o păstră, deşi nu intenţiona să-i telefoneze domnişoarei respective, nici să se întâlnească vreodată cu ea, căci pe cealaltă parte a foiţei, domnişoara Mioara îşi notase chiar şi adresa.
În scurtul drum spre maşină, se mai confruntară cu un mic „incident” neprevăzut, avându-l ca protagonist tot pe matematicianul cu lipici la fete: O domnişoară blondă, de altfel, superbă, ivită brusc, ca de nicăieri, se agăţă cu putere de gâtul tânărului şi pe neaşteptate îl sărută cu foc, fără a ţine cont de prezenţa lui Mihai, pe care, probabil, nici nu-l observase. După inedita introducere, zise:
- Luci, nesuferitule, nu m-ai mai căutat deloc, de atât de mult, dar, pentru că eşti tare drăguţ, te iert!
- Îmi pare rău, Alina, am fost foarte ocupat în ultimul timp.
- Măcar un telefon să-mi fi dat, răule!
- Scuze, n-am putut. Iar acum nu sunt singur.
- Ah, nu?! se miră domnişoara căreia Lucian îi spusese Alina, fără a se desprinde de lângă el, observându-l totuşi pe Mihai, spre care privise doar fugitiv, pentru o clipă: Eşti cumva cu acest băieţaş simpatic?
- Da, cu el şi avem treabă, rosti Lucian cu seriozitate.
- Dacă vă deranjez, mă retrag, zise Mihai, simţindu-se în plus. Eu... Vă... Vă las singuri!
- Nu, cum să te retragi? Nici gând! se împotrivi Lucian. Nu tu mă deranjezi, ci ea! Deci, te rog, Alina, trebuie să plec...
- Cu el?! stărui fata. Lasă-l să plece, iar noi hai la un film! Sau la o discotecă... Să dansăm, maestre!
- Regret, mi-e cu neputinţă acum! continuă să refuze Lucian.
- Bine, dacă vrei, îl putem lua şi pe puştan cu noi, se referi domnişoara la Mihai; acestuia nu-i plăcu termenul „puştan”.
- Nu! Ajunge, Alina! rosti în cele din urmă Lucian, încercând să scape de îmbrăţişarea fetei. Nu înţelegi că sunt foarte ocupat? Te rog, trebuie să plec, acum!
- Bine, răule, nu te supăra! cedă în cele din urmă domnişoara, desprinzându-se singură, uşor, de lângă el, nu înainte de a-l mai fi sărutat de câteva ori. Ne vedem altădată. Sună-mă! Aştept telefonul tău!
- Bine, poate am să te sun, rosti Lucian, fără a promite nimic concret.
- Pa, Luci, zise Alina, adăugând: Şi tu, băieţaş...
În curând, blonda dispăru în mulţime, dar până ca ei doi să ajungă lângă maşină, pe Lucian îl mai salutară vreo câteva domnişoare; cel puţin încă vreo două, Mihai nu observase sigur acest lucru. În sfârşit, reuşiră să intre în maşină. Uşor jenat faţă de colegul său, Lucian îşi privi chipul în oglindă; scoase o batistă să-şi şteargă urmele de ruj rămase pe obraji. Înainte de a porni maşina spuse, deşi nu-i ceruse nimeni vreo explicaţie:
- Vezi, nu-i vina mea, ele sunt prea insistente. Şi-n asemenea cazuri, cum să procedezi ca să scapi; există vreo tehnică? Spune-mi, doar eşti expert!
- Îmi pare rău, dar pentru asta nu există nici un fel de tehnică, spuse Mihai, apoi îi aduse la cunoştinţă şoferului: Mai ai puţine urme de ruj.
- Unde? se miră Lucian, căci nu reuşea să observe în oglindă.
- Puţin mai jos, pe gât, preciză Mihai.
- Ah... murmură a nemulţumire Lucian, iar după ce le şterse şi pe acelea, spuse: Acum va trebui să-mi spui unde stai.
Mihai explică încotro să pornească, iar maşina albastră a directorului se opri nu după mult timp în faţa casei informaticianului cu ochi albaştri. Mihai deschise portiera, dar când să iasă din maşină, se opri, şovăielnic. Totuşi îndrăzni:
- Hai şi tu cu mine!
- Poftim? se încruntă Lucian. Nu, mai bine nu.
- Ai spus că directorul nu te aşteaptă cu maşina, deci, n-ai nici o grabă, justifică Mihai.
- N-am nici o grabă, aşa-i, dar...
- Te rog, insistă Mihai. Te vor cunoaşte şi părinţii mei, iar astfel îmi va fi poate mult mai uşor să le dovedesc că am luat testele şi să-i conving să nu se împotrivească.
- Dar eu n-am reuşit să-i conving nici pe ai mei, deci, cum poţi să crezi că aş reuşi în cazul părinţilor tăi?
- Te rog, repetă băiatul despre care Lucian tocmai aflase că ar fi fost campion mondial opt ani la rând la arte marţiale.
Nu pǎrea dispus să dea curs invitaţiei tânărului informatician, însă în curând băiatul urma să aibă un aliat în persoana mamei lui, Marilena Ristea, care, auzind o maşină oprind în faţa casei, ieşise să vadă despre ce era vorba. Dat fiind că şi dânsa lucra tot la Institut, recunoscu uşor maşina albastră a directorului. Pentru o clipă prezenţa acestei maşini o intimidă; continuă însă drumul spre poartă. Se aştepta să-l zărească la volan însuşi pe directorul Institutului, dar constată surprinsă că nu dânsul, ci un tânăr chipeş ocupa acel loc.
Zărind-o pe mama mai tânărului său coleg, Lucian nu avu încotro; coborî. Desigur, coborâse şi Mihai. Lucian se apropie de doamna Ristea, salutând-o politicos şi cu o eleganţă desăvârşită în gesturi şi mişcări, îi sărută mâna, fără a se pierde cu firea. Doamna Ristea tresări:
- Vai, dar te cunosc, tinere! Trebuie să fii Enka Lucian...
- La dispoziţia dumneavoastră, doamnă... surâse Lucian, cucerind-o pe loc şi pe mama lui Mihai, deşi momentan, dânsei nu-i era deloc prea clar ce căuta acest băiat aici, împreună cu fiul ei, sau de ce veniseră cu maşina directorului.
- Haideţi în casă, amândoi! îi pofti doamna.
La invitaţia dânsei, Lucian nu mai putea să se împotrivească. Porni alături de noul său coleg. Doamna Ristea remarcă de îndată că fiul ei era altfel îmbrăcat decât cum fusese când plecase de acasă şi că ambii băieţi aveau cam acelaşi fel de haine albastre, deci, un gând logic o străfulgeră rapid, dar deocamdată nu vru să-i dea crezare. Intră în casă. Băiatul cel chipeş, educat, se aplecă să se descalţe, fără a-i fi cerut nimeni să procedeze astfel.
- Nu trebuie să te descalţi, surâse doamna Ristea.
- Cum doriţi, doamnă, acceptă Lucian, renunţând la gestul său anterior.
Ambii băieţi intrară în camera de zi. Aici Lucian îl cunoscu pe domnul Ristea Emilian, tatăl lui Mihai.
- Emil, ştii cine-i băiatul? şopti doamna Ristea către soţul ei.
- Nu, dragă; cine-i?
- Preferatul directorului Institutului; l-a adus pe Mihai cu maşina directorului, explică doamna Marilena tot în şoaptă, pentru soţul ei. Îl cheamă Enka Lucian, adăugă dânsa.
- Ah, cred că-l ştiu şi eu, spuse dânsul şoptit, apoi cu voce tare: Bravo, Mihai! Nu ştiam că ai asemenea prieteni, zise mai tare, domnul Ristea.
- Pe el de abia azi l-am cunoscut, dar pot afirma că suntem deja prieteni, zise Mihai.
- Sigur suntem, întări Lucian, adăugând, fără alte introduceri: Iar dacă părinţii tăi vor fi de acord, vom fi, nu doar prieteni, ci şi colegi, pentru următorii 13 ani.
- Vai... suspină doamna Marilena, dându-şi seama despre ce ar putea fi vorba. 13 ani; ai luat concursul, Mihai?
- Da, mamă...
- Cu punctaj maxim, doamnă, completă Lucian. Dar fiindcă încă e minor, are nevoie de acordul dumneavoastră, pentru a putea participa la misiune.
- Vai... repetă doamna Ristea suspinul, pe Lucian gândul purtându-l la mama lui, Diana.
Îşi aminti groaznicele cuvinte pe care i le spusese în seara aceea şi se întristă. Culmea! Cum să plece liniştit pentru următorii cel puţin 13 ani, după ce-i adresase asemenea vorbe? Şi încă nici nu lămurise situaţia cu ea până acum. Dar el era comandantul misiunii; aşa aflase de la director. În plus, „Pacifis”, nava lui... Să rămână acasă nu se putea, era exclus, mai ales de când era sigur că şi domnişoara psihiatru Lia îi va fi colegă; oricum şi înainte de toate acestea era hotărât să meargă până la capăt. Şi atunci? Varianta plecării, solidă, rămânea valabilă pentru el.
- Eşti, deci, coleg cu fiul nostru? îl trezi din gânduri glasul domnului Emilian Ristea, un alt domn blond, cu ochii albaştri, ca tatăl lui – Iulian Enka, dar acesta nu citea ziarele nepăsător şi liniştit, la ora aceea.
- Da, domnule. Mă numesc Enka Lucian.
- Am auzit de tine; eşti preferatul directorului...
- Tată... îi reproşă Mihai din apropiere.
- Lasă, Mihai, nu mai uită Lucian numele noului său coleg şi recunoscu: E adevărat, domnule, aşa mă consideră dom’ director. De ce, nu ştiu, nu mi-am dat niciodată seama. E problema dânsului.
- Nava cu care veţi călători... continuă domnul Ristea.
- „Pacifis”? replică Lucian întrebător.
- Întocmai, „Pacifis”, aprobă domnul Ristea. E a ta?
- Într-un fel, oarecum, da, aş putea afirma că ar fi a mea, dar ar fi nedrept. Eu zic „a noastră”, adică a celor ce vom lua parte la misiune, deci, dacă-l lăsaţi, implicit a lui.
- Să-l lăsăm? rosti întrebător domnul Emilian. Tu ce zici, Mihai?
- Eu, evident, vreau... se entuziasmă băiatul.
- E o hotărâre dificilă... murmură domnul Ristea. Ce zici, dragă? Să-l lăsăm?
- Să-l lăsăm sau nu? rosti întrebător doamna Ristea. Nu ştiu, e vorba de 13 ani...
- Vă rog, mamă, tată! insistă băiatul.
- Ştiu şi eu?! rosti îngândurat tatăl lui. Ar fi ca un turneu sau un campionat mai prelungit... Plus antrenamentele...
- Mihai, dragul meu, chiar vrei să pleci? întrebă doamna. Dacă ai rămâne, la toamnă ai putea relua campionatele, la seniori; te-ai putea reînscrie oricând.
- Nu, mamă, m-am retras; definitiv! decise băiatul, ferm. Nici dacă aş rămâne n-aş relua campionatele; dar vreau să plec în această misiune.
- Atunci... începu doamna Ristea, deşi părea tare mâhnită. Am convenit cu tatăl tău să te sprijinim, deci, în principiu, am putea fi de acord cu această plecare.
Mihai sări, pur şi simplu, în sus, de bucurie, la auzul acestor cuvinte, dar tatăl lui îl domoli:
- Stai, băiete, n-am zis că suntem de acord, ci doar că poate am fi.
- Dacă vă împotriviţi, n-o să vă iert niciodată pentru asta! ameninţă băiatul. O să vă reproşez tot restul vieţii că m-aţi împiedicat să-mi îndeplinesc visul de a participa la misiune; mi s-a spus că depind de voi, de aprobarea voastră, pentru că n-am împlinit încă 18 ani şi nici la data plecării nu-i voi avea împliniţi, altfel, la fel ca el, aş ignora împotrivirea voastră şi aş rămâne să dorm la bordul navei albastre până la data plecării; am o rezervă a mea acolo.
- Cum?! se miră doamna Ristea. Uşurel, dragul meu, încă nu ne-am decis ce să spunem. Dar cum, tinere, părinţii tăi sunt împotrivă?
- Din nefericire, da, răspunse Lucian. Şi le-am spus unele lucruri pe care le regret enorm, dar eu nu depind de ei, aşa că de o săptămână m-am mutat la Institut şi nu i-am mai văzut deloc; dacă până la data plecării nu-şi vor schimba părerea, nici că mă vor vedea pe acasă.
- Vai, nu crezi că eşti cam dur cu ei? spuse doamna Ristea.
- N-am încotro. Vă rog să mă credeţi, n-aş vrea să fie astfel, dar nu renunţ la misiune! zise cu hotărâre în glas Lucian.
- Luci... i se adresă tânărul Mihai pentru prima oară pe nume, mai familiar, apoi continuă: Nu s-ar putea amâna lansarea cu cel puţin o lună, astfel încât să am 18 ani şi să nu mai depind de părerea părinţilor mei? Aş pleca, orice ar zice ei!
- Regret, nu depinde de mine; nu eu hotăresc data plecării; e mai complicat. Ar trebui intervenit pe lângă membrii Comisiei pentru Zboruri Spaţiale, dar nu se ştie ce s-ar putea rezolva; desigur, cu ajutorul domnului director, s-ar putea totuşi rezolva ceva în acest sens, iar dânsul, de obicei, mă susţine, nu mi-ar refuza nicicând o rugăminte. Deci... Cine ştie?!
- Nu va fi nevoie să recurgeţi la asemenea manevre, pentru că eu, unul, sunt de acord, decise domnul Emilian.
- Mulţumesc, tată! i se lumină chipul lui Mihai, apoi privi încordat spre mama lui: Dar nu-i de ajuns; trebuie să fiţi amândoi de acord, trebuie să semnaţi nişte acte mâine, de dimineaţă, altfel nu se rezolvă nimic.
- Bine, scumpule, fu în cele din urmă de acord şi mama lui. Să zicem că aprob şi eu această plecare, fiule, deşi mi se rupe sufletul să ştiu că vei fi atât de departe timp de 13 ani...
- Ah, mamă, eşti o dulce! sări tânărul bucuros să-şi îmbrăţişeze mama pentru acordul dat.
Lucian se bucură şi el să ştie că acest băiat simpatic îi va fi totuşi, cu siguranţă, coleg, deşi tristeţea că doar el nu se înţelegea cu părinţii lui, mai ales cu doamna Diana, nu-i putea părăsi sufletul, dar tot nu-şi schimba hotărârea luată, aceea de a pleca, fără a ţine cont de împotrivirea fermă a mamei lui, deşi, normal, ar fi preferat să poată rezolva această nedorită problemă, într-un mod favorabil lui. Privi spre colegul lui cel nou, tânărul Mihai: Pe chipul acestuia se putea citi cu uşurinţă o expresie de bucurie, foarte evidentă; tânărul informatician uitase de orice probleme. Pentru el, totul era clar: Va putea participa la această misiune, nu va fi nevoit să se retragă, din cauza împotrivirii părinţilor lui. Aceştia însă nu erau la fel de veseli ca fiul lor, ceva le umbrea fericirea; acel ceva care îngrozea pe oricare dintre părinţii tinerilor din echipaj, anume durata misiunii, estimată la cel puţin 13 ani.
13, o cifră deloc plăcută de părinţii acestor tineri, nu datorită superstiţiilor legate de acest număr, ci din cu totul alte motive. Cum ar putea să se împace cu gândul unei despărţiri îndelungate, de cel puţin 13 ani şi cum să accepte atât de uşor acest gând? Nu li se părea deloc posibil. Evident, tot cu acest gen de probleme se confruntau momentan şi părinţii tânărului informatician. Dar el habar n-avea! Ochii lui albaştri scăpărau de bucurie. Îşi invită colegul în camera lui, să-i arate cei doi roboţi şi computerul despre care vorbise. Matematicianul ar fi refuzat, dar nu vru să-i strice tânărului buna dispoziţie. Urcă, deci, cu acesta până în camera lui, deşi nu-şi putea da părerea în legătură cu roboţii, nici cu computerul, nu pentru că nu s-ar fi priceput chiar deloc, ci mai mult pentru că nu-l prea interesa acest aspect, îi era indiferent ce roboţi sau ce computere vor fi la bordul navei în cursul misiunii. Totuşi, văzând roboţii, îi plăcură, cel puţin în privinţa aspectului; i se părură nostimi. Cât despre eficienţă, rămânea să afle în curând, deşi pe el personal nu-l prea interesa acest amănunt; nu el va lucra mai mult cu roboţii sau computerele, ci chiar Mihai, fiind informaticianul. Cât despre computer, i se păru absolut la fel ca oricare altul, nu putea sesiza nici un fel de diferenţă, deşi probabil că acestea, normal, existau.
Încă o dată îl asigură pe tânărul său coleg informatician de sprijinul său în ceea ce privea aducerea la bordul navei albastre a acestor doi roboţi, cât şi a acestui computer, de care informaticianul susţinea că ar avea absolută nevoie, spunând că nu vor exista nici un fel de probleme cu domnul director dacă ziua următoare, la ora 12.00 fix se vor prezenta la dânsul în birou fără aceşti doi roboţi, încă neterminaţi. Acum, după ce aflase despre Lucian că ar fi preferatul directorului Institutului şi după ce acesta îl plimbase chiar cu maşina directorului prin oraş, apoi până acasă, nu avea absolut nici o îndoială că totul se va rezolva cu bine.
Când coborâră jos, doamna Marilena Ristea îi aştepta cu masa pusă. Lucian însă refuză politicos, iar în cele din urmă se retrase. Mihai şi părinţii lui îl conduseră până la poartă, unde îl aştepta maşina albastră a directorului, acea superbă maşină nouă, elegantă, modernă, complet nepoluantă...