dg2După cum aminteam şi în alte istorioare de-ale mele, bunica, mama bună Raveca Fărcaş, la fel ca şi tata bun Ion Fărcaş, mi-a încântat copilăria cu multe poveşti incitante şi fascinante.
Ceea ce urmează să vă povestesc aici, dragii mei, mama bună susținea că i s-a întâmplat cu adevărat, pe vremea când era nevastă tânără.
Într-o primăvară, în vremea prăşitului, ea împreună cu tata bun aveau de făcut un drum la una din țarinile din afara satului, pentru a îngriji culturile de porumb şi cartofi ce le aveau acolo.
Până la destinație era drum destul de lung, aşa că înhămau frumoşii lor cai la căruță, îşi luau uneltele trebuincioase, apă şi mâncare pentru ei, căci pentru cai se găsea la câmp, şi astfel, urcați în căruță, o porneau în toiul nopții spre destinație, ajutați de lumina unui felinar, lompaş, cum îi ziceau oamenii de pe Valea Someşului.
Drumul ce-l aveau de străbătut era îngust, între două dealuri. De o parte a drumului, între drum şi deal se interpunea un pârâu, a cărui albie era mult mai joasă decât nivelul drumului. Cei doi din căruță puteau foarte bine auzi clipocitul apei şi sunetele pădurii, unele chiar stranii, înfricoşătoare.


Drumul îngust, care abia putea fi folosit cu un atelaj, urca la un moment dat, dar pentru cei doi murgi, pe care Ion Fărcaş îi iubea şi care erau mândria gospodărie lui, acest lucru nu constituia  o problemă , mai ales că nu era prea încărcată căruța.
La un moment dat, când ajunseseră  pe la mijlocul povârnişului, din pădure s-a auzit un țipăt ascuțit, amplificat de ecou, ce semăna cu al unei păsări ciudate. Imediat după acest țipăt căruța s-a cutremurat , ca şi când o putere nevăzută ar fi aruncat în partea din spate o greutate imensă , ca un bolovan uriaş...
Cei doi şi-au întors privirile spre spatele căruței, însă aceasta era la fel de goală ca la începutul călătoriei!
Se simțeau mişcări ca şi cum corpuri uriaşe s-ar fi balansat, dar nimic nu li se înfățişa ochilor bunicilor mei!
Caii nu mai reuşeau să tragă greutatea, sforțându-se până la epuizare, oricât îi îndemna stăpânul lor, era evident că nu fac față şi că le este imposibil să se mişte mai repede.
Au parcurs aşa o porțiune mică de drum, iar caii, de acum erau scăldați în sudoare, când, deodată alte sunete cumplite s-au auzit, dar acum parcă veneau din spatele atelajului şi semănau cu urletele unei haite flămânde de lupi. În acel moment, caii s-au ridicat în două picioare, au smucit cât au putut căruța, însă o parte a harnaşamentului a cedat, dar ei şi aşa continuau să tragă.
După câteva minute lungi cat veacurile, când urletele au încetat, căruța s-a eliberat de povară ca şi cum ar fi sărit mai multe corpuri din ea, iar caii au început o goană nebună şi din acel moment nu au mai putut fi struniți. Au galopat mult , timp în care bunicii mei nu au mai avut curajul să întoarcă capul îndărăt, doar se rugau în gând Celui de Sus, să-i apere de rău. În goana lor , caii au trecut de țarină şi abia după câțiva kilometri s-au oprit, când cocoşii satului anunțau zorii. Harnaşamentul, de acum era complet distrus, şi ziua de lucru compromisă...
De la acea întâmplare, spunea mama bună, nu au mai pornit niciodată noaptea de acasă şi nu au mai folosit acel drumeag. Mergeau, ocolind foarte mult, doar să nu mai treacă prin acele locuri bântuite.
Când mama bună îmi sunea povestea, eu vedeam cu ochii minții şi ai imaginației mele de copil, drumul străjuit de pârâu şi stânci, vedeam un bolovan uriaş mai mare decât căruța, dar refuzam să-mi închipui ce formă ar fi putut avea acele forțe nevăzute, care în acea noapte i-au încercat pe bunicii mei...
Oamenii vremurilor de demult credeau în existența zânelor, ielelor, Fata Pădurii şi mai susțineau că Necuratul îi încerca în drumurile şi în viața lor. Erau oameni cu credință în Dumnezeu şi intotdeauna ajungeau să tragă concluzia că Divinitatea i-a protejat în momente de cumpănă.
Tot mama bună Raveca, îmi spunea o istorioară mai scurtă:
Se spune că în vremuri mai de demult, İelele dansau deasupra cimitirului sub formă de luminițe, iar spre miezul nopții se transformau în fete frumoase, cu părul atât de lung, că le acoperea corpurile lor goale.
Într-o noapte, câțiva feciori, cei mai vrednici şi curajoşi din sat, s-au pus la pândă în speranța că le vor prinde. Bătrânii satului susțineau că İelele ştiau leacul oricăror boli ale animalelor, iar feciorii sperau că prinzându-le au să afle de la ele care sunt leacurile unor boli.
Şi astfel, după nopți şi nopți de pândă, İelele s-au prefăcut în fete, iar feciorii, cu mare greutate au izbutit să o prindă pe una dintre ele. Însă atât era de puternică încât toți cei 11 feciori nu au fost în stare să o rețină decât pentru puțin timp. Ea a tâşnit până pe dealul cimitirului şi de acolo îi privea pe feciori. Aceştia i-au strigat:
"Spune-ne, te rugăm leacul pentru gălbeaza oilor! Te rugăm, noi asta voiam de la tine!"
Ea a râs cu un glas ce te înfiora şi le-a răspuns:
"CUȚIT, CUȚIT, CUȚIT !!!!"
Şi într-o secundă s-a transformat într-o luminiță albăstruie , pierzându-se între dealuri.