dg3Se întâmpla prin anul 1956...Copiii lui Ion Fărcaş se întorceau în acea zi dintr-o excursie, făcută cu şcoala, la Năsăud...erau fericiți, nu aveau prea des ocazia să meargă în excursii.
Veneau pe jos, cântând cântece şcolăreşti, îndemnați de doamna învățătoare Țărmure, o femeie destoinică şi corectă.
-Aşa, copii, fiți veseli, primăvara e frumoasă, iar noi suntem plini de energie!!!
Înaintau încet spre satul lor, Rebrişoara, fără prea multe griji, doar cele ale copilăriei.
-Doamna învățătoare, oare de ce s-a înnegrit cerul, acolo, înspre sat? întrebă un copil din grup şi-i indică doamnei direcția.
-Hmm, pare a fi fum, nu cred să fie de bine...o să aflăm imediat ce intrăm în sat...spuse doamna, cāzând pe gânduri, dar nu voia ca elevii ei să fie cuprinşi de panică.
Grupul a ajuns la intrarea în sat, iar aici pe la toate porțile erau ieşite femei şi vorbeau zgomotos, fiecare emițând păreri.
-Bună ziua, ce s-a întâmplat, le' Măriucă? , se interesează doamna, începând să se îngrijoreze...
-Doamna Țărmure, ard trei case, prima s-a aprins a lui Ion Fărcaş ! Şi uite ce nenorocire cu vântul ăsta!


Toți copiii din grup au auzit-o pe femeie. Cei ai lui Fărcaş au început să se îngrijoreze, însă vârsta copilăriei nu le permitea să realizeze gravitatea lucrurilor.
-Fiți liniştiți copii, totul va fi bine, nu vă speriați, totul se va rezolva, îi încuraja doamna, însă o reală îngrijorare i se aşternu femeii pe față.
Fărcaş era la o țarină, în capătul opus al satului, spre Nepos, începuseră muncile de primăvară şi el cu Raveca lui, au văzut şi ei de pe deal fumul. Bărbatul a avut un sentiment copleşitor de nelinişte, ca o premoniție sumbră.
-Ravecă, să lăsăm pe mâine, oricum nu terminăm tot astăzi...hai să mergem acasă...nu-mi place ce se vede dinspre sat...
Au pornit  cei doi grăbiți....se întâlneau cu săteni care şuşoteau între ei, dar nici unul nu avusese tăria de a le spune că tocmai la ei arde...Cu cât se apropiau cei doi de casă, cu atât creştea certitudinea că la ei se întâmplă nenorocirea...
Pompierii nu făceau față focului pe care vântul îl împrăştia cu atâta repeziciune, încât din trei gospodării aproape că nu mai rămăsese nimic!
Au ajuns cam în acelaşi timp acasă, sau mai bine-zis acolo unde fusese casa lor, şi copiii şi părinții.
Deznădejdea îi cuprinse pe toți!
Tocmai zugrăviseră , se pregăteau de sărbătoarea Paştelui, şi au urcat în podul casei ce aveau mai de preț: lada cu hainele lor bune, carnea porcului care trebuia să le ajungă până la iarna viitoare, o cutie cu ceva bani puşi deoparte pentru zile negre, o cutie cu baticuri destul de scumpe, de sărbătoare, velințe de pat. Nu aveau mari averi, că tare s-au muncit până să vadă gospodăria pusă pe picioare...iar acum totul s-a făcut scrum...
Pompierii aruncaseră din pod ce au apucat, în curte...
Acum cei ai casei erau preocupați ca focul să fie stins mai întâi.
-Doamne, Dumnezeule, de ce ne pedepseşti!? strigă Fărcaş deznădăjduit. Numai tu ştii, Doamne cât de greu ne-a fost să încropim totul, cu trei copii de crescut!
Răspunsul la întrebările bărbatului nu venea, poate el nici nu-l aştepta...
Nevasta lui, Raveca, a căzut jos, pierzându-şi conştiența...
Totul s-a năruit! Până seara trei familii rămăseseră doar cu hainele de pe ei...
Scânteile purtate de vânt în acea zi, până departe, pe alte ulițe, au mai aprins focul şi în alte gospodării, însă au fost stinse înainte să mistuie tot...
-Unde să mă duc, ce să fac,Doamne?! îşi frângea mâinile Fărcaş.
Cei trei copiii, plângeau şi ei, văzând deznădejdea tatălui lor.
-Unde-i mama voastră? Ce face salvarea aici? Întrebă Ion.
-A venit pentru mama, a căzut, n-ai văzut, tată, când a căzut?
-Nu, nu am văzut-o! Doamne ai milă măcar de femeia mea şi de copiii ăştia ! ...şi bărbatul plângea fără
să-şi dea seama.
Salvarea cu Raveca a plecat spre oraş, iar pompierii au reuşit să stingă în cele din urmă focul. Unul dintre bărbați s-a apropiat de Fărcaş şi i-a spus:
-Bade Ioane, vezi că noi am aruncat în curte din pod, ce am apucat înainte să se întindă focul. Du-te şi adună ce ai acolo...
Bărbatul, ajutat de cei trei copii, a scormonit prin amestecul de apă, scrum, bucăți de lemne, toate aruncate de-a valma în curte, dar nu au mai găsit aproape nimic.
Ca şi cum nenorocirea ce s-a abătut asupra lor, nu ar fi fost de ajuns, mâini netrebnice au adunat lucrurile de prin curte, pur şi simplu însuşinduşi-le ! Pompierii însă, ştiau că au mai salvat din lucruri!
Se aşeză Fărcaş pe podețul din fața casei cu cei mici lângă el ...
-Tată, unde o să dormim? îl întrebă Onița, fata mijlocie, cea care mai târziu, peste câțiva ani,avea să-mi fie mamă...
-Nu ştiu, draga tatii...nu ştiu...îmi pare rău pentru mama voastră şi pentru voi...
-Gicuță, copilul mai mare se lipise de bărbat şi spuse ca o încurajare:
-Lasă, tată că te ajutăm noi să faci totul la loc!
Mezina, Viorica era prea mică ca să înțeleagă. Ea plângea că mama ei a plecat fără ea la spital...
Vecinul de peste drum, capul familiei Cârcu, s-a apropiat de Fărcaş şi i-a spus:
-Ioane, eu cu nevasta mea am hotărât să vă găzduim, cât va fi nevoie...trebuie să fii tare pentru copiii ăştia.
O mână întinsă la durere şi neputință, nu va fi niciodată uitată, aşa gândea atunci Fărcaş...
În sat au început a umbla zvonuri că vinovați pentru incendiu ar fi copiii lui Ion Fărcaş!
-Numai ei sunt de vină! S-au jucat cu chibrituri şi au apris prima dată o claie din grădină, aşa ziceau gospodinele care nu aveau treabă!
Doamna învățătoare Țărmure, după ce auzise şi ea zvonurile, a chemat părinții copiilor la şcoală, i-a adunat pe toți, cu mic, cu mare în curte, şi le-a vorbit:
-Îmi pare rău că astăzi a trebuit să vă adun aici pe toți! După nenorocirea de zilele trecute, întâmplată consătenilor noştri, am auzit zvonuri neadevărate. Oameni buni, mai bine ați da o mână de ajutor năpăstuiților, decât să vorbiți neadevăruri! Mai bine v-ați întreba unde sunt lucrurile lui Ion Fărcaş salvate de pompieri?! Copii acestui om au fost în excursie cu mine, când s-a întâmplat nenorocirea! Nu le puneți vina pe care nu o au în cârcă! Să vă fie ruşine, acelora care răspândiți zvonuri false şi care ați lăcomit la sărăcia omului!
S-au împrăştiat sătenii din curtea şcolii pe la casele lor, dar parcă le mai pierise din cheful de bârfă!
A doua zi, la sfârşitul slujbei de duminică, preotul satului le-a vorbit enoriaşilor:
-Dragi rebrişoreni, vreau să vă atrag atenția asupra situației celor trei familii rămase zilele trecute pe drumuri...ca nişte buni creştini, nu-i aşa, ce suntem, în asemenea cazuri e bine să întindem o mână de ajutor celor încercați de necaz...dar se pare că unii dintre voi în loc să întindeți mâna să îi ajutați, ați întins mâna şi v-ați însuşit bunurile lor scăpate din incendiu !!! Dumnezeu se va mânia pe cei care au făcut asta! Dacă nu vreți ca Cerul să vă pedepsească, găsiți o cale să le înapoiați lucrurile! Eu o să fac rugăciuni ca cei rău-voitori să fie pedepsiți! Nu vă pierdeți omenia, o nenorocire se poate abate oricând asupra oricăruia dintre noi!
În dimineața zilei de luni, aruncate peste poarta familiei Cârcu, cea care îi găzduia pe Fărcaş şi ai lui, au apărut lucruri salvate din incendiu: haine, slănina porcului, velințe de pat, însă banii şi cutia cu acte nu au mai fost de găsit!
Raveca Fărcaş, în urma incendiului, a venit din spital cu o formă de pareză...nu putea să-şi folosească picioarele. A ajuns să se târască pe jos, ajutată de mâini...Mai bine de un an, a rămas în acea stare.
Fata ei, Onița(mama mea), când îmi povestea cele întâmplate, îmi spunea un lucru care mi s-a imprimat pentru totdeauna în memorie:
-Atunci s-a încheiat copilăria mea...aşa îmi spunea...
A trebuit să se maturizeze dintr-o dată, să preia sarcinile mamei ei bolnave, să muncească alături de tatăl ei la reconstruirea gospodăriei...Au urmat vremuri grele pentru ei.
 -Mergeam la şcoală, spunea mama, fratele meu Gică de dimineaťă, iar eu după masa...Aveam o singură pereche de opinci bărbăteşti, cu curele...Aşteptam să vină Gică să mi le dea mie, dar tot mergeam la şcoală...În pauze îmi era ruşine de copii, pentru că aveam opinci de băieți, aşa că mă ascundeam într-un colț, cu spatele la peretele şcolii, mă chirceam cu genunchii la gură şi îmi trăgeam rochia peste opinci să nu mi le vadă ceilalți...De multe ori mergeam fără nimic de mâncare, în trăistuță
Au trecut mulți ani până ce Ion Fărcaş cu ai lui au reintrat într-o oarecare normalitate...
Atunci el a ajuns la o concluzie: fiecare lucru ce ți se întâmplă, e o mare lecție de viață! Atunci Ion Fărcaş a putut alege prietenii adevărați din mulțimea de oameni care doar păreau să îi fie prieteni!
Cauzele incendiului nu au fost elucidate, tot ce s-a vehiculat atunci, rămânând pure speculații.