dg4Bunicul meu,Ion Fărcaş a avut trei copii: George - cel mai mare, la doi ani diferență Onița sau Nițuca(mama mea) şi mezina-Viorica, la diferență de aproximativ 6 ani de Nițuca.
Cei trei au copilărit în vremuri destul de grele, dar care, privite din viitor cu detaşare, au avut un farmec aparte, farmec dat de perioada de pionerat în tehnologie şi de aceea copiii trăiau fascinația fiecărei noi descoperiri.
Onița, mama mea, evocă şi acum cu drag şi nostalgie partea vieții ei cea mai frumoasă, în pofida tuturor greutăților pe care ea şi familia ei le-au avut de trecut.
Copiii Fărcaş, se pare, au fost nişte copii atipici , inteligenți, erau preocupați în a-şi face singuri jocuri şi jucării.
Ajuns la vârsta preadolescenței, Gicuță, împreună cu alți copii din vecini, şi cel mai des este evocat Luțu Brigadirului, asta fiindu-i porecla populară, inventau lucruri fascinante. Şi-au făcut între casele lor "telefon fără fir" şi un fel de sistem morse, prin care comunicau , citeau foarte mult, erau pasionați de fizică, geografie, istorie, cu alte cuvinte, erau copii inventivi şi cu inițiativă.
Astfel, că pe la acea vârstă Gicuță şi-a deschis "cinematograf"! Toți copiii din vecinătate, îi apreciau şi doreau să se joace cu ei, pentru că erau fascinați de ideile lor avangardiste.


Şi, cum spuneam, şi-au deschis ei cinematograf! Şi-a construit Gicuță un proiector , a făcut rost de diapozitive care înfățişau peisaje şi printre ele, rătăcite,  erau câteva legate de încorporarea recruților pentru stagiul militar.
Mama, avea şi are şi acum o voce minunată, putând cânta cu uşurință orice cântec sau doină.
Astfel, copiii, au deschis "afacerea"! Cinematograful era în podul casei lui Fărcaş. Doritorii cumpărau bilete făcute de copii, contra sumei de 25 de bani, şi, împânzind podul aşteptau "filmul"!
Gicuță derula imaginile, iar Nițuca, se închidea într-o ladă de zestre, abandonată prin pod, şi de acolo asigura coloana sonoră! Cânta de jale şi de dor, cât o țineau plămânii, un cântec la modă pe atunci:"Du-te dor cu dorurile", cântec fără nici o legătură cu ce era pe diapizitive, în timp ce plătitorii de bilete priveau fascinați imaginile! Chiar şi pe acelea ale recruților în pielea goală, în fața comisiei de recrutare! E lesne de imaginat situația hilară creată de combinația  doinei cântată de mama, cu pozele tinerilor cu mâinile în "poală", în costumul lui Adam!
Şi uite aşa, afacerea mergea ca unsă. Cu "profitul" obținut copiii îşi cumpărau componente  pentru noi invenții, caiete sau dulciuri, pe care bineînțeles, le împărțeau cu ceilalți de pe uliță!
O altă amintire evocată de mama, e una aşa, mai de"groază".
Sub imperiul întâmplărilor celui de-al Doilea Război Mondial, nu foarte îndepărtat de perioada copilăriei celor amintiți mai sus, copiii se jucau de-a războiul. Se adunau cu toții: copiii Fărcaş, copiii Mâthi-(a lui Cărăruşă), cei ai lui Petroiu, Luțu Brigadirului, Dudi-evreul, la o casă părăsită, unde părinții, preocupați de lucruri mult mai serioase, nu-i prea deranjau.
După ce se luptau cu puşti din lemn , făcute tot de ei, cei mai puternici luau prizonieri pe cei mai slabi, şi mai apoi, îi duceau în casa părăsită. În prealabil cei puternici, le spuneau prizonierilor şoptit să facă tot ce le spun ei, altfel va fi de rău!
Ajunşi în casă prizonierii erau înşiruți cu fața la perete şi cu mâinile sus. Toată acțiunea era destinată pentru a-i băga pe cei mai mici şi mai naivi dintre ei, în sperieți! Obloanele casei erau închise, astfel că înăuntru nu se vedea prea clar ce se petrece, dar se auzea foarte bine orice zgomot.
Doi ofițeri, mai mari, mai puternici şi mai fioroşi, luau pe rând câte un prizonier, îl duceau în partea opusă a camerei, față de unde erau ceilalți poziționați, cu partea netăioasă a unui cuțit imens de înjunghiat porcii, simulau tăierea gâtului prizonierului, şi în acelaşi timp, dintr-o sticlă cu apă, îi dădeau drumul să curgă
într-o găleată, ca şi cum ar fi sângele celui executat! Victima cădea mai apoi, moartă la podea!
Efectul asupra celorlalți care îşi aşteptau rândul la execuție era nemaipomenit, cei mai mici şi mai naivi, speriați, urlau ca din gură de şarpe!
Şi una dintre amintirile mamei, pe care eu o consider foarte amuzantă, este cea în care copiii îl plimbau pe prietenul lor, Dudi, copilul măcelarului evreu  Avrum, pe drumul pietruit, într-o ladă pusă pe un căruț, în care de obicei erau duşi porcii la târg. Avrum, fiind un evreu înstărit, iar Dudi fiind unicul său copil, în permanență avea bani, iar ceilalți îi făceau diverse servicii contra cost. Aşa şi de data aceea, contra unei sume de bani, îl plimbau pe Dudi!
Într-una din zile, cărându-l aşa în ladă , iar copilul fiind închis pe dinafară , fără a se putea elibera el singur, le vine o idee cărăuşilor! Îl lasă pe Dudi în mijlocul drumului, se îndepărtează şi se sfătuiesc:
-Ce ziceți voi, să îi cerem mai mulți bani ?! Doar nu o să ne căznim pentru 1 leu să-l plimbăm!
-Dar cât să-i cerem?
-25 de lei, şi îi împărțim între noi!
Zis şi făcut! 25 de lei, în acea vreme era o sumă mare chiar şi pentru Dudi!
Se întorc ei la copilul  captiv în lada pentru porci , şi îi spun:
-Măi, Dudi, noi nu te mai plimbăm pentru nimica toată pe tine, că doar nu suntem sclavii tăi! Dacă nu dai banii, te lăsăm aici, în mijlocul drumului, să te calce autobuzul care vine peste vreo 15 minute!
-Dar, nu am bani! Cât vreți? îi întreabă Dudi aproape plangând.
-25 de lei!
-Ce vorbiți acolo?! Nu am de unde! Deschideți-mă să plec, altfel vă spun tatei!
-Să nu auzim nimic! Ce să-i spui lui taică-tu, că oricum nu mai apuci să-l vezi! Ori dai banii, ori aici rămâi!!!
-Măi, voi nu auziți că nu am?!!
Copiii neîndurători, l-au abandonat , s-au ascuns prin şanțuri şi de acolo, urmăreau ce se întâmplă.
Dudi, disperat, îi implora să îl elibereze! Teroriştii au rămas neclintiți în hotărâre! Ori banii, ori viața!
În acele momente dramatice, autobuzul îşi face apariția, găsindu-l pe Dudi în ladă, urlând , însă glasul lui obosise şi era mai mult un fel de scâncet...Şoferul s-a dat jos din autobuz, a tras căruțul la marginea drumului, însă nu l-a eliberat pe ostatic, văzându-şi mai apoi de cursa lui, nu înainte de a profera câteva înjurături de mare angajament la adresa copiilor, dar mai ales la adresa celor care îi cresc!
După plecarea autobuzului, luptătorii contra bogaților, aceşti haiduci ai Rebrişoarei, şi-au făcut apariția, iar bietul năpăstuit a fost nevoit să facă jurământ că va da răscumpărarea, altfel doarme in acea noapte în cuşcă! Dudi era de cuvânt şi odată ce se jura, apoi nu mai dădea înapoi!
Crescând, Dudi şi familia lui, au fost iubiți de comunitate, el mulți ani fiind impiegat de mişcare în gara localității, iar soția lui, dna Havi, asistenta la dispensarul satului.Au avut o fată Rozica şi un băiat.
Țin minte  momentul când tatăl lui Dudi, Avrum a murit şi ritualul special de înmormântare la care am luat parte. Foarte tânără fiind, m-a  impresionat profund ritualul, fiind diferit de cel al înmormântărilor de rit ortodox. Chiar şi acum, când scriu, am imagini foarte clare privitoare la acel episod...
O țin minte pe mama lui Dudi, care mereu stătea în stradă la orele amiezii şi se ruga de trecătorii ce mergeau spre gară, să îi duca fiului ei, aflat la serviciu, mâncarea caldă. A fost o mamă grijulie şi o femeie cumsecade, cu vorbă bună pentru oricine. O apreciam şi o respectam foarte mult
Mai târziu, prin anii '90, Dudi cu familia au emigrat in Israel, unde îl trăgeau rădăcinile.
Au fost oameni de reală omenie, şi nu demult, prin intermediul rețelelor de socializare am descoperit-o cu multă bucurie, pe frumoasa lui fiică, Rozica. Aşa am aflat ca tatăl ei, Dudi, s-a prăpădit într-un mod regretabil, în urma unui accident de maşină. Să-i fie țărâna uşoară...