Ioan Romeo Rosiianu zambind 180Călătoria e o experiență de viață, dar să fii călător pe drumuri neumblate, deschizător al acestora e cea mai frumoasă realizare a vieții.
  
        R.W. Emerson spunea: „Nu urma calea unde te duce drumul. Mergi mai degrabă acolo unde nu există nicio cărare și lasă o urmă.”
        Așa a făcut și poetul „Scrisorilor...”, deschizând o poartă largă a călătoriilor sufletești, un drum anevoios pe care a pășit și pe care l-a bătătorit pentru cei dornici de frumos. Pornind de la poemele sale ce călătoresc luminos spre suflete prin trăirile și simțămintele deosebite, poetul te face să treci prin anumite stări și dimensiuni existențiale. „Scrisorile...” cuprind în ele o vastă lume, o scenă pe care se perindă actori, toți protagoniști în piesa jucată.
       Citindu-le, descoperi viața și arta, religia, filosofia, iar versurile au rolul de a te îmbogăți spiritual, o bogăție care te înnobilează. Nu citești o banală scrisoare adresată „iubitei”, ci un capitol sau mai multe de viață, un drum care ți se deschide sufletului și ochilor minții întru edificarea ta față de creația lui Dumnezeu, dar și față de sufletul poetului. Prezența aproape constantă a sfinților și a lui Dumnezeu adâncește profunzimea dictonului latin „Nihil sine Deo”: „Iubito, Dumnezeul cuvintelor se ascunde în tăcerea din ele/ Iubito, Dumnezeul tăcerii se ascunde dincolo de propria tăcere/... împreună călător cu ei trec printre oameni și umbre în clipe de pripas” (Scrisoare despre Dumnezeul cuvintelor și Dumnezeul tăcerii).

La început a fost Cuvântul Care i-a hărăzit poetului Ioan Romeo Roșiianu LUMINA scrisă-n cuvânt: „Mai știi când la mormântul Sfântului Dumnezeu ne-a luminat calea și sufletul?”(Scrisoare despre atunci când Dumnezeu nu era acasă la el).
      Cuvântul e putere, cuvântul are greutate, în scrierile sale este lumină, acea lumină ce încălzește și dă viață, într-o lume a deșertăciunilor:„Mai știi când ți-am spus că Dumnezeu se ascunde în lucruri mărunte și că măreția lumii nu înseamnă nimic?”
        Călătoria a fost și rămâne un mijloc de cunoaștere și autocunoaștere. Poezia lui Ioan Romeo Roșiianu nu se citește decât cu sufletul:„resemnat te priveam cum trăiești o renaștere nouă/ resemnat eu plecam spre poemul nescris”(Scrisoare despre dimineața cu miros de lavandă). Nu poți citi altfel! O vezi cu ochii, dar citind-o cu cei ai sufletului ți se înfățișează în toată splendoarea ei, reflectând realitatea nudă a vieții, o viață ce nu e decât o punte dinspre naștere înspre moarte: „prin arterele mele se prelingea viața spre

moarte”(Scrisoare despre bunica mea și ielele bune și rele). Poemul nu e înveșmântat în cuvinte ce stau să umple goluri, ci răsare plin de înțelesuri filosofice care îți stârnesc imaginația. Cadre ți se perindă instantaneu, devoalând filmul vieții: „vântul care joacă șotron”, „odaia-mblânzită de tablouri și cărți”,„marginea marginii zării apusul pustiu” sau trupul iubitei dezvăluit  în diferite ipostaze:„ca o umbră”, „ca o felină printre pești sau ca o sirenă printre lupi”...
       Poezia se adresează tuturor, dar funcția fatică a mesajului este percepută diferit. Poetul călătorește în lumea noastră, noi călătorim în universul său poetic.
       Ce poate fi mai frumos decât întretăierea drumurilor poetului cu cititorul? De aici călătoria devine una comună. Poetul nu e singur, „un suflet pribegit într-o lume”, e însoțit de călătorii întâlniți și care au ales să meargă în aceeași direcție: „Iubito, eu ți-am zis că-s capabil să iubesc oamenii pentru ceea ce sunt nu pentru ceea ce au sau îmi dau” (Scrisoare despre un suflet cu fermoarul tras până la gât). Dăruirea prin iubire de semeni a poetului Ioan Romeo Roșiianu e o calitate ancestrală, într-o lume strâmbă și meschină ce îngreunează călătoria sufletească a acestuia:„am văzut în flacăra pâlpâită a lumânării/ îndemnul străbunilor toți la iubire și viață”.         El iubește oamenii, un „visător” ce vede că „oamenii sunt ca și fluturii efemeri și frumoși/ unii zboară mai sus alții mai jos unii mai mult alții mai prost”(Scrisoare despre oameni și fluturi).
       Călătoria nu se sfârșește, călătorul-poet e cel ce deschide drumul, ce înlătură spinii și ocolește obstacolele, rolul cititorului este de a-l susține și de a face ca drumul creației să fie frumos... un drum cu sens unic. Un drum parcurs cu dăruire și drag dinspre suflet înspre suflete!
       Mulțumirea poetului e una firească:„Mai știi că fericirea apare atunci când încetezi să mai plângi și când îi mulțumești lui Dumnezeu pentru ce ai?”(Scrisoare despre singurătate în mijlocul lumii), atunci când știi că nu ești singur pe drum, când sufletele prind frumusețea vieții din calea pe care, tu, poetule ai deschis-o. Nu multora li se oferă prilejul de a călători... prin sufletele semenilor săi. E o călătorie mai grea decât aceea prin... „singura viață avută”, dar o călătorie ce înnobilează sufletul poetului și luminează sufletul cititorului.

Cititorii lui Ioan Romeo Roșiianu sunt beneficiarii unora dintre cele mai frumoase scrieri poetice contemporane care, după cum spunea prof. Mioara Bahna în postfața volumului „Scrisori de dragoste irosită”: „căutând să-și fixeze, prin cuvântul poetic, locul în peisajul ei sufletesc, dar și în universul pe care îl străbate, cu neobosita convingere că, indiferent cum ar fi, cum s-ar derula, viața e un dar dumnezeiesc, însă cel care-l primește are datoria să-i confere adevărata valoare, bucurându-se cu toată gravitatea de fiecare clipă a ei și, în cazul artiștilor, lăsând urme...”1
Urmele pe care le lasă, drumurile pe care le deschide către sufletele dornice de frumos se manifestă pe mai multe planuri, așa cum confirmă și academicianul Alexandru Boboc în prefața volumului „Scrisori de dragoste irosită”: „Este de reținut specificul abordărilor autorului, atât în creația proprie, cât și în valorizarea contribuțiilor altor participanți (din diferite zone ale țării) la afirmarea literaturii noi: raportarea cu discernământ și nuanță la creațiile poetice noi, fără să uite de unitatea cu tradiția valorică a literaturii noastre; spiritul obiectiv al precedării în critica literară, bazat, desigur, pe o pregătire estetică și axiologică temeinică; deschiderea la noutate și la analogii cu alte spații culturale, ceea ce îi și asigură aproape constant ancorarea în contemporaneitate; îmbinarea întregii munci de creație poetică cu preocupările de valorizare critică a ceea ce consideră cu adevărat poezie în noua creație literară.”2
Nu spațiile geografice sunt cele mai mari, ci spațiile sufletești sunt greu de străbătut. În lumea meschină, golurile sufletești pot fi împlinite numai prin iubire, prin frumos, prin apropierea de Lumină, de Dumnezeu. Poetul, călătorul neobosit, Ioan Romeo Roșiianu deschide drumul, cititorii deschid ochii minții, mergând împreună dinspre suflet... înspre suflete.

Bibliografie

Bahna, Mioara. Epistolierul Ioan Romeo Roșiianu în Scrisori de dragoste irosită, în Ioan Roameo Roșiianu, Scrisori de dragoste irosită, Edit. Ecreator, Baia Mare, 2019, p. 237-241.
Boboc, Alexandru. De la UNIVERSUL POEZIEI la LUMILE POSIBILE din poezie, în Ioan Roameo Roșiianu, Scrisori de dragoste irosită, Edit. Ecreator, Baia Mare, 2019, p. p. 5–14.
Chirilă, Simonne. Călimani, munți de poveste, https://simonachirila.wordpress.com/2017/05/25/calimani-munti-de-poveste/, consultat în 14.07.2019.
Roșiianu, Ioan Romeo. Scrisori de dragoste expediată, Edit. Ecreator, Baia Mare, 2017.