(Pilule fără efecte secundare)
1.Cărțile de morală ale lui Aristotel, adevărată încoronare a gândirii sale sistemice, au ieșit din convingerea sa de nezdruncinat că omul are datoria să fie fericit, virtutea fiind condiția necesară, nu și suficientă, a fericirii! De ce?
Pentru că fericirea cere ca funcția omului să nu se limiteze doar la posedarea virtuții (starea ei pasivă), ci să facă tot ce-i stă în putință pe calea eminamente umană a rațiunii pentru necontenita ei actualizare, doar astfel omul având șansa de-a gusta din cele trei ipostaze ale fericirii în unitatea lor inseparabilă: suprema frumusețe, supremul bine și suprema plăcere. Căci – prin politica în funcție de etică, nicidecum invers – la vremea respectivă Stagiritul susținea identitatea dintre binele individual și binele cetății, omul fiind văzut ca o ființă socială, care pe de o parte include socialitatea, iar pe de altă parte are capacitatea să pună virtutea în valoare.
Astăzi, virtutea fiind pe cale de dispariție (cel puțin pentru noi, românii), fericirea este cu atât mai îndepărtată, cu cât este mai îndelung jinduită și mai strașnic promisă în campaniile electorale.
2.După ce vorbește de „nevroza religioasă”, iar puțin mai încolo în cartea Dincolo de bine și de rău subliniază că toți filosofii moderni „atentează împotriva anticei noțiuni a sufletului”, filosofia cea nouă fiind în întregime anticreștină, Friedrich Nietzsche întreabă la modul ironico-retoric: „La ce bun să fii ateu în zilele noastre?”...
Chiar așa, nu-i mai simplu și mai liniștitor să crezi în existența Cuiva veșnic și atotputernic, decât să tot alergi cu limba scoasă după cai verzi pe pereți?!
3.În cartea Despre miza gândirii, Martin Heidegger ne înștiințează că „Filosofia a ajuns la sfârșitul ei. Orice tentativă de a mai gândi filosofic nu dă naștere decât la renașteri epigonice, cu diferite variațiuni.” Și asta deoarece „Întreaga istorie a filosofiei rămâne, pe parcursul desfășurării ei, determinată în felurite chipuri de gândirea lui Platon. Metafizica este platonism.” În aceste condiții, opinează Heidegger, cu toții avem nevoie „de o educație în vederea gândirii, ceea ce presupune că trebuie să știm ce înseamnă, în gândire, a fi educat și a fi needucat..
Adică taman ca în Metafizica lui Aristotel, căruia i se părea că „e chiar o lipsă de educație să nu-ți dai seama când anume e nevoie să cauți o dovadă pentru ceva și când nu.”
Concluzia gânditorului german este de-a dreptul devastatoare pentru cugetarea tradiționalistă: „Sarcina gândirii ar fi atunci aceasta: abandonarea gândirii de până acuma, în vederea determinării lucrului ce trebuie gândit – a mizei pe care gândirea o poate avea.”
Nu și pentru Emil Cioran, care în cuceritoarea lui manieră paradoxală susținea că ar cam fi cazul să se deparaziteze de filosofie...
Păi dacă gândirea laică a ajuns într-un mare impas, fapt ce ni se confirmă la tot pasul în viața de zi cu zi, locul ei trebuie luat de înțelepciune, adică de credința alimentată din cărțile nemuritoare ale omenirii (Cartea Cărților pentru noi, creștinii).
4.În Originile filosofiei, gânditorul Karl Jaspers ne avertizează în legătură cu inerentele carențe de funcționare ale tuturor construcțiilor umane: „Justiția și libertatea nu pot deveni absolut sigure decât într-un stat în care fiecare cetățean s-ar comporta față de celălalt conform exigențelor unei solidarități absolute. Doar într-un asemenea caz toți cetățenii s-ar opune, ca un singur om, injustiției comise față de un semen al lor. Or, lucrul acesta nu s-a întâmplat niciodată până acum.” Și puțin mai încolo: „Nici un tip de stat, de biserică sau de societate nu oferă o protecție absolută. Frumoasa iluzie a unei protecții absolute s-a ivit în epocile liniștite ale istoriei, când limita era voalată.”
Dar ceea ce pentru oameni este cu neputință, pentru Dumnezeu este întru totul realizabil. Dovadă societatea perfectă pe care El o promite celor ce vor urma calea binelui și a curățenie sufletești, o societate unde egalitatea, libertatea și dreptatea vor fi atotprezente în armonia de netulburat a fraternității depline. Căci oricum am suci-o și am învârti-o, liniștea adusă de această speranță este infinit mai sănătoasă pentru individ și mai rodnică pentru omenire decât permanenta neliniște generată de goana după vânt.
5.Unele dintre gândurile lui Emil Cioran despre Dumnezeu au darul să ne pună serios pe gânduri: „Cine nu luptă să-și biruie semenii, apoi pe Dumnezeu, cine nu vrea să-i retușeze opera, să-i corecteze imperfecțiunile, cine nu încearcă și nu crede că-i de datoria lui să încerce toate acestea – acela renunță, fie din înțelepciune, fie din neputință, la propriul destin...”; sau următoarea: „Să ai credință nu înseamnă totul; la fel de important e s-o înduri ca pe-un blestem, să vezi în Dumnezeu un dușman, un călău, un monstru, și totuși să-l iubești cu o dragoste în care să pui întreaga cruzime de care ești în stare, la care visezi...”
Cu certitudine că astfel de formulări îndrăznețe până în vecinătatea blasfemiei, l-au determinat pe Petre Țuțea să-și vadă prietenul ca pe „un sceptic de serviciu al unei lumi în declin”, care „trăiește în conflict cu sfântul Pavel și cu Absolutul divin.” Cu toate astea, ori poate tocmai de aceea, cu sau fără voia filosofului iconoclast, gânditorul teologal Țuțea speră să-l vadă pe Emil Cioran „în amurgul existenței lui împăcat cu sine, jocul celor două lumi paulinice ducându-l la mântuire, sensul existenței lui fiind determinat de Absolutul divin, odată cu desprinderea de pesimismul și de neliniștile lumii de aici.”
6.Religia este divina filosofie a mântuirii, iar filosofia este sceptica religie a disperării. Sau cu cuvintele nepereche ale lui Petre Țuțea: „Cu religia intri în cimitir în plimbare. Cu filosofia intri în cimitir – cum a intrat prietenul meu Cioran – prin disperare.”
7.Toți oamenii au filosofia în sânge, dar nu toate poparele sunt pregătite să-și verse sângele pentru ea, căci – așa cum ne încredințează Țuțea – „spaniolii, ca și rușii sunt contraindicați la filosofie.”