gn3Donna este o femeie trecută de 40 de ani, dar care are înfățişarea şi sufletul blocate parcă undeva, în jurul vârstei de 35 de ani. E frumoasă, însă niciodată nu s-a considerat aşa, parcă ea având cele mai mari aşteptări de la propria-i persoană, în timp ce lumea din jur îi admira şi mintea şi felul cum arată.
Locuieşte singură, deasupra unui atelier de reparații auto din aglomeratul şi agitatul oraş Chicago. Spațiul locuinței nu este foarte generos, însă femeia l-a amenajat cu gust, astfel încât trezeşte admirația puținilor vizitatori care-i trec pragul. Nu e implicată în vreo relație amoroasă, acest capitol rămânând un mister pentru apropiații ei.
Are puțini  prieteni, dar cei pe care-i are sunt oameni de calitate, care o sprijină măcar moral, ea rămânând mereu o visătoare idealistă, în ciuda acțiunilor sale hotărâte.
În seara aceasta îşi aşteaptă doi dintre aceşti buni prieteni, un cuplu de artişti instrumentişti ai filarmonicii oraşului, oameni frumoşi, tineri şi cu multe aspirații.
Donna ştie întotdeauna să fie o gazdă desăvârşită şi pentru că e o scriitoare romantică, improvizează poveşti ca nimeni alta, spre deliciul invitaților săi care nu ratează nici o ocazie în a o stimula să le spună istorioare, unele reale, altele absolut imaginare, altele- un amestec de vise, dorințe şi realitate.


Soneria de la intrare sună răguşit, iar Donna se îndreaptă spre uşă pentru a le deschide celor pe care îi aşteaptă şi care sunt punctuali ca întotdeauna.
-Ne-am grăbit, spune Sarah. Ai privit pe fereastră? Vine furtună! Şi o îmbrățişează cu multă căldură pe gazdă. Şi lui Paul, continuă ea, nu-i plac furtunile, nu-i aşa, iubitule?
-Uite, vezi?! Asta nu-mi place la ea, răspunde Paul, adresându-i-se Donnei. Îmi pune în cârcă trăirile ei!
Doar ştii, caraghioaso, că atunci când începe furtuna, tu eşti cea care îşi pune căştile antifonice, nu eu!
-Intrați, îi pofteşte Donna, faceți-vă comozi, am ceva de terminat la bucătărie...
Sarah şi Paul, intră în sufrageria luminată atât de cald şi plăcut, iar ambienutul elegant o determină pe femeie, pentru a nu ştiu câta oară, să exclame:
-De fiecare dată când vin aici, mă mir cum reuşeşte Donna să facă din spațiul acesta modest în aparență, o oază de frumos şi eleganță!
În acel moment, de afară se auzi zgomotul asurzitor al unui trăznet, atât de puternic încât Sarah tresări, iar Paul nu scăpă ocazia să o ridiculizeze:
-Ei, cine e acum speriatul, ia spune?!
-O să vină furtună urâtă, adăugă Donna care s-a întors de la bucătărie. Priviți cerul dinspre lac! Nu e de glumă!
 Ploaia de primăvară îşi începuse asaltul nebun, căzând pe acoperiş şi pe pervazul ferestrei, cu stropi mari şi zgomotoşi.
-Capricioasă primăvară avem! mai adăugă gazda.
-Voi ce ați mai făcut de când nu ne-am văzut. Nu prea am avut timp nici măcar de un telefon...
-Nimic special...repetiții cu filarmonica. În iunie începe marele turneu prin Europa...
-Hmm, Europa! Mi-ar face plăcere să vă pot însoți...Iubesc Parisul, Roma, toate acele locuri încărcate de istorie!
-Ai putea să ne însoțeşti, exclamă entuziastă, Sarah.
-Da, întări şi Paul, între concerte am putea vizita locuri, am merge la teatru, muzee...tu ne-ai căra instrumentele! Şi bărbatul râse de propria-i glumă.
-O, crede-mă, vi le-aş căra cu drag, dar, uite, până la toamnă trebuie să predau editurii, cartea asta la care m-am cam împotmolit...
-Cum să te împotmoleşti?! Tu, cea care ne fascinezi cu poveştile tale improvizate!
-Uite, vezi, Sarah?! Uneori, chiar dacă pare paradoxal, mă împotmolesc...Alteori parcă o voce şi o mână nevăzută îmi scrie pe hârtie, ca şi cum ideile mi-ar fi pur şi simplu dictate, alteori, însă, muza doarme!
-Dar în seara aceasta, continuăm seria poveştilor a căror propoziție de început ți-o sugerăm noi?! o întrebă nerăbdător Paul.
-Bine, fie! acceptă zâmbind Donna. Nu neg faptul că şi mie îmi plac provocările voastre! Dar fiți îngăduitori! Nu-mi dați vreun subiect dificil!
-A fost odată o femeie, care s-a stabilit, în a doua parte a vieții în Vancouver, Canada. Ea era o femeie puternică...aceasta era fraza dată de Paul şi pe care Donna trebuia să o transforme într-o poveste.
Două fulgere şi-au aruncat săgețile de-a lungul cerului , luminând pentru scurt timp întunericul de dincolo de fereastră. Sarah tresări şi se adună, făcându-se mică lângă Paul, timp în care Donna îşi începu povestea:
-A fost odată o femeie care venea de undeva, din Europa de Est, şi care s-a stabilit de câțiva ani în minunatul Vancouver, din Canada, oraşul atât de căutat de turişti, pentru că prinde în el, deopotrivă ocean şi munți, fiind un loc de-a dreptul spectaculos. Femeia se considera dintotdeauna puternică şi cerebrală, însă viața o supusese unor examene destul de dificile...
Venea dintr-o țară mică şi săracă, dar a cărui popor este obişnuit să se descurce în situații limită. Femeia nu a cunoscut întotdeauna, acolo, în țara ei, fericirea...
Daniela, căci acesta era numele ei, şi-a întemeiat de foarte tânără o familie, fiind nevoită se se responsabilizeze la o vârstă la care alte fete mai copilăresc. S-a căsătorit cu Vlad din iubire şi contra voinței familiei ei, care avea planuri cu ea, planuri legate de pregătirea intelectuală, pe care Daniela nu şi-a desăvârşit-o până la căsătorie. Însă fiind o femeie puternică, a reuşit mai târziu să termine cu brio o facultate şi în acelaşi timp să se dedice trup şi suflet familiei. Aşa a fost educată, aşa erau preceptele vremurilor în care trăia, aşa considera ea că e normal. Începând din primii ani de căsătorie, când nu prea aveau multe lucruri materiale, Daniela, a pus dorințele şi nevoile celor din familie, înaintea dorințelor proprii, mereu spunându-şi că va veni vremea când se va ocupa şi de sufletul şi visele ei.
Cei trei copii au venit repede şi la intervale mici , astfel că ar fi fost şi greu să se concentreze pe altceva. Era fericită că reuşise să-şi termine studiile şi că va putea astfel să-şi câştige existența, susținută, bineînțeles şi de sotul ei, Vlad, om responsabil ca şi ea...
Cei doi au înțeles că şi-au asumat un rol foarte greu, acela de a fi părinți, şi pentru că nu doreau ca cei mici să sufere din cauza lipsurilor, au muncit, luându-şi câte două servicii fiecare, astfel că viața lor nu era deloc uşoară...
Femeia, stoică şi cerebrală, era inteligentă, inteligență moştenită şi de cei trei copii.
Niciodată nu le-a forțat mâna  copiilor, pentru a-i determina să facă ceva. Nici la şcoală, nici în viața particulară. Mereu le spunea:
-Aveți liber arbitru în a lua decizii privitoare la viața voastră. Tot ce pot să vă spun e care sunt căile corecte şi care sunt consecințele în cazul în care voi alegeți altceva decât drumul drept...
Copiii au înțeles şi alegerile lor în viață au fost fericite, astfel că în pragul maturității, cu toții absolviseră facultăți de prestigiu, cu sacrificii, însă din partea părinților.
Vlad, un om muncitor, dar cu o gândire destul de rigidă şi conservatoare, nu prea avusese timp să se implice în creşterea şi educația copiilor, însă Daniela nu i-a imputat nimic niciodată, legat de acest subiect.
Era fericită, pentru că avea siguranța că soțul ei o iubeşte. În ciuda greutăților au rămas uniți. Daniela avea în ea sămânța geloziei, dar nu şi-o dezvoltase niciodată până atunci, pentru că ea considera că nu există motive pentru aşa ceva. Dormeau chiar şi după atâția ani îmbrățişați, el căutând mereu să o țină de mână, chiar şi atunci când somnul îi cuprindea.
Daniela nu îi înțelegea pe cei din jur şi problemele lor în căsnicie! Privea mereu cu detaşare problemele cellorlalți şi îşi spunea că ei nu i se poate întâmpla aşa ceva. Ştia însă că nu ar putea trăi alături de un bărbat care trădează, gelozia ei existând, chiar dacă într-o stare latentă, până atunci.
Femeia a rămas frumoasă, chiar dacă viața nu i-a fost foarte uşoară. Mereu i se făceau complimente la adresa înfățişării, ea însă nu era neapărat preocupată de lucrul acesta, însă îi plăcea să se îngrijească şi să se îmbrace bine, atât cât îşi permitea. Niciodată nu i-au plăcut lucrurile comune, instinctul de turmă îl ura, indiferent unde se lovea de el...
Când ultimul dintre cei trei copii, era pe punctul de a absolvi facultatea, liniştea femeii a fost stricată, fără ca ea să-si dorească, fără ca ea să o ceară.
În acea după masă, soțul ei nu se întorsese încă de la treburi, când Daniela a primit un telefon
-Bună seara. Doamna Daniela?
-Da, chiar ea...
Vocea de la celălalt capăt nu îi era cunoscută...
-Aş vrea să vă spun ceva, însă nu ştiu dacă e bine şi nici cum să încep...
-Îndrăzniți, dacă tot m-ați sunat...Vă ascult, spuse Daniela şi aşteptă ca vocea din telefon să continuie...
-Ştiți, eu îl cunosc pe soțul dumneavoastră...şi vă ştiu din vedere şi pe dumneavoastră...
-Ați putea să vă declinați identitatea, poate ar fi mai bine să ştiu cu cine vorbesc...
-Nu! Asta nu pot s-o fac! Mă iertați dar vreau să rămân în anonimat...eu vă admir foarte mult...sunteți o femeie frumoasă şi mereu elegantă...vă admir şi pentru modul cum vă educați copiii...
-Mulțumesc, dar totuşi despre ce vreți să-mi vorbiți?
-Mi-e greu să vă spun...dar totuşi o voi face...Soțul dumneavoastră vă înşeală...are o aventură cu o femeie care nu e demnă de el şi vă e mult inferioară din toate punctele de vedere...
-Dar, care e implicația dumneavoastră în toată povestea?
-O cunosc pe această doamnă X...am văzut-o stricând multe căsnicii şi nu mai suport să văd cum face asta!
Daniela asculta vocea de la telefon, şi simțea cum lumea ei se năruie! Ştia că de atunci nimic nu va mai fi ca înainte! Singurul sentiment de care era absolut sigură până atunci, dragostea soțului ei, acum era pusă sub semnul întrebărilor...
Femeia, impulsivă din fire, nu a procedat înțelept...ar fi putut să se intereseze mai bine, ar fi putut o perioadă să urmărească acțiunile lui Vlad, însă ea, imediat ce a sosit acasă, i-a expus  soțului ei cele întâmplate. Vlad a negat cu vehemență, recunoscând doar că o cunoaşte din vedere pe acea femeie.
Daniela într-un acces de furie, împins la extrem, a pus mâna pe telefonul lui Vlad şi primul număr afişat în listă, era un număr fără nume. Nu făcuse niciodată asta! A avut încredere oarbă în el, nu îl controla, nu îl buzunărea, i se părea odios să faci aşa ceva, şi totuşi, iată că au ajuns aici!
-Ce număr e acesta, Vlad?!
-Nu ştiu, poate e al vreunui angajat de la serviciu...sau de pe la vreo firmă de asigurări care conlucrează cu noi...
-O să sun la acest număr.
-Fă ce vrei! Mi se pare că o iei razna şi devii penibilă, se agăță de această ultimă frază bărbatul.
Daniela a pus sonorul telefonului, astfel încât să îl poată auzi şi Vlad şi a sunat. De la celălalt capăt se auzi vocea unei femei....
-Alo, recunoaşteți acest număr? întrebă Daniela.
-Da, de ce? Sper că nu s-a întâmplat ceva rău...
-Ați putea să îmi confirmați dacă sunteți doamna X?
-Da, eu sunt...
-Şi care e legătura dvs cu posesorul telefonului?
-Femeia ezită să dea un răspuns, dar in cele din urmă puse şi ea o întrebare:
-Dar cine sunteți dvs?
-Sunt soția lui Vlad...insist să îmi răspundeți: ce legătură aveți cu soțul meu?!
-Stimată doamna, soțul tău caută în altă parte ceea ce nu are acasă! Vrea comunicare, înțelegere, aşa deci...
-Aşa deci, ce?! Să înțeleg că soțul meu duce lipsă de comunicare?! Să înțeleg că îi oferi d-ta mai mult decât i-am oferit eu în 28 de ani de căsnicie?!
În acel moment, Vlad îi smulge Danielei telefonul din mână şi o întreabă pe femeia de la celălalt capăt:
 -Ascultă, dnă, când am fost eu la dta?!
-Cum, nu-ți mai aminteşti?! Şi când vei simți nevoia, poți veni din nou! Eu te aştept!....
Marele defect al Danielei, dacă acesta putea fi numit defect, era că nu putea sub nici o formă "să împartă" oamenii cu altcineva! Era generoasă, împărțea orice, nu însă oamenii...mai ales cei pe care îi iubea!
În acea seară, Vlad nu a mai adus nici un argument care să-l absolve de presupusa vină.
S-a lungit în pat, avea paloarea unui cadavru şi nu a mai zis nimic...
Daniela căzuse în hău!
În ziua următoare, Vlad a venit cu explicația că fiul dnei X lucrează în acelaşi birou cu el şi probabil, l-a sunat cândva, de pe telefonul mamei lui, argument pe care Daniela nu avea să-l creadă niciodată!
Amărăciunea şi conştientizarea trădării, au pus stăpânire pe ea...reproşurile ei curgeau în fiecare moment, mărind şi mai tare prăpastia dintre cei doi...
În câteva săptămâni, a părăsit țara, plecând într-o altă parte a Europei, unde intenționa să se documenteze pentru o carte pe care demult voia să o scrie, şi unde spera să reuşească să-şi limpezească gândurile...Dar nu avea să fie aşa! Plecată pentru prima dată de acasă, suferea cumplit de dorul celor dragi, suferea la gândul că poate chiar în acele clipe Vlad o înşeală, iar singurătatea şi izolarea au început să o îmbolnăvească treptat. Cu toate acestea, îşi propusese să nu se întoarcă mai repede de un an, pentru a-i da posibilitatea lui Vlad să se decidă în ce-i priveşte...
Ajunsă în acest punct cu povestea ei improvizată, Donna se opri şi îşi întrebă prietenii, care o ascultau fascinați:
-Vreți o porție de creme brullé? Am făcut-o chiar eu, cu ingrediente naturale 100%! Ştiu că îți place, Sarah!
-Şi mie! adăugă exclamând Paul.
Donna, în scurt timp se întoarse din bucătărie cu trei porții apetisante de creme brullé, pe care le-au savurat cu toții, cu o reală plăcere.
-Recunoaşte, Donna, spuse Paul, această poveste pe care ne-o spui acum, nu ți-e străină. Nu cred că o improvizezi acum!
-Te înşeli, prietene! Chiar îmi doream pauza asta de dulce ca să am răgazul să mă gândesc la o continuare! Ia uitați! S-a oprit şi ploaia!
Într-adevăr, de la fereastra micului apartament al Donnei, se vedea o lună perfectă, care a furat înfățişarea unei portocale coapte şi care parcă, se odihnea în mijlocul unui nor pufos, ce nu mai avea nimic în comun cu furtuna de dinainte.
-Natura e uimitoare! exclamă Sarah. Într-un timp destul de scurt , poate să te treacă de la agonie la extaz!
După ce au terminat de savurat minunatul desert, cei doi şi-au reluat locurile pe sofa, unde aşteptau cuminți ca Donna să îşi continuie povestea.
-Singurele aduceri aminte ale Danielei, continuă ea, din perioada şederii în acea țară străină, la care putea zâmbi, erau  legate de un parc, pe care în clipe de profundă tristețe şi singurătate, îl vizita.
Zâmbea, văzând de fiecare dată un bătrân ,trecut de 75 de ani, care la temperaturi foarte scăzute, de doar câteva grade, 5-6°C, mărşăluia în bustul gol, se oprea la o cişmea, se spăla pe față, pe mâini, bea apă
dintr-un bidonaş care-i atârna la brâu pe o sfoară şi apoi, pleca mărşăluind mai departe. Se înduioşa văzând o pereche de oameni în vârstă, care poposeau mereu pe aceeaşi bancă. Doamna avea o distincție de fostă balerină, dar acum devenise foarte fragilă, semn că nu mai avea mult...Bărbatul , cu alură plăcută, o ținea tot timpul de mână şi o înfăşura mereu peste umeri într-un şal alb, tricotat...Atunci Daniela a avut revelația statorniciei reale în dragoste...
Zâmbea văzând un grup de tineri cu sindrom Down, instituționalizați probabil într-un centru special, care veneau în parc cu însoțitori. Tinerii, îmbrăcați frumos cu uniforme gri cu alb şi veste ecosez, erau incadrați de trei adulți, care le purtau de grijă. Aveau o fericire întipărită pe fețe, o bucurie de a trăi, cum rar vezi la cei sănătoşi. Se aşezau cu toții pe iarbă, iar însoțitorii le cumpărau înghețată colorată de la ghereta sud-americanului, care vindea zilnic acolo şi care nu uita să salute trecătorii şi să îi îmbie cu produsele lui. Tinerii aceia bolnavi  puteau să fie fericiți....Daniela se gândea cât de puțin ne trebuie nouă, oamenilor, uneori, pentru a trăi sentimentul bucuriei, dar că majoritatea nu înțelegem asta la timp!
Femeia a mai rămas cu o amintire din acele locuri. În drumul ei zilnic, trecea pe lângă un şantier în lucru, se construia în piața primăriei oraşului o parcare subterană. În ultimele şase luni ale şederii ei acolo, un tânăr, nemulțumit de salariul primit, a făcut grevă permanentă. Urcat pe brațul unei macarale din mijlocul şantierului, îşi striga nemulțumirile, acolo dormea, acolo practic se mutase cu viața lui! Trecătorii îl simpatizau, îl încurajau. Proprietarii de magazine din împrejurimi, îi aduceau zilnic mâncare. Făcuseră un sistem de scripeți şi ajutați de o sfoară, îi trimeteau sus mancarea. Televiziunile locale veneau şi îl intervievau periodic, însă el nu a cedat! Timp de şase luni, şi-a strigat nemulțumirile. Când Daniela a părăsit oraşul, tânărul mai era sus, pe brațul macaralei! I se născuse şi un copil între timp, aşa au relatat televiziunile...Nu a aflat niciodată dacă bărbatul de pe macara a câştigat lupta cu sistemul...
După un an, femeia s-a întors acasă, însă relația ei cu Vlad nu a mai fost niciodată aceeaşi, ca până la acel telefon blestemat.
Daniela, şi-a publicat prima ei carte! Dorința ei de o viață se împlinise!
A rămas in relația cu soțul ei, doar pentru ca cei trei copii să nu sufere. Dragostea pentru el se stingea, cu toate că Vlad încerca din răsputeri să o convingă că nu o înşelase niciodată...
Inima femeii s-a îmbolnăvit grav, ajungând în moarte clinică, cu 187 de bătăi ale inimii pe minut. Revenirea ei la viață a constituit un miracol.
Întoarsă acasă, după o lungă spitalizare, Daniela îi povestea unei prietene:
-Cât timp am "murit" acolo, la spital, am avut un vis straniu....se făcea că eram pe un drum pe care nu îl recunosc, pe lângă drumul acela arid de țară, curge o apă lin, parcă nici nu curge, mi se părea că doar stă şi priveşte cum sălciile despletite plâng peste ea, ca într-o jelanie blândă şi mocnită... apa e cu mult mai jos decât nivelul drumului, ca şi cum ar fi pe un fund de prăpastie... eu ştiu că aceea e calea mea, dar nu ştiu unde duce...căsuțe văruite toate în aceeaşi culoare albastru intens, cu ferestre mici, de lemn înnegrit, străjuiesc acea apă....după un timp încep să urc, drumul se lărgeşte, ştiu că dincolo de povârniş e destinația mea, dar nu ajung acolo, pentru că alunec în prăpastie...atunci o mână apare de nicăieri şi mă opreşte din cădere...e un bărbat frumos, care cu o voce ce nu i se potriveşte, îmi spune: "nu-ți fie teamă, te voi proteja...trebuie să te fac să gândeşti ca mine..." apoi visul meu s-a încheiat....
A trecut ceva vreme de la intâmplarea cu spitalul...Daniela încerca să se vindece, sufletul ei, însă, nu reuşea...După o vreme,şi-a rătăcit visul avut în spital, poate atunci nu însemna nimic pentru ea...
  În anul ce a urmat, cartea sa a avut un succes fulminant şi urma să fie reeditată. Ziarele şi revistele de specialitate , îi aduceau elogii, criticile erau cât se poate de pozitive. Lucrul acesta îi dădea Danielei rațiunea de a merge mai departe...
Chiar acum, femeia citea într-un ziar, un articol elogios scris de un jurnalist foarte popular şi titrat, Raul Slav. Se simțea flatată. Auzise de jurnalist, însă nu-l cunoştea...Nu terminase de citit articolul ,când telefonul a sunat şi femeia deschizându-l auzi vocea unui bărbat, care inexplicabil o făcuse să tresară...
-Bună ziua...mă iertați, poate deranjez. Mă numesc Raul Slav, sunt jurnalist...
-Ce ciudat, tocmai va citeam articolul ...legat de cartea mea...
-Tocmai despre asta aş vrea să vă vorbesc... vă cer prea mult dacă aş dori să vă văd?...Vreau să fac un articol mai amplu...mărturisesc că mă fascinează felul în care scrieți.
-Păi, în principiu se poate...depinde când vreți să se întâmple asta...
-Aş putea trece mâine pe la dvs...dacă nu aveți alte planuri...
-Da, mâine după masă aş putea să vă primesc...
-În regulă, atunci pe la ora 15...
-Da, vă aştept...
A doua zi, exact la ora stabilită, Raul s-a înfățişat la uşă, ținând un buchet imens de flori minunate şi părea oarecum emoționat...Era acel gen de bărbat cuceritor, în jurul căruia roiesc femeile...
Daniela i-a deschis, însă în secunda imediat următoare, o trăire copleşitoare a pus stăpânire pe ea...bărbatul din cadrul uşii era cel din visul ei, cel care i-a întins mâna...totul devenea straniu! Ar fi fost penibil să îi facă unui străin mărturisiri...Reuşi să se stăpânească şi cu greu să se concentreze asupra întrebărilor jurnalistului...
-Dacă nu vă simțiți bine, putem relua într-o altă zi...
-Mărturisesc că aş prefera să ne oprim aici...
-Vă pot contacta prin intermediul rețelelor de socializare, dacă vă vine mai uşor...
-Da, putem face şi aşa...
În săptămânile ce au urmat, Raul a căutat mereu pretexte să o contacteze. Îi trimetea melodii minunate, pe care din momentul în care le primea, Daniela le considera doar ale ei...
Aveau atâtea pasiuni comune! Aveau aceleaşi preferințe muzicale, el spunea glume uneori prosteşti, dar o făcea mereu să râdă, era evident că se plac...
Devenise apoi o obişnuință să se sune zilnic, să vorbească orice, dar el părea mereu preocupat ca întâlnirile lor telefonice să fie la anumite ore, iar la sfârşitul săptămânii nu putea vorbi...
-Raul, vreau să ştiu care sunt sentimentele tale pentru mine...îi duse mâna la față, apoi îi sărută podul palmei, într-un gest în care ea nu se recunoştea...
-Eşti cea mai "tare din oraş!".Toată lumea te place, nu vezi câtă lume te iubeşte pentru ceea ce scri? Toți bărbații te doresc! Eşti o femeie frumoasă!
- Ştii că sunt mai mare decât tine...
-Ştiu tot despre tine...m-am informat...şi apoi la vârsta noastră patru ani diferență nu înseamnă nimic!
-Spuneai că mă admiră bărbații...Dar mie nu îmi trebuie alt bărbat...te vreau pe tine, atâta tot...nici nu ştiu exact ce vreau de la tine...vreau să-mi fii prieten, confident, VREAU SĂ-MI FII!
Raul, cu ochii la drum, îi sărută scurt mâna şi îi zâmbi....
-Te plac, eşti prietena mea cea mai bună...ai un loc aparte în sufletul meu, însă tu ştii, am familie...ca şi tine de altfel...nu ar trebui să te implici prea mult emoțional, să o iei in serios...eu cred că dacă ai pleca pentru un timp, m-ai uita, ai iubi pe un altul...
-Doamne, ce vorbeşti dragul meu?! Eu văd la tine un fel de prudență, însă ceea ce nu înteleg e de ce mi-ai făcut avansuri, dacă nu crezi într-o relație a noastră...
-Te plac, ai un loc special în inima mea, mai repetă bărbatul, în timp ce îi mângâia mâna...şi Danielei îi părea că răspunsul real, bărbatul îl ocolea ca întotdeauna...
Pentru Daniela, însă era prea târziu...ea se îndrăgostise...niciodată, nu a înşelat, nici nu îşi dorea foarte mult o legătură fizică...ea dorea ca cineva să o iubeasca cu sufletul, sa o înțeleagă...avea nevoie de Raul.
Avea nevoie de omul din visul ei...dar nu i-a vorbit niciodata de visul acela de dinainte de a-l cunoaşte...îi era frică să nu o creadă nebună.
Jurnalistul a continuat să o caute, să îi vorbească la telefon....câteva săptămâni a luat-o în călătoriile lui cu maşina....iar ea era fericită!
-Ține-mă de mână, te rog, nu-mi da drumul!
Iubea mâinile lui, iubea atingerile lui nevinovate. Semăna cu un adolescent la prima aventură...
-Vreau să facem dragoste...când te întorci din turneul de promovare, vreau să facem dragoste! Exclamă el cu un entuziasm nestăpânit...
Daniela nu a spus nimic, nu a spus nici că acceptă, nici că nu poate să  o facă....
În acea seară s-a culcat fericită...cineva o doreşte, pe ea, cineva se gândeşte la ea ...spera la ceva ce nici măcar ei nu îi era prea clar...spera la o dragoste imposibilă....
A doua zi, s-a trezit în aceeaşi stare de fericire stranie...simțea că după lungi perioade în care a avut sufletul gol, acum îi pasă cuiva de ea. Nu-şi dorea neapărat o iubire fizică, însă dacă pe el lucrul acesta l-ar fi făcut fericit, era dispusă să accepte...îşi dorea aşa de mult un prieten adevărat! Nimeni până atunci nu-i ghicise trăirile, ea era omul acela mereu zâmbitor, păcălind oarecum pe cei din jur, însă ceilalți nu aveau cum să ghicească ce e în adâncul ființei ei...de fapt nu păcălea, mai mult încerca să ascundă neîmplinirile, dezamăgirile...Zâmbetul poate fi văzut, dar nimeni nu poate şti cu adevărat cum a trecut de vama sufletului, care a fost tributul...luăm din ceilalți doar ce ne convine, uneori negândindu-ne ce şi-ar dori fiecare... Niciodată nu i-au plăcut lucrurile banale, comune....voia să descopere senzaționalul în ceilalți, iar Daniela a descoperit în Raul un fel de suflet pereche...aşa gândea ea atunci...Poate totul era doar plăsmuirea minții ei, poate Raul nu o iubea şi nu a iubit-o niciodată, dar ea şi mintea ei gândea altfel...Se plimba prin parcul pe care-l ştia atât de bine, însă totul îi părea mai strălucitor astăzi, în ciuda vremii mohorâte.
Pe tot parcursul turneului de promovare, Raul a sunat-o zi de zi...exceptând, bineînțeles weekend-urile...
Femeii i se păreau insuportabile zilele când nu putea să îi audă vocea, vocea aceea pe care a visat-o, mult înainte de a-l cunoaşte...
-Spune-mi unde eşti acum....
-Am ieşit să pot vorbi cu tine...
Vorbeau 10-15 minute, la care ea visa până data următoare...
-Raul, minutele astea nu-mi potolesc foamea de tine...nu îmi sunt de ajuns....văd cum roiesc femeile în jurul tău....am privit pozele de la câteva manifestări la care ai luat parte. Sunt femei care te-ar devora, iar eu nu pot concura cu tinerețea şi prezența lor ...
-Ți-am spus, nu mi-am înşelat soția niciodată...o iubesc...am stat şi m-am gândit bine în ultimul timp...te vreau, dar nu pot să o înşel...
Cuvintele din urmă, femeii i s-au părut parcă nesincere. Se gândea ce urmăreşte Raul de la ea?! Nu înțelegea ambiguitatea lui, nu o lăsa în pace, dar nici nu se implica până la capăt...tot felul de întrebări îi încolțeau în minte...
Situația căsniciei ei se înrăutățea...Vlad devenea din ce în ce mai irascibil, nu mai suporta reproşurile pe care Daniela i le făcea, nu mai suporta probabil răceala ei... Într-o zi, o anunță că firma îl transferă pentru un timp nelimitat la sediul din Germania şi că el a acceptat oferta...
A rămas singură. Copiii o vizitau rar, fiecare având de acum propriul drum în viață...
-Raul, te iubesc, ştii tu cât de mult te iubesc?
Bărbatul avea din ce în ce mai rar timp pentru ea....dar iubirea ei era neclintită...
Odată, mai în glumă, mai în serios, el îi spuse:
-E de ajuns ca eu să fluier şi tu vii!...
-Ştii ce eşti tu pentru mine, Raul? Eşti cântecul de lebădă, frumos, unic, dar care omoară...cântecul meu de lebădă care a reuşit să-mi omoare rațiunea...fiecare avem un cântec de lebădă...
Cuvintele lui au rănit-o...regreta faptul că nu a fost mai reținută în a-i arăta sentimentele....
Tot mai des vedea în preajma lui o femeie, iar odată i-a reproşat:
-Ce se învârte urâta aia atât în jurul tău?!
-Ce minte diabolică ai! Cum poți să spui asta?!
-Dar ce îți pasă ție, dacă nu te leagă nimic de ea?!
Raul nu i-a răspuns. Ea înțelegea din ce în ce mai bine cum stau lucrurile.
Nu înțelegea şi poate nu va şti niciodată, ce a vrut cu adevărat acest om de la ea...Refuză să accepte un gând care i-a încolțit în minte vis a vis de intențiile lui...preferă ca acel gând să nu-l ştie decât ea...
-Raul, este ultima dată când mai vorbim...nu vreau să îți fiu ghimpele din coastă...nu am înțeles ce ai vrut de la mine...Să ştii că orice câine loial vine când îl fluieri, însă unii rup lanțul şi nu se mai întorc...
-De ce faci asta? De ce vrei să strici relația noastră?! O întrebă el , şi părea preocupat...
-Care "relație"?! Poți numi tu ce am avut noi "relație"?! Poți numi dragostea mea către tine relație?!...regret că mi-am pus sufletul pe tavă, că am făcut înspre tine gesturi pe care nu aş fi crezut mai demult că le voi face...Regret faptul că ți-am acceptat avansurile...De ce m-ai provocat, de ce?! Nu vei afla niciodată ce rău mi-ai facut provocându-mă !
Femeia nu i-a dat posibilitatea la replică, jurnalistului...a închis telefonul, dar nu şi-a putut închide sufletul...
În scurt timp a emigrat în Canada, poate credea că aşa se va vindeca...dar vindecarea nu avea să vină niciodată...Orice făcea, orice gând avea, era legat de el, de jurnalistul care nu a lăsat-o în pace, îi părea atât de rău că bărbatul din vis a mințit spunându-i să aibă încredere în el.
Îl iubeşte cu ură şi deznădejde, îl caută imaginea înfrigurată peste tot, prin ziare, reviste, iar el nu va şti niciodată că iubirea ei e unică şi netrecătoare....
Donna a tăcut...părea tulburată de propria-i poveste...mult timp cei trei au stat acolo, în sufrageria Donnei, fără să zică nimic...
Se facuse dimineață...