IRR PaiucVolumul de poezii ” Prizonierii cuvântului”, ne prezintă doi nonconformiști ai poeziei. Este vorba de Ioan Romeo Roșiianu și Iustinian George Paiuc.
Până aici nimic nefiresc. Un timp, o dată, un consens care s-a materializat frumos. Nimic nu este întâmplător. Dar... de aici începe să se manifeste esențialul. Chiar dacă quintesența este reprezentată de acel strigăt care cere și înfierează, modul de transpunere este diferit.
Dacă Ioan Romeo Roșiianu dialoghează cu divinitatea și expune într-un mod plastic unduirile Vieții și Morții, Iustinian George Paiuc are tendința de a protesta vehement printr-o trivialitate frumoasă ce șochează prin acuratețea ei.
De aici și nevoia de a analiza separat fiecare poet  Nu facem critică doar din nevoia de a ne exprima, o facem din dorința de a arăta cititorului avizat un alt fel de a privi nuanțele subtile ce pot scăpa la un moment dat.



” Poeme din adânc” Ioan Romeo Roșiianu

Șocul inițial se transformă în bucurie atunci când constat că dincolo de ” Scrisori” mai există ceva la fel de frumos. Chiar de la început mă alătur Lui în ” Dumnezeul meu juca șotron printre cuvinte”, poem ce prefațează ” Poeme din adânc”
” Tu mi-ai văzut creația draga mea
   Iar eu nu pot să ți-o arăt orișicât aș vrea”

Aceste versuri devin un strigăt care condamnă neputința umanității de a înțelege Divinitatea. Modul de exprimare este atât de complex încât pornește imperceptibil de la crepuscularul scrâșnet al omului ce privește cu sfială spre înalturi și continuă printr-un crescendo armonios cu întrebări ce îl aduc tot mai aproape de divinitate, așa cum se întâmplă în poezia ” Târgul cu Psalmi de Crăciun”
” Încă de când nu mă născusem mi-a promis Dumnezeu
 o audiență de suflet”
Chiar dacă legătura dintre strigăt și Divinitate se transformă în nemurirea slovei atent alese , poetul își recunoaște punctul de plecare.
” Știu pe de rost versete și totuși nu-s sfânt! ”
Ioan Romeo Roșiianu face o trecere atât de firească de la poezia cultă la poezia protest încât
” În cetatea cu îngeri de schimb dădeam ziua pe noapte liniștea pe zgomot dam și iubirea pe ură”
( Cetatea cu îngeri la schimb)
Subtilitatea diferitelor forme de exprimare este firească la acest maestru al slovei. E ca și cum ai simți Moartea și Viața când este prea târziu sau prea devreme.
În  ” Dumnezeu s-a ascuns în deltă”, vechiul, natura, moartea și viața sunt absolutizate și aduse lângă un Dumnezeu care privește din noi către noi. Dumnezeirea este Viață iar cultul Vieții este esențial pentru un poet care transformă semnele de întrebare într-un țipăt ce condamnă (in)suficiența acută ( Poem pentru mai târziu)
Nu se dezice, nu epatează nu vrea să pară un fenomen pentru că este un om simplu care reliefează candid efemeritatea florilor, contemplă misterul feminin și primește smerit fiecare secundă a unei vieți care dansează același tango interminabil cu Moartea.
Oricât am dori să scriem obiectiv despre frumosul și urâtul lui Ioan Romeo Roșiianu nu reușim deoarece totul este relativ. Între toate aceste zbateri, divinitatea este receptată diferit în funcție de sublimul pe care îl avem în suflet.
” Poeme din adânc” S-au născut din sufletul său, din lumina și lumea sa. Simt că aceste poeme sunt o punte de legătură între abis și înalt, între zbor și cădere, între iadul din noi și găsirea din puritate. Poetul ascultă ” Iubește-ți aproapele! ” și coboară în Iubire.
” E sâmbătă și Isus înmulțește pâinile lumii
  Peștii copilului fugit de acasă
Nu știe că foamea de viață n-o satură nimeni”
( Moartea parodiază veșnicia)
Chiar dacă acceptă toate tarele lumii, venerează Viața, Natura, Patosul, Iubirea
” Mai lasă-mă Doamne până descifra-voi lumea și seara
  zborul păsării printre cerurile neprietene și ’ nalte înalte
  susurul liniștii în pădurea cu frunze și ramuri căzute
  pacea din altar și neliniștea lumii în come”
( Poem despre o singură viață)

Poetul are darul de a ne arăta lumea sa sinceră și crudă astfel că cu cât înaintăm mai în adâncul lui auzim oftatul, plânsul. Auzim când aplaudă defectele și aspirațiile sau oboseala care îl cucerește perfid. Studiază imperfecțiunea pentru a ucide ca mai apoi să înlocuiască golul rămas cu lumina izbăvitoare a sufletului său.
” Sunt sătul de atâtea blesteme de viață
E greu printre demoni și oameni meschini
Închid ochii și caut îngerul copilăriei tihna de atunci”
( În căutarea îngerului pierdut)
Setea de cunoaștere a necunoscutului, de cuprindere a necuprinsului unor lumi imaginare ce miros a nemurire, este atât de pregnantă încât totul devine un ceva în care te pierzi intenționat.
” Credem în șoapte
   Și-n lumi nevăzute
   știm pe de rost
   nimicuri inutile
   trăim dimineți
   și amieze și nopți
   între două secunde
   putem muri de o mie de ori”
( Despre steaua nerăsărită încă)

 Ioan Romeo Roșiianu nu face cadouri facile. El provoacă pe cei care acceptă provocarea și iartă în liniște pe cei care se odihnesc în acea zonă de confort de care tot râdem.







” Poeme însângerate”  -Iustinian George Paiuc


Însăși titlu ne obligă să biciuim curiozitatea pentru a descoperi acel ceva care  ar putea fi binecuvântare sau blestem. Strigătul de început pe care îl adresează lui Dumnezeu este atât de crâncen încât trebuie să te familiarizezi rapid cu durere ce lovește nemilos simțirea.
” Vai,
Sufletul meu
 doar un fleac!...
Ajută-mă Doamne!
Strigam...
Fă să treacă!
Găsește,
Găsește un leac! ”
Moartea își face simțită prezența, declanșează amintiri, zboruri și inocență.
” Murise Mihai
Prietenul copilăriei mele
Plecase în rai
Printre stele
Și nu voiam decât să-și amintească
Cum câștigam noi războaiele
Înarmați cu bețe ”
( Murise Mihai)

Poetul se joacă cu timpul din dorința de a evidenția trecerea, acea trecere care ne apropie de final. Timpul și Moartea nu sunt privite sau tratate cu ură. Sunt doar părți ale unui întreg universal. Înainte de a trece la următoarea poezie ai impresia că ai de a face cu un om care scrie o poezie ce are o filozofie aparte. Nimic mai greșit! Acest om își etalează nemulțumirile prin electroșocuri versificate care au darul de a imprima în suflet și minte mesajul dorit.
” Înjuram ciobanii de mame și zei
  Era iadul atât de aproape
  Mi-era frig,
  câinii lingeau flegmele calde ale ciobanilor”
( Era iadul atât de aproape)

Protestul continuă inexorabil. Dur, rece, nemilos și parcă îndreptățit.
” Mă piș pe sticla voastră de ulei
   Pe kilogramul vostru de făină!
    Urmașii voștri...eu mă piș pe ei,
    Bastarzi ce vor aduce doar ruină”
( Mă piș...)

Poezia protest poate îmbrăca diferite forme de exprimare dar Iustinian George Paiuc alege cea mai dură formă. Privit din prisma mesajului avem de a face cu un grotesc frumos care place chiar dacă trăim într-o societate care nu agreează acest gen de exprimare.
Parcă conștientizând pericolul își temperează încrâncenarea și trece în alt plan. Trecerea nu se face abrupt, omul cu ale lui imperfecțiuni fiind prezentat în toată măreția lui. Durerea și neputința îl fac pe poet să se refugieze în singurul templu din tărâmul plin de suișuri și coborâșuri.

” Ce tânără erai...și ani lumină
Plângeau orfani pierduți în întuneric
Mângâietoare, caldă și senină,
Unde e, mamă, chipul tău feeric? ”
( Scrisoare către mama)
Totul are un început și un sfârșit așa cum furia poate fi ostoită cu o mângâiere maternă și moartea poate fi păcălită de cultul curat al prieteniei sincere. Descopăr un suflet care mă fascinează prin sensibilitatea de care dă dovadă.

” Amintește-ți
tu, sora mea bună,
câtă noapte, câtă lună
am admirat împreună
și cât vin
am transformat noi în zâmbete
și în vorbe frumoase! ”
( Amintește-ți)

Poetul transmite mesaje în toate planurile posibile și imposibile, responsabil, coerent fiind convins că va fi receptat.  Este un revoltat împotriva unui sistem strâmb care ucide înainte de a naște. Acest sistem bolnav îl pedepsește și îl arde ritualic din dorința de a lua totul de la capăt , chiar și singur.
Poezia ” Criticilor mei” este esența acestui o care înfige pumnale în indiferență, prostie, neomenie și în tot ceea ce contravine spiritului său drept și curat.
” Să criticăm, frați și tovarăși
Când ura-i tot ce ne-a rămas
Să murdărim cuvântul, iarăși
Cu alt cuvânt, gol, ” de pripas”.
Să criticăm creații calde
Cu noi păreri, abrupte, reci
Făcând ca arta să se scalde
Într-un noroi mârșav, pe veci. ”
( Criticilor mei)

Nu este întâmplătoare această conexiune cu Ioan  Romeo Roșiianu. Dragostea pentru femeie îmbracă aceleași lumini și umbre. Și totuși fiecare se dezlănțuie altfel. La final Iustinian George Paiuc sfidează moartea alături de Roșiianu ( Vis cu Roșiianu) Cum o face? Printr-un tango și o întoarcere în inocența copilăriei.
Poetul este un asasin cu sânge fierbinte care ucide toate barierele prezente și mai ales viitoare. Ce arme folosește? Eu cred că inocența, verticalitatea și frumosul din suflet.



” Părinții mei ...
cu mâini de lut
Părinții mei ,
În pungi de un leu
Îl ambalau discret...tăcut...
Pe Dumnezeu. ”
( Partout)

” Prizonierii cuvântului” o carte ce trebuie citită doar pentru simplul fapt că am fost invadați de maculatura unor non sensuri literare.