dg2Băieții mei au avut o copilărie fericită, zic eu, şi chiar şi ei susțin acest lucru.
Bogdan este cel mare, iar celălalt e Alex. Între ei e diferență de 7 ani, motiv pentru care în primii ani ai copilăriei, jocurile lor nu erau întru totul compatibile. Dar pe măsură ce au crescut, au devenit buni prieteni, iar Bogdan s-a transformat într-un frate grijuliu şi protector, având o grijă aproape părintească față de Alex.
Acum mi-a venit în minte unul din nenumăratele flash-uri amuzante de pe vremea când aveau 12, respectiv 5 ani. Copiii cei mai mari de pe celebra stradă a Morii, plină de copii dintotdeauna, aveau de acum jocuri care nu prea îi mai includeau pe frații lor mai mici şi mai neştiutori, aşa că de câte ori izbuteau cei mari îi abandonau pe mezini, plecând în căutarea aventurilor fără ei! În vacanțe se adunau cu toții pe islazul din apropiere, şi acolo erau eroii unor năzbâtii şi artizanii unor invenții greu de imaginat, şi de care noi, părinții aflam mereu prea târziu! Inventatorul cu cele mai multe "brevete" era Alin, vărul copiilor mei. Făcea copilul ăsta nişte invenții de ne cruceam cu toții! Einstein ar fi putut lua lecții de la el! Unele erau de-a dreptul periculoase, dar, după cum vă spuneam, noi, părinții, eram mereu cu un pas în urmă în ce priveşte isprăvile lor!
Şi într-o zi, cei mari au hotărât să pornească un nou periplu prin împrejurimi, dar erau ferm hotărâți ca pe pici să-i "piardă" pe traseu!


Alex, ager ca un vultur în acțiune, a înțeles cum stau lucrurile şi s-a luat după ei. De la casa noastră, până în capătul străzii, unde e o intersecție, să tot fie vreo 300 de metri.
Iată că apare alergând Alex şi unde nu începe să cotrobăie disperat după ceva prin dulapuri.
-Ce faci, domnule?! Ce cauți? îl întreb.
-Repede! Dă-mi o căciulă de iarnă!
-Potoleşte-te! Lucrurile de iarnă le-am trecut mai sus, acum nu avem nevoie de ele, e august!
-Of, măi mamă, mereu le muți locul! Te rog dă-mi o căciulă, mă grăbesc!
-Pentru ce îți trebuie?
-Nu ştiu...
-Cum "nu ştii"?!
-Bogdan m-a trimis, lui îi trebuie!
Ei, şi atunci am înțeles!
-Şi unde e acum fratele tău?
-Of, multe întrebări îmi pui! La capătul străzii...
-Te-a păcălit! îi spun.
-De ce?!
-Ca să plece fără tine!
Alex nu mai stă la discuții, iese în curte ca un uragan în desfăşurare, îl "interceptează" pe tatăl lui şi plângând, reclamă "abandonul"!
Soțul meu iese în fugă pe poartă, se uită în zare, şi apucă să îi vadă pe "fugari" când tocmai erau pe punctul de a se pierde după colț.
Îl aud strigând pe un ton categoric şi fără echivoc:
-Bogdaneeeee!!!!
Şi cu mâna îi arată" victima", ieşită din curte după el! Şi mai strigă doar atât, indicându-l pe Alex:
-Copilul!!!!
În acel moment toată "gaşca" cu greutate s-a oprit, iar Alex înainta spre ei, triumfător, fără să se grăbească, tocmai pentru a le demonstra că de fapt, în ciuda aparențelor, el e şeful!
Şi uite aşa, Alex, toată copilăria a fost umbra lui Bogdan, l-a urmat peste tot, pe unde-i duceau paşii copilăriei.
Soțul meu nu i-a atins nici cu un deget pe cei doi vreodată. N-au primit nici măcar o palmă la fund când erau mici. Îmi amintesc polemicile copiilor când le trasam sarcini de a face curat prin curte şi nu reuşeau să şi le împartă  în mod echitabil. Tatăl lor îi auzea şi le spunea:
-"Ia, aduceți voi o creangă din pomul acela, să vă bat!"
Ei mergeau şi o aduceau, dar crenguța nu a fost niciodată folosită !
Aveau şi au un respect deosebit față de tatăl lor, şi îl iubesc şi acum ca şi în copilărie, cu aceeaşi intensitate. A fost un om echilibrat, care ne-a purtat mereu de grijă şi doar prin muncă ne-a asigurat tot ce a putut el!
Noi, cei ai tăi, te iubim şi respectăm, Vasile Ganea!