mtTotul părea plictisitor în acea după-amiază de august. Străzile cenuşii purtau cu ele în foşnetul frunzelor moarte, mirosul toamnei. Blocuri gri, înecate de căldură, cu balcoane pustii. Realitate alb-negru, dintr-un film vechi, comunist. Cerul era întunecat, deşi niciun nor nu îi tulbura liniştea. Din când în când, câte o sirenă a poliţiei sau a salvării aducea aminte că oraşul era locuit.
Nicio pasăre nu brazda cerul. Totul era încremenit într-o aşteptare mută. O aşteptare eternă, nu un  suspans al filmelor de acţiune. Toţi locuitorii încremeniţi în faţa televizoarelor, computerelor, laptopurilor, telefoanelor, tabletelor, smartwatch-urilor, aşteptau. Toţi aşteptau de la altcineva să facă treaba, şi toţi erau încredinţaţi că ceilalţi fac treaba în locul lor. De fapt, treaba se făcea singură, sătulă şi ea să mai aştepte ca cineva să o facă. Pe când locuitorii, înţepeniţi într-o realitate virtuală, stăteau conectaţi la reţeaua planetei, aşteptând să fie trăiţi, reţeaua respira liniştită. Ea făcea treaba. Aduna coștiincioasă poze, citate, impresii de la miliardele de robi supuşi în îndrăzneţul proiect pe care îl demarase în urmă cu numai 15 ani şi pe care îl intitulase simplu : ,,Total destruction’’. 

Acum era doar prima fază, care începuse de ceva timp  şi se numea ,,Total control’’. În doar câţiva ani pământeşti reuşise să facă reţeaua să aibă conştiinţă proprie, să scrie, să picteze, să compună muzică, copiind cele câteva modele mai deosebite care se păstraseră până în ziua de azi. Câteva. Câţiva muzicieni, câţiva scriitori, câţiva filozofi erau câştigătorii ale căror idei ajunseseră până în secolul XXI. Despre restul nu se mai ştia nimic, pentru că oamenii au un cult impresionant faţă de învingători. Reţelei i-a fost mai uşor să citească tiparele, să le compare, să le copieze şi să le multiplice la nesfârşit, într-o structură repetitivă, asemănătoare fractalilor. Oamenii erau superconectati la reţea, erau dependenţi de aceasta- la muncă, acasă, în parc, la terase, la mare, la munte. Reţeaua era pretutindeni. Ieşise din virtual şi se pregătea să cucerească frontierele concretului, punând control şi pe amintirile subiecţilor ei şi reuşind să le şteargă, înlocuindu-le cu altele, pentru ca aceştia să uite că au fost vreodată altfel. Indivizii erau programaţi să viseze lucruri pe care în mod normal nu şi le permiteau, dar, pentru că şi le doreau atât de intens, se împrumutau pe viaţă la bănci, acestea fiind garanții iluziilor lor. Odată împrumutaţi deveneau sclavi, rotiţe ale sistemului, în căutare disperată de bani, combustibilul cu care îşi alimentau frustrările şi neputinţele. Tot timpul, modelul lor era dictat, colorat, nuanţat şi tot timpul ,,la un click distanţă’’. E uşor de înţeles că, în această goana infinită după bani, atâta iubire dispărea, uitată, nebăgată în seamă, sufocată de veşnicul ,,Vreau’’ şi de implacabilul ,,Trebuie’’. Soţii deveneau concurenţi în căutarea banilor, părinţii şi copiii ajungeau adversari, urându-se de moarte în lupta pentru material.
Pe acest fond intenţionat creat, reţelei îi era foarte uşor să câştige. Toate fuseseră minuţios gândite şi aplicate, iar omenirea cedase cu voluptate. Oamenii trăiau o realitate otrăvită. Toate valorile înaintaşilor-  onoare, morală, onestitate, modestie, prietenie, iubire, deveniseră cuvinte golite de sens.  Lumea nu mai era interesată să intre în contact cu ele, nu le mai înţelegea. Religia devenise un motiv de dispută crâncenă- şi atât. Ajunsese normal să ucizi în numele religiei – lumea începea să se obişnuiască.
Cei mai afectaţi în  lumea asta nouă erau copiii. Minţile lor fragede nu reuşeau să se adapteze atât de uşor la ororile vieţii lor. Dar reţeaua ştia asta şi venea cu oferte impresionante - jocuri violente,, educative’’, imagini din ce în ce mai şocante, prieteni din ce în ce mai îndepărtaţi ,,care îţi vor binele’’- iar copiii erau captivaţi. Ce să găsească ei într-o carte prăfuită, când lumea asta minunată e atât de la îndemână...
Şi totuşi, ascunse în fiecare om, butoanele de panică declanşau alarma...Oboseală, slăbiciune, depresie- toate acestea erau semnale ale ADN-ului uman că undeva omul greşise drumul. Dar omul se încăpăţâna să nu le asculte...trebuia să muncească şi mai mult pentru noua casă de vacanţă, noua maşină...Toţi îl vor invidia. Stătea la birou 14 ore pe zi, convins fiind că astfel şi le va putea cumpăra mai repede. La ultimul control medical, doctorul îl privise mai aspru că de obicei, sfătuindu-l să fie mai atent. Dar ce ştia doctorul...era oricum controlat de marile lanţuri farmaceutice care încercau să îi vândă medicamente de care nu avea nevoie- ştia reţeaua ce să îl determine să gândească!
MORE,MOOORE,MOOOOOORE!!! era deviza reţelei.
Şi omul era găsit a două zi dimineaţă cu capul căzut pe biroul de mahon al companiei. Vai ce pierdere! suspinau colegii, aşteptând cu nerăbdare să vadă care dintre ei va fi numit să-i preia biroul. Orice deces era o oportunitate pentru  promovare căci ,,nimic nu se pierde, nimic nu se câştigă, totul se transformă’’, nu-i aşa?
Şi lupii tineri îşi înfigeau colţii albi în pradă, visând la rândul lor la o nouă maşină, o nouă casă de vacanţă, o nouă iubită...
Iubitele se găseau foarte greu în viaţa asta trepidantă. Reţeaua ştia asta şi devenise cel mai mare confident în materie de iubite. Le împărţise pe categorii- cele nespus de frumoase erau acordate că premiu celor aflaţi  în topul reţelei, pentru a le mulţumi pentru loialitate şi implicare totală. Dar şi celorlalţi participanţi le erau oferite, că nişte lozuri câştigătoare, tot felul de creaţii splendide, în funcţie de preferinţele lor. Nu trebuia decât să introducă datele, dimensiunile, preferinţele şi fiinţa perfectă era gata.
Întâlnirile se făceau de cele mai multe ori online, şi reţeaua era, şi de data asta, gazdă perfectă. Tinerii nu mai locuiau împreună, că nu aveau timp şi era complicat, pentru că oricum nu se întâlneau datorită programelor lor încărcate, şi viaţa lor se petrecea la videochat. Era ieftin, curat şi duşul era oricând la îndemână. După- întâlniri inepuizabile, scheduling, strategii de marketing.
Aşa decurgea viaţa celor cu mulţi bani, aflaţi în căutare şi de mai mulţi bani.
Pe de altă parte erau oamenii cu foarte mult timp şi prea puţini bani. Ei aveau iubite reale, mulţi copii, familii numeroase, dar nu aveau joburi - sau dacă aveau, erau unele foarte prost plătite. Să nu credeţi că, dacă aveau mai mult timp, erau mai fericiţi. Nu, erau şi mai nefericiţi decât primii pentru că frustrarea nu îi lăsa să se dezvolte. Întotdeauna alţii erau de vină pentru condiţia lor, şi îşi petreceau întreaga viaţă căutând vinovaţii. Reţeaua le întreţinea ura, promova mesaje şi atitudini rasiste, îi încuraja...
Ştirile erau pline de oameni care nu mai făceau faţă presiunii, şi de o parte şi de cealaltă, reţeaua le acorda o însemnătate deosebită, le punea pe un afiş cu ,,Breaking news’’ şi oamenii se întristau. Apoi se obişnuiau. Apoi le căutau avizi, pentru că îi făceau să se simtă bine. Să se simtă ,,deasupra’’.
Nimeni nu mai privea spre cerul albastru strălucitor, care se deschidea în mii de nuanţe cu fiecare zi, spre copacii care se împodobeau în linişte cu flori multicolore, spre marea care-şi izbea de ţărm valurile bătrâne murmurând un cântec vechi, de neînţeles.
Nimeni.
Pentru că  viaţa se trăia on-line.