Dacă tristețea înseamnă să pictezi gri, să scrii simplu, să citești gândul, să vezi visul, să atingi lacrima, să închizi ochii și să devii vers, Nicolae Vălăreanu Sârbu este poetul iubirilor rătăcite-n trecut din care au rămas amintirile și cuvintele.
Întors în bucuria din care s-a născut, exilat într-o lume care vede, dar nu știe să privească, poetul – lacrima inimii ce nu știe vorbi -poartă în el, ca pe-o rugăciune,
eterna întrebare ”ce-ar fi fost dacă?”
”învăț cuvintele care capătă întrupare/lumina lor intră sub piele/carnea absoarbe durerile din lume/cu mâinile împreunate/aștept să pășesc peste pragurile înalte//tu să nu mă urmărești, ce spun/numai Dumnezeul meu știe/cum o să fiu în gândurile ce mă străbat/și mă recunoaște/după semnele și steaua pe care o port/dincolo de vorbele mamei/la porțile pământului” (cu mâinile împreunate)

Fără invidii și fără orgolii, sinceră și singuratică, poezia lui este o eternă așteptare. Anotimpuri neliniștite trec, rând pe rând, nostalgiile nestinse abia dacă mai pâlpâie și la granița dintre vis și uitare, sufletul poetului așteaptă să plouă cu o iubire de-o vară și din curcubeu să se-ntrupeze femeia.
”În mine a înflorit carnea şi exultă/odată cu viaţa din bătăile inimii,/doar sângele clocotitor prin artere/trece printre trandafirii dragostei,/nu-I rupe,/îţi înţeapă destinul şi mor//Pune-ţi la ferestre/frumoasele curcubeie ale dimineţii,/aşteaptă femeia de ploaie,/te atige cu fiorul ei înlănţuit de fluturi” (Femeia de ploaie)
Pentru poet lumea a început cu sfârșitul alteia, a pierdut totul și respiră puțin câte puțin în timp ce pășește pe urmele unor pași neatinși de umbră.
Cele câteva fărâme de iubire care i-au rămas pe undeva, ascunse într-un colț umbrit de tristețe, plâng în cuvinte cu o singură aripă.
”Nu mă sperie şi nu poate să se întâmple ceva,/mă adun din gânduri şi caut un adăpost,/aproape îmi vine să strig, dar mă opresc,/nimeni n-ar înţelege pornirea,/ziua se odihneşte-n trup.//Mi se pare o grabă ciudată revenirea soarelui strălucitor/parcă nimic nu s-a întâmplat,/încât caut un alt adăpost la umbră./Natura pur şi simplu te adaugă fără să ştii/printre mişcările sale neştiute.” (Mă adun din gânduri)
    Dacă ar ști că implorând Cerul va regăsi iubirea pierdută, poetul ar îngenunchea în mijlocul lumii.
Dacă ar avea de ales să trăiască între secunda lui și secunda iubirii, poetul ar allege să se oprească toate orologiile. Dacă ar putea plânge în picuri de ploi, poetul a umple norii cu cuvinte.
Nicolae Vălăreanu Sârbu iubește lacrimile femeii de ploaie și va plânge cu ele până ce mâine va fi scris tot ce nu s-a întâmplat ieri.