valareanu    „Mă îmbogățesc pe dinăuntru...”.
Cu aceste cuvinte își începe discursul liric Nicolae Vălăreanu Sârbu în volumul Femeia de ploaie, care seamănă cu o scoică în care crește perla metaforei. 
Crescut la școala (neo)modernistă și scriind majoritatea poemelor sale în versul liber inițiat în lirica românească de Alexandru Macedonski și consacrat definitiv de Lucian Blaga, poetul Nicolae Vălăreanu Sârbu, asemenea unui păianjăn țesător/visător, își construiește cu răbdare pânza lirică menită să-i ademenească pe cititori.
Cu cât te zbați mai mult în firele de mătase aurii care sunt stihurile sale, cu atât nu mai reușești să lași cartea din mână până nu o termini de citit, indiferent că are o sută sau două sute de pagini.
Peste 160 de poeme conține noul volum al poetului din Șelimbăr care șelimbărește cuvintele într-un ritm amețitor, adică reușește să le purifice de zgura denotativă și să le confere noi și bogate sensuri.
Bogăția lăuntrică și-o transpune în versuri de o inegalabilă frumusețe, fiind important nu atât ce spune, ci cum spune, pentru că temele sunt de regulă aceleași.


Dl Nicolae Vălăreanu Sârbu are un stil poetic inconfundabil, cititorul fiind în măsură să-i recunoască imediat atributele esențiale și indenegabile ale liricii sale: metafora ca procedeu artistic principal, deși nu evită nici alți tropi artistici; ideea poetică exprimată în suficiente cuvinte cât să nu fie minimalist sau să cadă în repetiții sau aglutinări inutile; forța discursului liric este cea a unui uriaș, nu rudimentar, ci atent, delicat, capabil să nu strivească în palmele sale o floare sau un fluture imperial.
Și, ca să respectăm tonul impus de blajinul nostru poet în acest volum, eul liric se află în ipostaza unui pământ mănos care de-abia așteaptă să vină ploaia binefăcătoare ce ia chipul unei femei asemenea florii unei plante din Himalaya, Narilatha, care înflorește o dată la douăzeci de ani.
Tema majoră a întregii opere poetice a lui Nicolae Vălăreanu Sârbu este indubitabil dragostea, fie că este vorba de dragostea de Dumnezeu, de oameni, de cuvinte sau de femeie, care se topește, iată, și devine lichidă, din pricina temperaturii dragostei sale, riscând  s-o piardă printre degete.
Poetul este un gurmand fără doar și poate care se îndestulează din cuvinte, după cum recunoaște singur în faimoasa artă poetică intitulată Mă îndestulez din cuvânt: „N-o să vii să ne întâlnim/nici n-ai avea cum,/nu am un loc în care să mă opresc,/am un timp fără sincope.// În piept am mai multă dragoste decât inimă,/mă îndestulez din cuvânt,/respir clipele ca pe un dat din aer/şi adorm la ferestrele trenurilor în mers.//Eu nu mă îmbrac în culorile vremii,/dar plec odată cu ele,/rar mă întorc la primăverile care-mi scapă din mers/şi înfloresc în magnolii.//Oricum întâlnirea propusă/este un fel de îmbătrânire frumoasă/dincolo de umbrele castanilor înfloriţi/pe o alee cu pietre megalitice vorbitoare/ce nu ne grăbesc să murim.”
Așadar, trei sunt ideile de forță ce se degajă din această ars poetica, emblematică, în opinia mea, pentru creația poetului Nicolae Vălăreanu Sârbu: prima este (re)cunoașterea faptului că dragostea este motorul diesel al creației, o dragoste fără margini, care de-abia dacă-i mai încape în piept, a doua, îndestularea din mierea cuvintelor ca un veritabil urs carpatin, iar a treia, mefiența în fața modelor poetice de tot felul.
Să ne trăiască Poetul!