Carte Valeriu cop. 1(Valeriu Bârgău – „Pământul tuturor faptelor”, Editura Călăuza v.b., 2019)

             Să trăieşti în două vremi şi mai cu seamă ancorat între acestea, cu privirea şi gândul, şi indicator şi punte. Eu cunoscându-l pe omul de lângă mine din ambele vremi, şi părându-mi la fel de el precum la fel de eu preumblându-mă prin cele două vremi, şi tot ancorat între acestea. Ce nebunie trebuie să fie, dacă nu cumva chiar mai şi e, negăsindu-te întreg nicăieri şi împărţindu-te aşa la nesfârşit.
              Iar aici se mai adaugă un dualism: e şi nu e, deodată cum ar veni. Alba-neagra cu percepţia asupra datului existenţial şi a potenţialului de asemenea. Sau, să reformulăm dacă trebuie şi pare-se că trebuie.
              Dacă viaţa reală ar fi atât de grozavă, n-ar mai fi nevoie de sublimul ingredient de imaginar. Sau poate că există o singură realitate şi doar sistemul de referinţă ce-l mai putem mişca şi amenaja după o aproximare a ceea ce am vrea să cunoaştem şi simţim.


              Ceea ce e cert, Valeriu Bârgău a ştiut întotdeauna să umble cu tolba plină de surprize, iar acum din sertare de memorie şi memorii de sertar, încă vin şi vor mai veni ca nişte borne de viaţă neînregimentată temporal, lucrurile care au rămas pentru a mai fi şi după lipsa sa vremelnică dintre noi. Iar Mariana Pândaru-Bârgău îmi spunea deunăzi că departe de a fi la dimensiunile memoriilor, sertarele sunt însă largi şi nu se întrevede curând vreo secetă de niciun fel.
              Romanul de faţă, „Pământul tuturor faptelor”, confirmă că e posibil ceea ce spuneam la început, ca balansul cu pricina să fie chiar întâmplat şi nu doar eventual.
               În roman se intră brusc, cu salopete, uniforme de camuflaj, accesorii pentru orice fel de situaţii plăcute ori neplăcute. Toate având ca motiv de design zâmbetul, complicitatea, trucurile, viziunile senzoriale, măiestria scenaristică. Personajele sunt la datorie, nu vin pe rând ca pe scenă, e un vacarm de imagine şi sunet şi simţire într-un decor aflat la înălţime: Stânca.
                Aici se întâmplă o întreagă epocă, sistematizată, canalizată şi ’curentată’ după norme improbabile dar nu imposibile, nu avem finalităţi ci avem variante de a relua oricare poveste din oricare situaţie desigur absolut întâmplătoare.
                O adaptare dramatică oricând s-ar putea face, colegii de la Teatru au suficiente capacităţi reproductive artistic, o Stâncă se găseşte şi mă gândesc că şi alde Tiţa Roşcata, Ica, grecul Stravinos, Albu, Cap de Nucă, Ştefan şi dacă a scăpat careva va veni de bună voie sau o/îl vor prinde.
                Interesante sunt incursiunile din acolo în altundeva, adică planul se face extraplan. Au loc inserate dizertaţii inedite în direcţia lui Marin Sorescu, Nichita Stănescu, Geo Dumitrescu, iar legăturile cu marele clasicism universal sunt ceva obişnuit.
                Se petrece cam tot ce se poate, cu o mulţime de amănunte, are loc aproape permanent o dublare cu iluzii şi viaţa curge înspumată. Dacă nu era de Caragiale neapărat, o Tanti Chiriţa tot apare învolburată pe undeva pe parcurs.
                Avem şi şarpe, cu o întreagă pledoarie pentru acest animal sublim, doar că nefiind pomenit Mircea Eliade alături de alţi iluştri, nu ne cuprinde de-a dreptul ezotericul.  
                Roman. Valeriu Bârgău. Ceva altfel. De la cineva drag.