cop pc                    „Limba este întâiul mare poem al unui popor”, spunea Lucian Blaga și Doina Pană Chira a ținut să întărească spusele acestuia prin elogiul adus limbii române, în poemul aflat în deschiderea volumului de debut „Furt de iubire”, apărut la Editura eCreator din Baia Mare, în 2019 și care e structurat în trei capitole: „Poezii, Proză, Gânduri…”. Poemul „O plecăciune limbii române” dă tonul unor scrieri din care pulsează o inimă mereu îndrăgostită de frumos, adică sufletul autoarei ce arde pe altarul iubirii. Poemul - îndemn, dedicat frumuseții limbii noastre este o odă ce îndeamnă cititorul în a se apleca asupra valorilor morale și culturale pe care le-am moștenit și care trebuie păstrate cu sfințenie, căci, după cum cum spunea Dan Puric:„un popor care nu are o poveste este un popor mort”, iar poveștile noastre se scriu prin fapte și cuvinte: „Limba în care am învățat primele cuvinte/ Mamă, tată, țară.../Limba în care am înțeles/ Rostul credinței și al vieții,/ Să-ngenunchem în fața măreției ei,/ Să-i cinstim trecutul, istoria și vatra!/ Să-i gustăm dulceața vorbelor, muzicalitatea,/ Să-i omagiem păstrătorii, poeții, cântăreții,/ Să-i pomenim eroii,/ Să visăm împreună cu ea!/ Să-i spunem întotdeauna adevărul/ Despre cei născuți să trăiască în casa sa!” (O plecăciune limbii române).


           Pornind de la iubirea față de limba română, țară, tradiții ce definesc și reliefează sufletul românului, Doina Pană Chira ne poartă pe portativul inimii sale, încercând să ne înfățișeze preplinul ei de iubire printr-o serie de poeme în care parcă vezi o inimă de  adolescentă ce tresare la fiecare atingere a  arcușului mânuit dibace de un virtuoz desăvârșit. Iubirea e un sentiment firesc, profund, definit de poetă drept: „zâmbet,/ Tristețe și vis,/ Sărutări, mângâieri,/ Gânduri, abis.../ Frământări și alean,/ Înălțări și căderi,/ Lacrimi și dor/ Cuvinte ce dor/ Cuvinte ce mișcă/ Întreg univers...” (Iubirea).
           Fără iubire un om e mort, deși viețuiește, căci după spusele Sf. Apostol Pavel: „dacă dragoste nu am, nimic nu sunt”, iar acest lucru i se întâmplă și Doinei Pană Chira care trăiește iubirea la o intensitate grandioasă, de mărimea unui munte și care e revoltată pe „furtul de iubire” ce ar trebui pedepsit. De ce nu? Poemul care dă și titlul acestui volum tratează într-o manieră originală... furtul și nu oarece furt, ci acela de iubire. Conștientă că „furtul de iubire nu se pedepsește...”, autoarea are încredere în dreptatea divină care este una a dragostei, a binelui și iertării, nicidecum vreo pedeapsă, sperând ca hoțul de iubire să înțeleagă mesajul transmis: „Dar, de-acolo de sus/ Domnul te privește/ Și-ți trimite-n dar.../ Și te iartă acum/ De ziua iubirii/ Pentru nechibzuință/ Și furt de iubire.” Cea mai bună pedeapsă pentru acest tip de „hoț” este aceea de a fi veșnic îndrăgostit.
          Urmează o serie de poeme într-un allegro firesc pe portativul sufletului Doinei Pană Chira ce îndeamnă spre visare și iubire, bunătate, autodescoperire, plenitudine, mângâiere, alint... un frumos concentric ca un soare. Întâlnim aici o cronologie a iubirii, retrăită de la „Primul sărut” până când iubirea e materializată din vis într-o realitate profundă, existențială și demnă de menționat: „Eu locuiesc în zâmbetul tău,/ Tu locuiești în zâmbetul meu./ Suntem două zâmbete.” (Tu ești zâmbetul meu)
          Autoarea găsește în bărbatul iubit totul, viața ei, definindu-l „Un vers plin de tăceri și mângâieri,/ Un sărut prelung/ În fapt de seară…/ Vorbe dulci/ Cu trădări, părăsiri, regăsiri/ Așteptări…/…/ O poveste surprinzătoare/ Cu umeri largi și poveri/ Duse până la sfârșitul lumii/ Alături de femeile lui, copii/ Dar și ibovnice…” (Bărbatul). În acest poem, Doina Pană Chira face o radiografie a vieții, în general, evidențiind o latură a naturii umane, jumătatea femeii, bărbatul cu calitățile, dar și defectele firești cu care a fost înzestrat.
          Doina Pană Chira e o contemplativă care, lângă o ceașcă cu cafea încearcă să aibă un dialog cu iubirea, o prezență permanentă în viața sa: „Am dorit întotdeauna / S-o întreb de ce unii/ Nu pot fi statornici în jocul ei,/ În timp ce alții rămân ancorați/ În mrejele ei, în vraja ei/ Oare o să-mi răspundă?” (La o cafea). Pe portativul din sufletul ei se perindă sărbătorile specifice fiecărui anotimp, văzute, evident prin ochii iubirii care cântă și dansează pe ritmuri de metafore în vers ce se vor așeza cuminți, la un moment dat în cărțile din biblioteci, în liniștea fericită a cititului și cititorului: „Vreau liniștea bibliotecilor,/ Vreau lumea mirifică a cărților/ Hoțul de cărți era nefericit/…/ Opriți-vă, lăsați cărțile să trăiască!/ Cărțile au suflet…” (Hoțul de cărți).
          Doina Pană Chira a creat în această primă parte a volumului său o melodie de dragoste în care și-a luat rolul de compozitor și cântăreț într-o manieră proprie, făcându-i pe cititori părtașii frumuseții.
          În partea a doua, cântecul ei de dragoste se regăsește în câteva proze scurte în care spectacolul viețuirii e văzut din același punct de plecare, iubirea. Răzbate de aici un monolog liric al autoarei care se autodescoperă: „A fi alintată de bărbatul iubit este aproape suprema fericire, dacă aș împărți această bucurie cu toamna, sunt convinsă că m-ar îmbrăca în culorile ei minunate! Poate aș fi Femeia – Toamnă, apoi Femeia – Iarnă și, cine știe? Poate și Primăvara m-ar accepta!...” (Alint)
         Ultima parte a cărții numită „Gânduri” apare ca un refren al cântecului său de iubire și pare a fi o încununare a acesteia, privită în ansamblu, o experiență de viață pe care ne-o dezvăluie în niște poeme – cugetări: „Dorul – o emanație a sufletului nostru, a sufletului românesc!” sau „Iubirea, leagănul veșniciei, un crez lăsat de Dumnezeu!”.
         Doina Pană Chira ne provoacă în a-i asculta sufletul așezat pe un portativ din care răzbate în sunete viu colorate dorința de iubire și viață. Să-i ascultăm melodiile inimii, lecturând scrierile sale! Lectură – audiție plăcută!