Simona Prilogan IVOchii Luanei priveau iar cerul, cu o nemărginită descumpănire. Se citeau pe fețișoara ei toate nuanțele întrebărilor ce probabil îi încrucișau gândurile în mii de variante. O lacrimă îi scăpă cuminte printre clipitul ochilor ce devenise de acum tot mai accentuat. Limpezimea zărilor îi clătise însă răspunsurile cu un “ o voi întreba pe bunica, în seara asta!” și alergă apoi grăbită să se alăture grupului de copii ce se jucau frenetic lângă poarta vecinilor. Acolo, bucuria își făcea zmee de lumină printre ochii inocenței.
“Buni, de ce eu am doar Tată? Toți copiii au și Mamă și Tată! Unde este Mama mea?” Întrebarea fetiței de doar 2 anișori și 5 luni, pică ca un trăznet pe capul femeii. Simțea cum durerea aceea de plumb se învârte iar prin tot trupul. Cuprinzând într-un clește de fier gulerul sufletului, forțându-l să muște din pâinea veninoasă a unui destin ce se contura tot mai trist. Se împliniseră deja doi ani de când fiica ei i-a părăsit cu desăvârșire. Erau doi ani striviți pe muchia timpului, iar Xonia îi privea probabil de dincolo de perdeaua infinitului, îngânând mantre printre îngerii întunericului.

Așa îi spusese ei preotul care refuzase să o conducă pe ultimul drum. Sinucigașii nu pot fi alături de “bunii crestini”. Deși ea explicase, mai mult ca pentru sine, că fiica ei suferise o depresie postnatală. Fleacuri, nimeni nu dăduse importanță acestui fapt. Era un tabu să discuți în piața mare despre “ingerii dracului care puneau stăpânire pe sufletele cele pierdute”. Era mai mult decât tabu, era un “păcat de moarte”. Doar plânsul ei, al mamei sfinte ce simte durerea pruncului, și cel al soțului fiicei se auziseră la capătul mormântului de la marginea îndepărtată a cimitirului din sat.
“Insoară-te iar, dragul mamei”, îi spuse ea ginerelui, de nenumărate ori. “Găseste o femeie bună și adu fetei tale o Mamă!” Dumnezeu știe cât de mult îi plânse sufletul, dar privea acum plină de neputință la omul care îi iubise fiica cu o iubire neprețuită, căruia îi era greu, aproape imposibil să privească la alte femei. Icoana Xoniei îi apărea în fața ochilor iar sufletul i se perpelea de dor, de jale, de durere nesfârșită.
***
Svetlana divorțase de curând. Totul se petrecuse pe repede înainte, așa cum, de altfel, hotărâse să își unească destinul de omul acela pe care-l întâlnise la nunta fratelui său. Ea a fost cea care a prins buchetul miresei, iar glumele și apropourile își făcuseră repede val printre oaspeții aflați la cununie. Seara aceea o prinse în mrejele unui Don Juan de București căruia îi căzu repede victimă. Ce știa ea despre seducție și jocurile bărbaților? Nu știa mare lucru. Ea știa doar cum să cultive bucățica de pământ pe care o primise moștenire de la bunicii din partea mamei. O bucățica prea mică pentru a se numi “mostenitoare”. Mai știa cum trebuie orânduită casa precum o bună gospodină, așa încât să nu fie în râsul lumii. A trecut și pe la școală, cât pentru 8 clase. Era suficient pentru o fată frumoasă ca ea. Așa spunea “lumea”. Că rostul femeii era sub alte definiții decât cele aflate printre rândurile cărților pe care ea, le mai citea, așa pe furiș, cocoțată în podul grajdului, ascunsă după grămezile mari de fân.
Don Juanul se mută la ea. Lăsase Bucureștiul fără nici o obiecție. Tot fără nici o obiecție, își făcu un obicei din a lipsi serile de acasă. Svetlana aflase la prea scurtă vreme că soțul ei era un dobitoc ce păcălea fetele vecinilor. Scandalul a izbucnit în momentul în care o altă prostuță, căzuse victimă seducției și rămăsese însărcinată cu soțul ei. Ce îți este și cu lumea asta! Își spuse plină de întristare. Vestea aceasta tristă picase exact în ziua în care ginecologul confirmase că ea nu poate avea copii. Și a hotărât, zice ea acum, a hotărât bine. Să divorțeze. Don Juanul trebuia să îi fie tată unui copil nevinovat. Nu și-a mai bătut capul cu ceea ce a făcut netrebnicul după. A mai hotărât ceva. Și tot bine, spune ea. Să plece din sat. O prietenă din copilărie se măritase undeva în sudul țării, cu un băiat de treabă, iar acum își aranjaseră destul de bine gospodăria. Scrisoarea ei a fost poate un semn de la îngeri. În doar câteva zile, Svetlana lăsa mica comunitate de la granița cu Ucraina, pentru a porni, plină de tristete, frustrări, dar și speranțe către noi orizonturi.
“Svetlana, deseară mergem la petrecere” o anunță plină de bucurie prietena sa. Erau deja 7 luni de când se mutase în orășelul acesta micuț, iar liniștea își făcuse deja culcuș printre gândurile Svetlanei. Rănile se închiseră, poate și pentru că, își spunea ea mereu, iubirea adevărată încă nu o cutremurase cu adevărat. Își aranjă cu grijă rochița cea nouă iar părul și-l legă într-un coc cochet. Să fie petrecere, deci!
***
Era forfotă mare în bucătăria bunicii, gândi Luana. Câteva flori zâmbeau iar pe pervazul ferestrei. O anumită forță se descătușase în dimineața aceasta. Iar florile acestea, florile acestea parcă îi zâmbeau misterios. O chemau năvalnic către ele. Luana le zâmbi senină. Era doar un copil mult prea mic pentru a înțelege ce stări de lumină se prinseseră în horă taman în bucătăria bunicii. Din grădină se auzeau voci. “Cine o fi cu bunica? Poate este Mama? Bunica a spus că Mama este încă în spital, bolnavă, dar curând va veni acasă.”
Vestea că ginerele său întâlnise o femeie frumoasă și de toată ispravă, a fost primită cu multă bucurie și nădejde. Cândva îi îndrugase Luanei povestea cu spitalul, încercând să mai amâne momentul adevărului, până când nepoțica ei va fi puțin mai mare, încât să poată suporta mai ușor înfierarea durerii.
“Luana, mami a sosit acasa” șopti bunica, vârând capul pe ușa bucătăriei. În timp ce în prag, o femeie frumoasă, cu chip de lumină îi zâmbi atât de divin. Luana, cuprinsă de uimire, începu a plânge, de emoție și bucurie. Florile din glastră îi făcuseră cu ochiul, iar sub impulsul clipei, fetița le scoase brusc din vază și alergă către femeia plină de lumină să o îmbrățișeze. Dimineața aceea picurase peste firul unor existențe, nu doar emoție și lacrimi de bucurie, împletite cu speranța, dimineața aceea picurase zâmbetul îngerilor peste psaltiri de taină.
***
“Mami, cum l-ai cunoscut pe tati?” Întrebă Luana, în timp ce își aranja rochia de banchet. Timpul trecuse frumos peste anii în care Svetlana îi fusese nu doar o mamă bună Luanei, dar și o prietenă devotată. Cu timpul, fetița cu ochi senini aflase despre destinul tragic al mamei sale. Svetlana a fost cea care a sprijinit-o moral în momentele trecerii peste podul întristărilor. Iar tati, tati o iubea enorm pe Mami, această ființă fragedă ce își făcuse apariția dintr-un nicăieri în viața și inimile lor.
Svetlana își zâmbi melancolic amintirilor. Nu putea a-i mărturisi fetei cum îl aflase pe cel ce avea să îi devină soț, cel mai blând și minunat soț de pe planetă. Trecuse în seara aceea pe străduța ce lega capătul cimitirului de fabrica la care lucra. Se grăbea și a luat-o pe scurtătură. La un moment dat auzise un plânset ca un cântec al durerii mute. Zări un bărbat îngrămădit la marginea unui mormânt. Dintr-un soi de mantră înțelesese cum omul pierduse mireasa inimii într-un iad plin de focul neputinței. A revenit seara următoare iar bărbatul era tot acolo. Mantrele continuau a curge, iar Svetlana își legă în minte toate bucățile rupte din cântecul durerii, ca într-o ecuație cu mai multe necunoscute. În a șaptea seară și-a luat inima în dinți. A pus între ea și omul căzut la capătul mormântului, un buchet de flori. A îngenuncheat lângă el și a așezat buchetul pe mormântul Xoniei. Noaptea aceea a căzut peste ei plină de mărturisiri, lacrimi, dar și zâmbete ale speranței.
“Intr-un buchet de flori stau ascunse comori” îi spuse Svetlana fetei. Un buchet de flori ne-a unit. Luana îi prinse mâna și i-o sărută plină de dragoste. Ce mai contau de altfel micile detalii. Îngerii au rezolvat cu desăvârșire ecuațiile cu multe necunoscute. Iar în gând îi zâmbise Xoniei, care, cu siguranță le privea de dincolo de geamul infinitului. De acolo, din lumina iubirii. Din care le-a trimis prin horele îngerilor, buchete de flori, întru bucurie și liniște.