COPERTA DESTINEProaspăt angajată ca reporter la unul dintre cele mai importante ziare din județ, Ioana era în culmea fericirii. Visul ei de a scrie devenea realitate! Se ocupa chiar de domeniul ei favorit, ezoteric, iar primele sale articole avuseseră deja succes. Oamenii o sunau zilnic, cerându-i diverse informații despre cei intervievați de ea: călugărițe deschizând Psaltirea, maeștri cititori în stele, ghicitori în cafea, în tarot sau în liniile palmei și tot soiul de ciudați, aflați în mare vogă la acel moment.
     Era extrem de mulțumită de vâlva creată în jurul ei și de-abia aștepta următoarea „mutare”: găsirea unui subiect care să o facă, dacă nu celebră peste noapte, „măcar” foarte cunoscută. Văzuse prea multe filme, pesemne, și chiar dacă era la o vârstă destul de matură, nu înceta să viseze, cu ochii larg deschiși, la cai verzi pe pereți sau la alte minuni, pe care le citise în miile de cărți ce-i trecuseră prin mâini, în cei douăzeci și cinci de ani de când văzuse lumina zilei.
     Într-una din zile, aflându-se într-o pană de inspirație, stătea cu televizorul deschis, uitându-se în gol la ecran și gândindu-se despre ce naiba va scrie în următorul său articol. Redactorul-șef îi propusese cu „dărnicie” să umple, peste câteva zile, cele două pagini din mijloc ale ziarului, fără să-i dea o sugestie, cât de mică, iar ea încă habar nu avea cum o va face.

Termenul-limită se apropia cu repeziciune și în minte nu-i venea niciun plan de bătaie.
     Deodată, atenția Ioanei fu atrasă de un reporter ce lua un interviu unui oarecare „guru” din zonă, tocmai când acesta susținea că este chiar „fratele lui Isus”, venit pe pământ să salveze oamenii de păcat. Afirmația căzu ca un trăsnet în mintea Ioanei. Deși nu era prea religioasă, își însușise de mică principiile creștine și cunoștea, cât de cât, Biblia, iar ceea ce auzea era în totală contradicție cu Cartea Sfântă. Ciuli urechile și ascultă mai departe. Restul interviului o șocă și mai mult, astfel încât, la sfârșit, se gândi: „Oare tipul ăsta e dus cu pluta? Cum de s-o fi dând așa ceva pe post? Mi se face părul măciucă numai când mă gândesc! Nu mai știu unii ce să facă pentru audiență!”.
     În timp ce se străduia să digere cele auzite și să găsească răspunsuri la întrebări, „piticul cel rău al curiozității” începu să o împungă în coaste: „Ce s-ar întâmpla dacă m-aș duce într-o zi și i-aș lua un interviu pentru ziar? Cred că ar fi bomba secolului!”, jubilă ea, râzând în barbă. Din informațiile date de reporter, deduse că peștera unde noul guru putea fi găsit, împreună cu discipolii săi, se afla la cel mult patruzeci de kilometri de orașul în care locuia, într-un loc foarte pitoresc, situat parcă la marginea lumii, pe care de mult își dorise să-l viziteze. Acum avea încă un motiv în plus să o facă.
     Zilele trecură fulgerător, iar Ioana, înarmată cu pix și caiet, dar mai ales cu un entuziasm de zile mari, porni împreună cu Mihai, unul din fotografii angajați ai ziarului, cu mașina acestuia, spre satul cu pricina.
     - Vezi că trebuie să oprim pe strada Magnoliei! îi spuse Ioana. Vreau să-l luăm cu noi pe un amic de-al meu! Când a aflat unde vreau să merg, mi-a zis că sunt într-o ureche și că mă bag singură în gura lupului. Cică trebuie să vină și el neapărat, ca să mă protejeze! Îl cunoaște pe „marele guru“ de la niște cursuri ezoterice urmate împreună la București și spune că e cam periculos, c-o să-mi ia și pantalonii de pe mine, fără să-mi dau seama, dacă nu mă duc însoțită. Tu ce crezi? zâmbi ea ironic.
     - Eu nu cred în prostii din astea! spuse Mihai cu fermitate. Noi suntem creștini din tată în fiu, așa că Dumnezeu ne apără de cel rău!
     Tocmai pe când Ioana se întreba: “Oare eu nu sunt tot creștină, pe mine de ce nu m-ar apăra?”, condamnând în minte bariera subînțeleasă a lui Mihai între el și restul lumii, mașina opri. Ajunseră la colțul străzii unde Raul, prietenul despre care Ioana îi vorbise lui Mihai, aștepta cu nerăbdare. Acesta sări instantaneu cu gura pe ea:
     - Credeam că ați plecat fără mine! Ai noroc că sunt liber și pot să te însoțesc! se agită el.
     Raul era un tip mai mare cu vreo douăzeci de ani decât Ioana, dar cu un comportament destul de imatur pentru vârsta lui, glumind adesea în momente total nepotrivite sau mai ales atunci. Seriozitatea lui i se păru ciudată și o distră în același timp, mai ales că ea lua totul ca pe o aventură multașteptată sau ca pe o joacă de copil ținut prea mult timp în casă.
     Drumul până la satul cu pricina decurse cel puțin bizar. Deși Mihai cunoștea foarte bine direcția, se învârti în cerc, abătându-se de la ea pe o altă stradă, paralelă, înainte de ieșirea din oraș. Făcu acest lucru de vreo trei ori la rând, până ce Ioana își pierdu răbdarea:
     - Te mai joci mult? se răsti ea. Vrei să ajungem acolo la miezul nopții? Vezi că mâine e duminică, iar luni dimineață trebuie să predau articolul, că altfel mă jupoaie șeful!
     Mihai se uită la ea cu o privire tâmpă, de parcă nu despre el era vorba și spuse contrariat:
     - Nu știu ce-i cu mine, nu mi s-a mai întâmplat așa ceva!
     Ioana își descreți fruntea, crezând că glumește, ca să o sperie, dar ochii lui serioși, ațintiți asupra ei, îi mai tăiară din elan. În sfârșit ieșiră pe Șoseaua Națională, când, de nicăieri, apăru un câine mare și negru, care le tăie calea. Mihai frână brusc, mai-mai să se răstoarne. Amuțiră cu toții câteva secunde, uitându-se fix unii la alții.
     - Ăsta-i semn! spuse Ioana cu un zâmbet forțat, încercând să destindă atmosfera, dar nimeni nu râse. O stare ciudată se abătu peste ei, astfel că își continuară drumul în liniște.
     Ajunseră în satul cu pricina abia pe la amiază. La marginea acestuia, lângă peșteră, era o mare de oameni, femei și bărbați, într-un vacarm obositor. Câteva corturi improvizate păreau gata să se prăbușească, iar o grămadă de boccele și alte bagaje erau împrăștiate peste tot. Se apropiară cu pași nesiguri, căutând din priviri pe cineva care să îi îndrume la Maestru. Nu trecu mult și se apropie de ei un domn cu plete și barbă lungă, grizonată, înveșmântat în straie de un alb îndoielnic, pe fața căruia sclipeau ochii, de un albastru ireal.
     - Îl căutați pe Învățător? Eu sunt Ioan, unul dintre discipolii săi!
     - Da! răspunse Ioana, fascinată de ciudata apariție. Îi spuse apoi că este reporter și că dorește să-i ia un interviu Maestrului, pentru un articol. Ca să-i capteze și mai mult atenția, sublinie că articolul va apărea într-unul din cele mai cunoscute ziare din țară. Ioan nu păru deloc impresionat, din contră:
     - Maestrul nu mai vrea să dea interviuri, indiferent cui! spuse el sobru. Presa l-a dezamăgit prea mult, i-a răstălmăcit cuvintele și l-a făcut să pară altcineva, decât este. Vă răspund eu la întrebări, dacă vreți! Îl cunosc foarte bine, sunt lângă el de la început, lui îi datorez totul! M-a vindecat de cancer la stomac, atunci când medicii nu-mi mai dădeau nicio speranță! Numai un om cu puterea lui Dumnezeu poate face așa ceva! Și pe alții i-a vindecat, pe mulți, de aceea îl caută atâta lume! Câțiva dintre noi i-am devenit discipoli. Ne-am părăsit casa și familiile, ca să-l urmăm.
     Ioana asculta înmărmurită. Omul era pătruns de ce spunea, fără urmă de îndoială. Ea însă era amuzată de naivitatea lui, gândindu-se cum se poate lăsa un om în toată firea prostit în asemenea hal: „Se pare că Maestrul i-a spălat ăstuia definitiv creierul! Cancerul nu se vindecă nici măcar cu medicamente, darmite cu leacuri băbești și alte...”
     N-apucă să-și ducă ideea la capăt, că Ioan continuă să povestească:
     - În peșteră au voie să intre numai bărbații! Femeile nu rezistă, mor din cauza vibrațiilor prea puternice, de la meditațiile noastre zilnice! spuse el.
     Ioanei urmau să-i ajungă la ureche, peste câteva zile, niște zvonuri despre o femeie care murise în grotă, însă „gurile rele” spuneau că acest lucru se întâmplase din cauză că își întrerupsese, la sfatul Maestrului, tratamentul pentru bolile cronice de care suferea și nicidecum din cauza vibrațiilor dintre pereții peșterii. Se pare că, ulterior, peștera a fost închisă pentru un timp, iar Învățătorul anchetat de poliție, dar negăsindu-se suficiente probe, acesta a fost eliberat și s-a întors în satul care îl adoptase.
     - Sătenii sunt foarte prietenoși cu noi! continuă Ioan. Ne aduc mâncare, haine și alte lucruri trebuincioase. Când sunt bolnavi, îi cer ajutorul Învățătorului, iar el îi vindecă. Este un om foarte credincios, altfel nu ar putea face astfel de lucruri!
     Din ce în ce mai uimită, Ioana nota cu interes toate informațiile, pe care discipolul i le furniza din belșug. „O să iasă un articol beton”, gândi ea bucuroasă, „chiar dacă ciudații ăștia bat câmpii în neștire! Ori sunt toți într-o doagă, ori le-a făcut Maestrul farmece! Din două, una!”.
     În timp ce se gândea înspre ce variantă să încline, Ioana observă un alt discipol venind înspre ei. Era un bărbat înalt și impunător. Își dădu seama ce hram poartă după plete și barba lungă, dar și după hainele-i albe. Ca să nu facă notă discordantă cu celălalt, probabil, avea ochii tot albaștri. Află că îl chema Matei și că fusese vindecat și el de oarece boli, de către același Maestru.
     „Hmm, ce coincidență stranie“, gândi Ioana. “Îi cheamă exact ca pe Apostolii lui Isus! Oare or mai fi doi, cu numele de Marcu și Luca?”
     Nu avu timp să-și răspundă, că înspre grupul lor se îndreptă un alt bărbat, în jur de vreo cincizeci de ani, nu prea înalt, dar bine făcut, relativ atrăgător, cu plete și barbă cărunte, iar ochii, de asemenea, albaștri.
     „Asta-i culmea!“ se amuză Ioana în gând. Dar, în secunda următoare, simți un nod în stomac: bărbatul se apropie de Raul și dădu mâna cu el. Apoi vorbiră scurt și se uitară la ea, îndreptându-se spre locul unde se așezase pe iarbă.
     Ioana se ridică încet și așteptă. Intuiția nu o înșelase: bărbatul nou venit în grupul lor era chiar Maestrul în persoană. Acesta o fixă cu privirea și îi întinse mâna, apoi o trase puțin mai la o parte din grup. Raul făcu un pas înspre ei, voind să spună ceva, dar Învățătorul îl opri cu un semn:
     - Las-o, că nu-i fac nimic!
     Raul se retrase, dar nu-și luă ochii de la ei, fiind pregătit parcă să intervină în orice clipă. Ioana era și curioasă, și amuzată de tot ce se întâmpla, gândind: “Hai, tataie, să vedem de ce ești în stare! Mie n-o să te las să-mi speli creierul, de asta să fii sigur!”.
     Maestrul îi spuse cu o voce gravă să privească la el. Ea se conformă cu nonșalanță, ghidușă ca un copil. În secunda următoare, simți cum din ochii acestuia porniră, spre ochii ei, două săgeți fierbinți, ca două lasere. Înainte de a avea măcar timp să se mire, văzu cum azuriul ochilor lui devine dintr-o dată cenușiu, un cenușiu straniu, nepământesc. Se gândi că parcă mai văzuse undeva o asemenea transformare, dar nu-și aminti unde. Ah, da! În desenele animate cu Tom și Jerry, atunci când motanul Tom fusese hipnotizat, nu-și mai amintea de cine, iar ochii îi deveniseră un „set” de cercuri cenușii, concentrice, dispuse în ordinea mărimii și formând irisul, cu o aparență stranie, asemănătoare cumva ochilor celor care iau droguri.
     Ioana simți săgeata fricii străpungându-i pieptul: “Ups, ăsta nu-i lucru curat”! gândi ea, dar n-apucă să-și spună mai multe, că Învățătorul îi zise să închidă ochii, ținându-i în continuare mâna dreaptă în palma lui stângă. Încercă să protesteze, dar își simți voința moale ca o bucată de plastilină și sfârși prin a se supune, ca un cobai, “experimentului”, în speranța că se va termina totul cât mai repede.
     Maestrul continuă să vorbească. Recita niște versete asemănătoare celor din Biblie, dar cu alt conținut, însă Ioana era prea speriată ca să rețină ceva. Simțea că intră, încet-încet, într-o stare ciudată, rupându-se de tot ce se întâmpla în jur, o stare în care timpul și spațiul parcă stăteau pe loc, nu mai existau sau își pierduseră importanța.
     Își reveni abia atunci când auzi vocea Învățătorului, ca un sunet din altă lume:
     - Poți deschide ochii!
     Ioana se trezi ca dintr-un somn adânc și privi în jur, de parcă nu știa unde se află. Habar nu avea cât trecuse, puteau să fi fost câteva minute sau, tot atât de bine, o veșnicie. Entuziasmul de la venire îi dispăru complet și se simți, brusc, parcă mai matură cu câțiva ani. Aerul de copil zglobiu se pierdu și el, în favoarea unui soi de nostalgie ciudată.
     - Ai grijă ce scrii! îi spuse Maestrul la plecare, uitându-se în ochii ei. Nu cumva să-ți pară rău după aceea! Ioanei îi trecu un fior pe șira spinării, dar nu ripostă.
     Lui Raul, Maestrul îi spuse doar atât:
     - Vezi că nu i-am făcut nimic? și dădu mâna cu el, cu un soi de respect rece.
     Drumul de întoarcere decurse într-o tăcere meditativă. Ioanei parcă i se înecaseră corăbiile. Deși citise literatură paranormală cât să umple o bibliotecă și chiar scrisese destule articole în domeniu, niciodată nu se gândise sau nu visase măcar să i se întâmple așa ceva. Evenimentele din timpul zilei o cam întoarseră pe dos și îi răsturnaseră toate concepțiile despre lume și viață. Vorba aia: una e să citești despre lupul din pădure și alta e să te întâlnești cu el față în față. Mai ales ultimele cuvinte ale Maestrului îi dădură de gândit.
     Pe mașină nu vorbi nimic de față cu fotograful, care   i-ar fi zis cu siguranță că a avut halucinații din cauza soarelui. Știa foarte bine că el nu credea în asemenea „prostii“. De fapt, cu o oră în urmă, nici ea nu ar fi crezut...
     Duminica trecu repede, ca un pescăruș în zbor. Ioana abia avu timp să aștearnă pe hârtie articolul pentru a doua zi. Deși nu voia să recunoască, se temea, nici ea nu știa prea bine de ce. După experiența avută la peșteră, era total confuză. Nu-și putea închipui cum de un om credincios, despre care se spunea că vindecă bolnavii cu puterea lui Dumnezeu, îi lăsase o stare atât de ciudată. Ce era cu ochii aceia nepământeni? Era ferm convinsă că tot ce văzuse și simțise fusese real, tocmai de aceea nu înțelegea! Se zbătea sub cortina îndoielii și nu-și găsea liniștea. Părinților, când o întrebară cum a fost la peșteră, le răspunse pe un ton sec:
     - Bine! Se simțea prea obosită ca să le povestească ce se întâmplase și oricum era sigură că nu ar fi crezut-o.
     A doua zi predă articolul, pe care îl concepuse cât de neutru putu, ținând cont de circumstanțe, dar nu se simți mai ușurată, din contră, căzu într-un soi de apatie. Se ceru de la șeful ei și plecă acasă, unde spera să se odihnească în voie. Aș! Patul, până atunci minunatul ei loc de refugiu, părea acum tapetat cu ace. Se răsuci pe toate părțile, încercând să adoarmă, dar... nimic.
     Puse mâna pe telefon și-l sună pe Raul. Era singurul care ar fi crezut-o. Îi povesti totul pe îndelete: strania metamorfoză a ochilor Maestrului, „laserele” ciudate ce țâșniseră din ei, precum și avertizarea acestuia de la sfârșitul întrevederii. În plus, simțea un fel de nostalgie bizară, ca și când i se rupea sufletul de dor după Maestru.
     - Ți-am spus eu! o tachină Raul. Și mai voiai să te duci singură! Nici nu știi pe cine ai avut în față! Dacă nu veneam cu tine, nu mai scăpai așa ușor, te ținea la el mult și bine!
     Ioana asculta numai pe jumătate, cealaltă jumătate din ea se închipuia șezând la picioarele Învățătorului și sorbindu-i cuvintele. Era clar că Raul știa mai multe, dar nu voia să-i zică, ca să nu o sperie, probabil, mai rău decât era! În același timp, gândirea ei conștientă îi spunea: „Revino-ți, fato, doar nu vrei să pățești și tu ca nefericiții ăia de la peșteră, să-ți lași casă și masă pentru el!“.
     - O să ieși tu la liman, doar ești puternică! o încurajă Raul. Trimite-ți energie, să vezi că o să-ți fie mai bine! Știa că Ioana urmase cândva, ca și el, niște cursuri de Reiki, de aceea încerca să o ajute, în felul său.
     Nu prea convinsă, Ioana își luă rămas bun, motivând că e obosită. Apoi se apucă să citească dintr-o carte, la întâmplare, ca să-și mute gândurile în altă parte.
     A doua zi, la serviciu, i se rezervă o altă surpriză: colegii tăbărâră cu gura pe ea, nemulțumiți:
     - Ai scris despre guru ăla, de parcă ai fi vrut să-i faci reclamă! L-ai transformat în erou, iar el nu e decât un șarlatan! Vociferau cu toții în cor, ca la piață. Ioana încercă să se apere, dar nu avu prea mult spor. Noroc că intră redactorul-șef și le curmă discuția:
     - Ce-i cu gălăgia asta, unde vă credeți? se răsti el, vădit deranjat. Fu repede pus la curent de un coleg, dar culmea, nu obiectă nimic, ci rămase pe gânduri.
     Acasă, Ioana deveni și mai apatică decât în urmă cu o zi. Nu-i ieșea din cap Maestrul. Parcă se crease între ei o legătură la distanță, din fire nevăzute. Se neliniști însă și mai mult, când văzu pe masă plicul cu pozele făcute de Mihai la peșteră. Într-una din ele, Ioana apărea cu ochii închiși, în timp de Învățătorul stătea cu mâna în dreptul frunții ei, făcând... Dumnezeu știe ce semne. Ca și când asta nu i-ar fi fost suficient, sună telefonul. Era Raul.
     - Se pare că Învățătorului i s-a pus pata pe tine! spuse pe un ton ironic. Ți-a trimit niște cărți scrise chiar de el. Mi le-a adus doamna Ileana, o cunoștință comună de-a noastră. Trec pe la tine să ți le las, dacă vrei!
     Deși nu avea niciun chef să vadă pe nimeni, Ioana era prea curioasă, ca să refuze. Raul nu locuia departe, așa că, în nici zece minute, îi bătu la ușă. În mână ținea patru cărți nou-nouțe, destul de groase, cu niște coperți ciudate, având pe spate poza autorului, îmbrăcat în alb și stând în poziție de yoga.
     Ioana răsfoi paginile cu teamă. Acestea cuprindeau învățături sub formă de versete, ca în Biblie, dar care sunau ciudat, de parcă ar fi fost codate.
     - Eu nu înțeleg o iotă! spuse Ioana contrariată.
     - Nici nu te chinui! replică Raul. Mesajul e unul indirect!
     - Cum adică? întrebă ea nedumerită.
     - Adică lucrează în subconștient! o lămuri el. Îți transmite, pur și simplu, ceea ce vrea de la tine. Sfatul meu e să nu le citești, dar tu faci cum crezi! mai spuse, apoi plecă grăbit, pretextând că are treabă.
     Ioana luă cărțile de parcă ar fi transportat o bombă și le puse pe un raft mai înalt al bibliotecii, unde nu ajungea nimeni, decât de pe scaun. Îi pierise cheful să le răsfoiască și se gândi că acolo nu ar atenta nimeni la ele.
     Se simțea extenuată și încercă să doarmă, dar, după ce ațipi vreo câteva minute, sună iar telefonul. Era tot Raul:
     - Stai jos, să nu cazi! M-a sunat doamna Ileana, tipa care mi-a adus cărțile! Are un mesaj pentru tine, de la Maestru. Zice că vrea să îl ajuți la următoarele lui volume, să lucrați împreună la text, să-i faci tehnoredactarea și restul! Cică plătește bine! spuse el sarcastic.
     Ioana înlemni.
     - Hei, mai ești la telefon? întrebă Raul indignat.
     - Da, da, sunt! răspunse ea cu voce stinsă. Simțea prin toți porii că trebuie să se ferească de Învățător, că nu e lucru curat cu el, deși o forță nevăzută o îndemna, din contră, să-l accepte. Intuiția îi dicta că nu era bine să-și facă dușman un astfel de om. După câteva secunde de gândire, în care își alese cu grijă cuvintele, îi zise lui Raul să o scuze față de Maestru, să-i spună că e foarte ocupată cu serviciul și nu are timp pentru o nouă colaborare. Apoi termină conversația, motivând că are de lucru la un articol. Se simțea la pământ. Avea nevoie să fie singură.
     În următoarele două săptămâni, Raul o bombardă aproape zilnic cu telefoanele, revenind cu mesaje de la Maestru, legate de mult dorita colaborare. Ioana refuza cu stoicism, de fiecare dată. Starea de apatie cu care se întorsese de la peșteră se înrăutățea pe zi ce trecea, așa că își luă câteva zile de concediu, sperând să se refacă. La ziar era o perioadă foarte aglomerată, iar ea nu se mai putea concentra la nimic. Avea nevoie de odihnă, ca de aer.
     Într-o sâmbătă dimineața, fix la ora șase, Ioana se trezi brusc din somn. Se miră. Abia dacă reușea să se trezească pe la opt, în zilele lucrătoare și să se pregătească pentru serviciu. Merse la bucătărie să-și ia un pahar cu apă și o întâlni acolo pe mama ei. Aceasta nu putea dormi din cauza durerilor de spate și venise să își facă o cafea.
     Ioana o salută din mers, cu ochii pe jumătate închiși și se întoarse repede în pat, zicându-și că e prea devreme să îl părăsească. Vecinii de alături se treziseră și ei, îi auzea cum trebăluiau în bucătărie. Știa asta, după apa ce curgea continuu la chiuvetă.
     Se întoarse pe burtă, poziția ei preferată, sperând că așa va reuși să adoarmă, în ciuda gălăgiei. Închise ochii și așteptă. O cuprinse o stare plăcută de moțăială, dar forfota era prea mare ca să poată ațipi. Dintr-o dată, vizualiză pe tavanul camerei, chiar deasupra ei, o umbră neagră, lungă de vreo doi metri, care stătea nemișcată. Simți pumnalul fricii lovind-o în stomac. Abia apucă să se întrebe în gând: „Ce naiba o mai fi și asta?”, că în secunda următoare, „ceva“ îngrozitor de greu se aruncă peste ea, strivind-o. Brusc, simți că se sufocă. Încercă să se elibereze, dar constată cu stupoare că nu putea face absolut nicio mișcare, de parcă ar fi fost paralizată. Încercă să țipe după ajutor, dar gura îi era încleștată și nu putu să articuleze nici măcar un sunet.
     Secundele treceau și Ioana simți că nu mai rezistă. Parcă avea o piatră de moară deasupra ei și abia mai respira. Cugetă cu groază: „Ăsta mă omoară! Or să mă găsească ai mei dimineață fără suflare și nici măcar n-or să știe de ce am murit!”. Numai gândul acesta și era suficient ca să o înnebunească! Nu avea idee cine sau ce o apăsa în asemenea hal sau cât timp trecuse de când zăcea inertă, dar era clar că mult n-o mai putea duce așa. Plămânii ei aveau nevoie urgent de aer.
     Deodată îi trecu prin minte să zică „Tatăl nostru“ în gând și să-și facă cruce, tot în gând, altfel n-avea cum. Mai văzuse ea în filmele cu vampiri că așa ceva funcționa și, dată fiind situația, se gândi că nu are nimic de pierdut. Nu apucă să ajungă la sfârșitul rugăciunii, că „greutatea” înfricoșătoare se smulse violent din ea, tot atât de neașteptat cum apăruse, nu înainte însă de a face un zgomot aproape imperceptibil și neomenesc în urechea Ioanei, ceva asemănător, oarecum, unui chițcăit de șobolan care râde (dacă aceste rozătoare ar putea să râdă, desigur!).
     Ioana sări instantaneu din pat și merse glonț în dormitorul părinților. Tremura din toate încheieturile și nu se putea opri din plâns. Aceștia se speriară la început, gândindu-se că o doare ceva, dar se liniștiră după câteva minute, când, printre sughițurile fiicei lor, înțeleseră că era vorba despre un „vis” oribil.
     - N-a fost vis! Eram complet trează, auzeam vecinii cum coboară pe scări, să meargă la serviciu! încercă să le explice Ioana, panicată și totodată ofensată că nu era luată în serios.
     - Ai visat! repetă de câteva ori tatăl, înveselit. Sau poate te-oi fi sufocat în somn, sub zecile de perne pe care le tot pui pe lângă tine! Nu mai dormi pe burtă sau în pozițiile tale ciudate, că uite ce pățești! o mustră el în glumă.
     Mama îi ținu isonul tatălui, așa că, până seara, Ioana era aproape sută la sută convinsă că avusese un coșmar. Noaptea de sâmbătă spre duminică trecu fără niciun incident. Duminică dimineața, exact la ora șase, se trezi să meargă la baie. Se întoarse apoi repede în pat, bucurându-se de căldura acestuia și de faptul că nu trebuia să plece la serviciu. Așezată comod pe spate, ca să nu se mai „sufoce”, închise ochii, așteptând să-i vină somnul. Bebelușul vecinilor părea să fie împotrivă, începând să țipe ca din gură de șarpe. „Probabil are colici, săracul”, gândi Ioana. „Doamne, dacă ne-am muta odată la casă! Nu mai am nervi pentru zgomotele astea! Să am liniștea mea, curtea mea, grădina mea, să...“
     Dar nu apucă să-și termine gândul, că simți deodată „greutatea” imensă, de dimineața trecută, cum se prăvălește peste ea, cu aceeași agresivitate de nedescris. Îi strivea pieptul, o înăbușea, ba mai mult, se mișca în ea, de la dreapta la stânga și invers, presărându-i groaza prin toți porii și prin toate celulele. Era o senzație înspăimântătoare, pe care nu o mai simțise niciodată și cu toată experiența ei de reporter, părea imposibil de descris în cuvinte.
     La fel ca în dimineața precedentă, Ioana nu-și putu mișca nici măcar un deget și nu putu articula niciun sunet, singurul organ funcțional îi era creierul. Limba îi era înțepenită, iar dinții încleștați. Plămânii îi erau striviți de greutate și abia dacă mai primea un firicel de aer. Încercând să-și păstreze cumpătul, deși își simțea pielea de găină din cauza fricii, își făcu, cu viteza fulgerului, câteva socoteli în gând. „Greutatea“ de pe (din) ea părea să aibă între optzeci și o sută de kilograme, iar ea doar cincizeci. Nu mai avea mult timp, trebuia să acționeze rapid, altfel ar fi fost prea târziu. Era deja în pragul leșinului, când îi veni din nou ideea să spună „Tatăl nostru” în gând, făcându-și cruce, în același timp, tot în mintea ei. În numai câteva secunde, simți cum „acel ceva“ se smulge violent din ea, mișcându-se întâi prin ea de câteva ori și lăsând-o sleită de puteri. „Tabloul“ fu încheiat de același râs sinistru, șoptit în urechea ei, asemănător chițcăitului de șobolan.
     Deși, în alte împrejurări, Ioanei îi lua cel puțin o oră să se îmbrace, fiindcă avea nevoie să încerce zeci de obiecte vestimentare, până se hotăra asupra unuia, de data aceasta, în cinci minute fu gata. Trase pe ea o pereche de blugi mai vechi, pe care nu-i mai îmbrăcase de ani de zile și un tricou aflat la îndemână, apoi o zbughi pe ușă. Nici măcar nu mai trecu prin camera părinților, să le spună că pleacă. Era prea surescitată, ca să mai aibă chef să-i audă făcând haz pe seama presupuselor ei vise. Inima îi bătea cu putere. Trebuia neapărat să ajungă la bunici, ei sigur aveau să o creadă! Necazul era că aceștia locuiau în celălalt capăt al orașului, iar răbdarea ei era la limită. Parcurse totuși distanța pe jos, profitând de aerul curat și de vremea superbă de afară, ca să se mai liniștească.
     Bunicii rămaseră surprinși când o văzură:
     - Ioana, ce-i cu tine? Niciodată nu ai venit la noi la șapte dimineața! S-a întâmplat ceva? întrebă neliniștită bunica.
     Pe Ioana o podidi plânsul. Era un plâns nervos, sacadat. Le povesti printre sughițuri, cu lux de amănunte, despre „vizita“ matinală din ultimele două zile și așteptă reacția lor. Bunicii, oameni de la țară, simpli și foarte credincioși, care citeau zilnic în Biblie și mergeau săptămânal la biserică, o priviră cât se poate de serios, oarecum îngrijorați.
     - Satana are putere pe pământ, scrie și în Biblie! zise bunica. El poate să facă lucruri rele și multe minuni, ca să-l ispitească pe om. Hai să ne punem pe genunchi, să ne rugăm!
     Ioana nu era prea obișnuită să se roage de față cu alți oameni, mai ales de pe genunchi. O făcea cel mult în gând, la repezeală, dar de data aceasta se supuse imediat. Ar fi făcut orice, numai să nu mai simtă spiritul acela sau ce o fi fost pe (sau mai degrabă în) corpul ei. Rugăciunile durară destul de mult, până când Ioana se simți ceva mai liniștită. Bunica îi dădu apoi o Biblie, din care o povățui să citească de mai multe ori pe zi cu voce tare, în special seara, la culcare și dimineața, la trezire. O îmbie apoi să mănânce puțin, dar ea refuză cu vehemență. Nu mai avea stare, voia să plece, să se închidă în casă și să nu mai vadă pe nimeni.   
     Ajunsă în parc, se așeză pe o bancă și începu să mediteze la ce i se întâmplase, ciupindu-se, din când în când, de braț, pentru a se convinge că nu o luase razna. După mai bine de o oră, plecă spre casă. În drum, trecu și pe la Raul. Simțea nevoia să-i povestească totul. Era convinsă că nu va râde și avu dreptate.
     - Uite aici niște tămâie! spuse el pe un ton serios. În fiecare seară, cu două-trei ore înainte de culcare, să arzi câte puțină în lămpița asta, în camera unde dormi! și îi puse în mână o lampă odorizantă, de un verde închis.
     - Ideea nu e rea! rosti Ioana, ceva mai liniștită. Câteva minute nu spuse nici unul nimic, apoi Ioana își luă inima în dinți și întrebă cu o voce gâtuită:
     - Tu crezi că e... Învățătorul?
     - Tu... ce crezi? întrebă Raul, ezitând să se pronunțe. Privirea lui pătrunzătoare îi confirmă însă temerile.            
     - Gândește-te că ei își fac dimineața, la ora șase, meditațiile în peșteră! continuă el. Exact ora la care ție îți apare „vizitatorul”! Eu cred că nimic nu-i întâmplător! Chiar dacă nu este Maestrul, e cineva trimis de el! Iar acel cineva nu e de pe lumea asta! Ai mare grijă, se pare că l-ai înfuriat rău de tot cu refuzurile tale!
     - Ești culmea, dar ce era să fac, să accept să-i devin colaboratoare? explodă ea.
     - Doamne ferește, că dup-aia n-ai mai fi scăpat! ripostă Raul. Acum lasă, nu-ți mai bate capul, faptul e consumat! Fă ce ți-am zis eu și o să vezi că va fi mai bine!
     Convinsă doar pe jumătate, Ioana se îndreptă spre casă. Se întâlni cu niște cunoștințe pe drum, dar le expedie repede, scuzându-se că are programare la doctor. Nu se putea concentra la nimic și, deși se străduia să pară liniștită, avea o privire de căprioară speriată. Nu voia pentru nimic în lume, sub emoția momentului, să riște o destăinuire spontană cui nu trebuia, fiindcă asta ar fi fost pierzania ei. Oricine ar fi auzit, ar fi crezut probabil, în prima fază, că are nevoie de psihiatru. Nu mai trebuia să afle nimeni prin ce trecea, în afară de bunici, Raul și... părinții ei, care, cu siguranță, ar fi păstrat secretul.
     - Ai avut un coșmar! susținu tatăl, ca și prima dată, privind-o la fel de neîncrezător. Cine știe la ce tâmpenii te-ai uitat, la televizor! Culcă-te și tu mai repede seara, că uite ce vise ai, din cauza oboselii!
     - Tu nu înțelegi că nu m-am uitat la niciun film de două săptămâni? țipă Ioana, ieșindu-și din minți. Cum naiba să am exact același vis, două nopți la rând? Și în primul rând nu era noapte, ci dimineața, la șase! Nu dormeam, ci eram trează, așa cum sunt acum!
     Se ridică nervoasă și ieși, trântind ușa. Merse în camera ei și se aruncă deznădăjduită în pat. Oare de ce se mai chinuie să-l convingă, dacă oricum era hotărât să nu o creadă? În prag apăru mama, care încercă s-o liniștească. Nu mai părea atât de sigură că întâmplarea Ioanei e un simplu coșmar, dar nu spuse nimic. Nu voia să-i dea apă la moară și mai mult. Acceptă chiar să doarmă cu fiica ei în patul strâmt de o persoană, numai să o vadă mai liniștită.
     Ioana începu să facă pregătirile de culcare. Luă Biblia de la bunica și citi, la întâmplare, cu voce tare, câteva pasaje. Scoase apoi lămpița de la Raul, puse deasupra câteva bucățele de tămâie, iar dedesubtul lor aprinse o lumânare mică. Se întinse apoi în pat cu lumina aprinsă, sperând să adoarmă, dar somnul întârzia să apară. Pe când era gata-gata să ațipească, simți că pe corpul ei alunecă lent ceva nedefinit, care o atinge într-un mod neplăcut, pornind de la picioare. Sări brusc din pat și puse mâna, din nou, pe Biblie. Continuă să citească, în șoaptă, din versetele la care era deschisă.
     Se pare că rugăciunile și tămâia începeau să își facă efectul, fiindcă „musafirul“ nu se apropie mai mult de atât de ea, suficient însă cât să o terorizeze. Căuta probabil o „portiță“ de intrare. Se îndepărta apoi un timp și aștepta, iar când ea se oprea din citit, încerca din nou să “atace”.
     - Tu n-ai de gând să te culci? o întrebă mama, care tocmai se trezise din cauza agitației fiicei sale. Eu merg mâine la serviciu, tu rămâi acasă, ce-ți pasă!
     - Crezi că pot? se plânse Ioana, sfârșită. Nu vezi că nu mă lasă ăsta?
     - Cine? Eu nu văd pe nimeni! răspunse mama nonșalant.
     - Nici n-ai cum, doar pe mine vrea să mă tortureze, nu pe tine! conchise Ioana, la capătul puterilor.
     Continuă să se „distreze” astfel toată noaptea și în fiecare din nopțile următoare, stând la pândă și citind rugăciuni. După ce trecea de ora șase dimineața, „entitatea“ dispărea ca prin farmec sau nu mai avea nicio putere asupra ei. Atunci cădea, sfârșită de oboseală și de spaimă. Dacă ar fi luptat cu un inamic terestru, frica ei nu ar fi fost atât de mare, dar așa... cu un adversar nevăzut, împotriva căruia nu știa ce să facă sau care îi sunt armele... Asta era imposibil de suportat!
     După câteva luni de tortură, trebui să se lase de serviciu, fiindcă nu mai făcea față stresului și oboselii. Vizitele demonului începură să devină, cu timpul, tot mai rare și mai neregulate. Parcă forța lui, influențată de ceva nevăzut, se stingea, încetul cu încetul, precum un foc din care mai rămăsese doar jarul.
     - Ți-am spus eu că o să reușești! o îmbărbăta Raul. Trebuie să ai răbdare, cu așa ceva nu e de glumit!
     Răbdarea Ioanei se apropia însă de sfârșit. Se agăța de un firicel de speranță că, la un moment dat, „vizitatorul” se va plictisi și o va lăsa în pace. Într-o zi, pe când credea că scăpase definitiv de el, fiindcă trecuseră câteva săptămâni de când nu-și mai făcuse simțită prezența, ceea ce nu se mai întâmplase, se întâlni cu unul dintre discipolii Maestrului prin oraș. Se salutară și schimbară câteva cuvinte, până când Ioana observă cum ochii acestuia își schimbă brusc culoarea în cenușiu și încep să arate exact ca ochii Învățătorului, atunci când se cunoscuseră la peșteră.
     Ioana simți că îi vine să leșine. Se scuză că are o întâlnire și se îndreptă grăbită spre casă. Toată noaptea nu avu liniște, iar a doua zi dimineața, exact la ora șase, reîncepu calvarul.
     - Așa-ți trebuie, dacă te-ai lăsat pe tânjală! o certă Raul la telefon. Nu trebuia să întrerupi rugăciunile! Acum i-ai dat din nou putere asupra ta!
     „Vizitele“ continuară o perioadă, la fel de virulente și dese ca la început, apoi, pe măsură ce rugăciunile și tămâia își făceau efectul, forța „intrusului” slăbi în intensitate. Continua, cu toate acestea, să o frecventeze, mai mult sau mai puțin regulat. Disperată, Ioana se interesă pe la prieteni dacă nu știu vreun loc de muncă în străinătate. Spera că, dacă pleacă din țară, „entitatea” nu o va mai urmări, iar ea își va afla, în sfârșit, liniștea mult râvnită. Într-un final, află că o prietenă din Spania are nevoie de ajutor. Îngrijea o familie de bătrâni la domiciliu și nu mai făcea față singură. Avea două paturi în cameră și se putea dormi foarte bine la ea.
     Ioana nu mai stătu pe gânduri. Își rezervă bilet la autocar și plecă peste câteva zile. Nici măcar nu mai conta ce job urma să aibă, important era să dispară odată, cât de departe putea de casă.
     Prietena ei, care nu mai fusese în țară de câteva luni, o primi cu brațele deschise. Avea, în sfârșit, cu cine să vorbească în limba ei și să povestească vrute și nevrute. Ioanei îi venea să sară într-un picior de bucurie. În primele zile nu se întâmplă nimic deosebit. Dormi neîntoarsă, ca un prunc, până dimineața. Nici nu mai ținea minte de când nu fusese atât de împăcată. Apoi, dintr-o dată, liniștea i se spulberă din nou.
     Într-o dimineață, pe la șase, se trezi brusc. Se uită la ceas și își zise că e prea devreme să părăsească patul. Mai avea timp să moțăie cel puțin o oră. Închise ochii. Nu trecu mult și „văzu“ o ușă în perete, care se deschise, iar de după ea apăru o siluetă masculină cu plete. Nu avu timp să-i vadă fața că, în secunda următoare, o greutate incredibilă se aruncă peste ea cu o forță de neimaginat și începu să i se miște înăuntru.
     „Nu pot să cred! Nici aici nu scap de tine?“ gândi Ioana disperată. Era cel puțin la fel de agresiv ca și atunci când o „vizitase” prima oară. Încercă să scape, dar, ca de obicei, era „paralizată”. Se gândi să țipe, poate o aude prietena ei și îi dă prin cap să o trezească, dar dinții îi erau încleștați.
     Cu un exercițiu mental care-i păru extraordinar de greu, reuși, pentru prima dată de când i se întâmplau aceste ciudățenii, să-și ducă mâna dreaptă la piept. O simți de parcă ridicase cu ea cel puțin o sută de kilograme. Sleită de puteri, pe când era gata să rămână fără aer, îi veni în minte, în sfârșit, să spună „Tatăl nostru” și să-și facă cruce, ambele în gând. Conform „tiparului” știut, la câteva secunde, „intrusul“ se smulse din ea cu aceeași violență cu care intrase, lăsând-o atât de vlăguită, de parcă s-ar fi întors din ghearele morții.
     Ioana se ridică instantaneu din pat. Prietena ei se trezise de ceva timp și o privea mirată:
     - Cred că ai visat ceva groaznic, după cum gemeai întruna! spuse ea.
     - Da? S-a auzit? întrebă mirată Ioana, care crezuse că zbuciumul ei fusese doar la nivel mental.
     - Glumești? Cred că a auzit toată strada! Tocmai mă pregăteam să te trezesc, am crezut că ți-e rău! răspunse prietena ei pe un ton neutru, din care nu se putea deduce dacă vorbește serios sau e doar o glumă.
     A fost ultima oară când Ioana a fost atacată de “vizitatorul” misterios. După un timp, îl sună pe Raul, să-i spună marea veste. Acesta nu păru deloc surprins:
     - Mă gândeam eu... Am și eu o noutate pentru tine! A murit Maestrul!
     - Ce?? Cum așa? se miră Ioana. Doar nu era bătrân, n-avea nici cincizeci de ani și nici bolnav nu știu să fi fost!
     - Și ce dacă? Și-a terminat misiunea aici și a plecat! spuse Raul, pe un ton serios.
     - Când a murit? insistă ea.
     - Acum vreo trei luni, la câteva zile după ce ai plecat în Spania!
     Ioana rămase cu receptorul în mână, mută de uimire.  Exact atunci venise la ea demonul pentru ultima oară. Fusese, probabil, „vizita” dinaintea “plecării”…


(din volumul “Destine”, premiat cu Mențiune de onoare la Festivalul Literar Internațional “Corona”, Italia, 2016-2017, secțiunea „Carte edită proză”)