agrM-AȘ ÎNTOARCE...

M-aș întoarce chiar și mâine la căsuța părintească,
Însă din păcate, Doamne, n-are cin' să mă primească.
Lucrurile neatinse...doar de noapte-s numărate,
Toate planurile-s ninse...Nimic nu mai este, frate!

A-nceput să se dărâme prispa ce ne-a așteptat...
Nimic nu ne mai rămâne, din ce ei, au așezat.
Doar o umbră...(ce din ramă, uneori a tresărit)
Și privirea mamei care, mereu bine ne-a dorit.

M-aș întoarce-acolo unde, mi-a rămas copilaria...
De le caut...nu-s niciunde, leaganul și bucuria;


Timpul le-a adjudecat...Dorul, nu mă părăsește...
Prafu-n loc, s-a așezat...și cu ură mă privește.

În rest... totul e o dramă...Nu mai văd nicio lumină!
Doar un pui de corcoduș mai lucrează în grădină...
Nu a mai cresut deloc, (neavând cine să-l vadă)
Poate să sfârșească-n foc! Iarna, nu o să-l mai creadă.

- Frate, soră...ce-ai de gând? (când spui că o să te-ntorci)
Aș vrea, ca să vii curând! De ce așa rar, mai treci?
Ai utat de pragul care, cândva ți-a fost bucurie...
Poate-așa-i la fiecare...cel plecat, uită să vie!

M-aș întoarce-n satul meu, dar nimeni nu mă așteaptă...
Și din ce în ce,-i mai greu...chiar de vremea se îndreaptă;
Candela iubirii noastre, din urmă parcă...s-a stins.
(Dorința de-a fi-mpreună, de mult nu s-a mai aprins)


SĂ NU-MI VORBEȘTI...

Să nu-mi vorbești vreodată de ce-a fost,
Îgroapă tot trecutul sub zăpadă...
După atâta timp, nu prea-și mai are rost.
(...și pune-l bine...într-o acoladă.)

Să nu-mi vorbești vreodată de-ntuneric...
Știi bine că pe mine mă-nspăimântă!
Adu-mi aproape un ,,tablou feeric",
Tot ceea ce-i frumos și mă încântă.

Să nu-mi vorbești vreodată de război...
Nu-mi face bine să aud acest cuvânt!
Vorbește-mi despre dragoste (și despre noi...)
Și despre tot ce e frumos pe-acest pământ.

Să nu-mi vorbești vreodată despre moarte...
Oricât de-aproape, ar putea să fie.
Eu știu că-ntotdeauna...e departe...!
(...și moartă, eu pot fi...la fel de vie.)


SPERANȚĂ...

Nu-mi fac socoteli prea multe, am făcut destule-n viață...
Și acum, tare aș vrea, să mai prind o dimineață;
Să mă bucur de ce am, de ce ziua îmi aduce...
Ce pe umeri, deja am...Mă rog zilnic, să pot duce.

Mă-ncântă omul frumos, cu aleasă-i modestie...
Nicidecum, cel ce-i fălos!...și pun preț, pe omenie.
Nu am așteptări...și cred, că nu trebuie să am;
Cred numai ceea ce văd. Liniștea...îmi e balsam.

Nu-mi fac planuri pentru mâine...Vreau, ca astăzi să trăiesc!
Chiar de am numai o pâine, cu atăt mă mulțumesc.
Din ce am, dau jumătate, celor ce nu au deloc...
Voi primi (sper) sănătate...și în Rai...poate, un loc.


MĂRTURISIRE

Eu, câteodată iert...pentru c-așa îmi place;
Căci liniștea din suflet, parcă mai bine-mi face.
O fac destul de des...și nu mă țin de glume...
Părerea...nu mi-o schimb, pentru nimic în lume!

De multe ori, eu plec...o cale să găsesc...
Peste mai multe trec...și mult mă străduiesc;
Dar nu întotdeauna, găsesc ce am lăsat.
(Mă simt ca un copil, ce e abandonat!)

Și tot de-atâtea ori, eu, uit ca să trăiesc...
Mult mă topesc de dor...(pe valuri mai plutesc)
Cu cea mai mare grijă, împachetez trecutul;
Pun totul in valiză, deoparte dau...urâtul.

Da-ntotdeauna-s, Eu...și-o să fiu neschimbată!
Păstrez doar ce-i al meu...și fericirea toată.
Împart mereu, puținul...și dragostea din mine;
Sperând, că într-o zi, va fi...puțin mai bine.



NU VREAU DELOC SĂ-MBĂTRÂNESC!

Cât mai există frumusețe
Iar sufletul mi-e încă tânăr,
Nu vreau s-aud de Bătrânețe
Chiar dacă mi-a bătut pe umăr.

De-o fi să vină, ca o hoață,
Fără...ca eu să o aștept...
O rog să-mi stea mai la distanță,
Cât inima îmi bate-n piept.

Cât dragoste încă există
Iar cei din jur mă mai iubesc...
Nu voi avea o clipă tristă.
(Nu vreau, nu pot să-mbătrânesc!)

Nu-mi este dragă, Bătrânețea,
Nu vreau să știu nimic de ea!
Prietenă e...cu Tristețea,
Și-mi pare că, e cea mai grea.