Viața ca o corabie

Trupu-i plutește prin aer nesigur,
dacă-l atingi se clatină ca o frunză,
în oglinda cerului este o bulă de săpun.

Nu se știe cum o să fie...

Părăsit se golește de arome
de nimeni nu-i simte lumina cum se umbrește.

Atunci când devine stăpân pe trup
și intră-n el cu voință dulce
simte cum îl cuprinde născătoarea ființă.

Desigur are și un suflet înmiresmat,
un flux care-i pătrunde-n gânduri
iar despre viața care curge ca un râu
știu ca are marea ei,
străjuită de țărmuri
la care ancorează corăbii pline cu vise.

Viața-n floare de lotus

O să se tragă zăvoarele de lemn,
porțile o să suspine din încheieturi,
se va lumina dincolo de ziduri,
de vor năvăli fluturii pictați.
Aburi din pământ se ridică la ceruri
și ele au scările trase.

Asemenea unor sertare cu obiecte diverse
memoria mea se deschide încăpătoare,
rămâne fără margini.
Se decojește noaptea până la piele
atât cât să se poată iubi cu stelele
așteptând luceferii să coboare pe pământ,
zburători cu aripi reci prin visele femeilor.

Tu torni în mine mierea într-o amforă
și o așezi între pietre prețioase.
Se vor subția după ploi marginile
și-n freamăt vor aluneca printre noi,
să germineze mai departe din sâmbure
viața ce se deschide-n floare de lotus.

Diamant cu fețe sclipitoare

S-au rotunjit formele dăruite plăcerii, a crescut imaginarul,
gândul se șterge pe frunte cu mâna care scrie
întoarse pe toate fețele cuvintele spun totul.

Înțelegerea se șterge la ochi
nu vede prin straturi de ceață.

Noaptea cu ploi de meteoriți plutește pe ape
femeile își așteaptă inima să tresalte,
ascultă frunzele cum se clatină-n vânt,
fac din vorbire o artă a convingerii.

Diamant cu fețe sclipitoare
îndreaptă frumosul spre apogeu.

Atât de mult doresc să renasc în carnea fragedă,
să mă cuprindă învelișul neted și verde
cu imboldul dorințelor împlinit.

În rugă stau toate tăcerile care fac minuni
splendoarea din gânduri dusă-n vorbe
și încrederea se risipește în bunătate
semnul voinței de mântuire.

o am în sânge

mă prind cu gândul de zbor
și păsările mi se așează-n palmă
ciugulesc stele din cer
și-mi fură când pleacă dezamăgirile
încât uit de mine

tu să nu crezi că visez la libertate
o am în sânge
ca pe un Dumnezeu al meu
la care nu trebuie să te închini
doar să-ți hrănești sufletul
și-ți vei lăsa la mine inima
în călimară.

Partea nevăzută a lucrurilor

Se frânge-n mine sufletul,
se arcuiește ca via după arac,
intră-n visare și adoră lumina,

rupe din sine și dăruiește altora.

Ceea ce crede-i mai mult decât știe,

partea nevăzută a lucrurilor există
trebuie permanent căutată.

Se strânge-n inimă dragostea cum apa-n nori
și ciclul se închide.

Cel ce se deschide spre izbândă
își cultivă simțul răbdării,

își spune vreau
și capătă prețul dorit.

Degetele

Printre degete
se scurge viața
cu o nepăsare bolnavă,
trezirea la realitatea crudă
întotdeauna prea târzie,
ne aduce cu picioarele pe pământ
și totul se-ntâmplă ca într-o poveste prea scurtă
din cauza morții personajelor.

Atunci te înfășori într-o tristețe
care-ți omoară somnul
și nici visele n-au nicio substanță
decât inevitabil sfârșitul.

Degetele sunt și ele importante
cu ele mâna cuprinde ce-ți place.


Doamne, iartă-i pe români!

La masa țărănească, rotundă
Dumnezeu îi poftește pe români,
unii nu vor să rămână,
alții vin cu gânduri ascunse.

Cei care vin cu încredere nu-l văd,
dar îi simt binecuvântarea
și se bucură.

Doamne, iartă-i pe români,
ei te poartă-n suflet
și se simt mângâiați,
iartă-i și pe ce ce n-au cuvânt
și nici credință.

Iartă, mai ales pe omul sărac
ce te așeză întotdeauna cu el la masă.

Cel venit peste noapte

Cei care vor caimacul sunt mulți,
cei care nu vor să iasă în față, așteaptă
alții stau în umbră și vânează,

stau la masă cu puterea.

Unii se vor mulțumi cu îngrășarea nepăsării,
cei de după colțuri se prind în horă,
stau mai departe ascunși în ceață
cu o față nevinovată de profitori.

Cel venit peste noapte,
apare să binecuvânteze bucatele
c-un aer de sacerdot

și o inimă sfidătoare a morții,
deși este înscris în registre
ca un om de rând.

lumina ia locul întunericului

un butoi de pulbere se varsă-n abis
o sprânceană stufoasă de sub care ochiul fuge

un arbore de cafea peste care se ridică aburi fierbinți
dimineața cu trei izvoare când botează un râu

apoi ursitelor li se cere sprijinul
s-ajungă-n mare

soarele cum un capac de aramă
se ridică din ape și râde cu raze

lumina ia locul întunericului
pământul răsuflă din toți plămânii ușurat

viile se țin de mâini peste dealuri
și joacă hora bătrână
Fără amintiri 

când amintirile se vor șterge
va fi noapte și prea târziu

nu vor mai rămâne nici urme
totul va fi aruncat în uitare

alte amintiri nu se vor mai ivi
în lumea obscură nu voi mai fi eu

va fi în același trup un altul
cum întunericul ziua-n amiază

memoria va fi o scorbură
în care nicio pasăre nu-și face cuib

nu știu dacă va intra cineva să rămână
în afară de umezeală și putregai

în vreme va interveni moartea
o mică amintire va fugi la ceilalți

deșertăciunea și pustiul își vor da mâna
pentru ca nimeni să nu se nască

decât din cuvânt și lumină
așa cum o fac toți oamenii
filonul minții

stă în fața viiturilor din cosmos
în peretele planetei
vrea să înțeleagă totul înainte de coborâre

nu mai crede în prezicerile astrologilor
filonul minții e unul deschis
poartă-n el toate amenințările și speranțele
armoniei divine.

a rămas cu enigmele nedeslușite ale lumii
în căutările pentru explicat
să construiască fundamentele cunoașterii
din care poate dobândi curajul ființării oriunde
Destin
 
Ziua urcă fără urme,
norii trec pe cer în turme
de la nord mai bate vântul
schimbă pe pământ veșmântul.
Caii soarelui-n galop
tremură ca frunza-n plop,
se strâng drumuri în amiază
cum cuvintele-ntr-o frază,
lungă și alambicată
dintr-o noapte-ntunecată,

Ziua cu broboane-n frunte
urcă până-n culmi pe munte
și privește-n zări spre mare
cum vin straturi de-nserare.
Doar un fluture minuscul
se îndreaptă spre crepuscul,
își așteaptă-n pace noaptea
știe c-o să-i vină moartea.
Se vorbește numa-n șoaptă
dup-o zi arsă, răscoaptă.
semne pe cer 

ziua mă caută pe urme
gândul mi-o apucă înainte
și nu se lasă supus

apele în care mă scald
dau semne de bogăție curată
din întuneric se naște lumina
cu ochi de vultur

noblețea se cuprinde-n foamea cunoașterii
cu aspirații înalte
pe cer se văd semne
în contur de oglinzi orbitoare

adevărul se smulge din minciună
și cruce îi pune
E prea mult

Când mulți se războiesc pentru putere
și-și caută forme de înlăturare incorecte,
seamănă cu o lamă de cuțit înfiptă pe la spate,
o lipsă de credință-n Dumnezeu,
o vânzare la mezat a poporului răbdător.

Aproape că nu mai înțeleg ce vor
când aceeași moarte îi pândește
și sfârșesc cu gândul încărcat de aroganță,
de nu li se mai vede capul
unde trebuie pusă crucea.

De fapt în urma lor rămâne viciul
și lupta între urmași,
e prea mult și pentru iertare.
Spânzuratul

Chiar e mai trainică funia legată
decât viața,
de-i face o ureche cu nod
și bagă capul în ea?

Mă cutremur de atâta curaj
și-i măsor disperarea,

dar nu cred într-o putere
ori demonstrație făcută cuiva
când moartea
însoțește întotdeauna uitarea.

Nimicul și deșertăciunea
îi închid sufletul în păcat,
de nu se iartă
și judecată nu are
decât ardere fără sfârșit.