stanescuToate faptele sunt aleatorii până şi noi suntem întâmplători!    

     Laur se trezi neliniştit în obscuritatea camerei şi ascultă ticăitul monoton al ceasului. Era încă devreme, întunericul se lupta cu felinarul din stradă. Soţia dormea liniştită cu visul nevăzut în braţe.
     Rămase nemişcat câteva clipe sperând să i se atenueze durerea de cap. Trecutul nu mai există pentru nimeni, viitorul - transfigurat permanent în prezent îi dă speranţe într-o sesiune prelungită de succese. E totuşi puţin neliniştit, ştie că viaţa lui reală s-a schimbat de-aici înainte. Singurul lui sponsor era chiar el însuşi. Oricât ar fi încercat să se debaraseze de aceste gânduri nu era încă în stare să discearnă certitudinea evoluţiei lui ulterioare în raport cu situaţia actuală. Îl acapara presimţirea certă a altor forme sau metode de a vieţui! Teama unui eventual eşec îi bloca mintea şi nu-l lăsa în pace, deşi îşi înţelesese menirea, fiind în genere un om echilibrat. Din când în când mai avea răbufniri, izbucniri necontrolate, presimţirea unor vagi contrarietăţi ale sorţii, nu că ar fi fost neapărat nemulţumit ci numai din acel spirit special de frondă care voia cu tot dinadinsul să fie adaptat unui mod anume nedefinit, în orice situație. Oricum înţelegea inter-dependența provizorie pe care i-o asigura noua postură şi ăsta era singurul motiv de bucurie pentru el. Siguranţa unui fel de a viețui, în orice caz altul decât până acum, într-o realitate ce numai o bănuia în joacă, într-o existenţă efectivă însă străină lui, dar pe care trebuia să şi-o însuşească vrând – nevrând și să o adopte necondiţionat.

Așteptarea e numai modul de a pândi ce fac ceilalți iar restul se înfășoară pe-un mosorel de ață.  
     Trebuia să se prezinte la o întreprindere din Sfântul Gheorghe. Până la repartiţie nici nu auzise de existenţa acestui oraş! Doar în Deltă ştia că se află o localitate cu acest nume.  
         Mariana, colega lui, deja se prezentase acolo, îşi luase negaţia şi acum se odihnea lipsită de griji. Va munci în Ploieşti, oraşul ei natal. Negaţia o obţinuse acum o săptămână în urmă destul de uşor dar drumul parcurs o extenuase la extrem. Era puţin amuzat de situaţia în care au fost puşi ea cu bărbatul său. În repartiţia care suna pompos guvernamentală, se specifica forul tutelar, Consiliul popular Covasna. Îi povestise la telefon cu lux de amănunte tot ce păţise în această situație. Împreună cu soţul au luat trenul accelerat până în Braşov unde l-au schimbat cu un tren personal de navetişti. Ajunşi în gara Covasna, de fapt punctul terminus al călătoriei lor, a trebuit să meargă destul de mult pe jos. Fiind gravidă în ultima lună, se mişca greoi, însă nu exista în această urbe niciun autobuz sau taximetru. Când erau întrebaţi toţi localnicii dădeau din umeri şi, în sfârşit, au fost direcţionaţi la Primărie. Primarul a învârtit nedumerit repartiţia în mâini şi le-a explicat că trebuie să ajungă în oraşul reşedinţă de judeţ, Sfântul Gheorghe, la Consiliul local. Au luat-o aproape de la început… iar în gară, unde au aşteptat destul de mult trenul care să-i ducă înapoi în Sfântul Gheorghe, oraş prin care de altfel trecuseră. Se găsea efectiv la jumătatea drumului dintre Braşov şi Covasna.
     De aici, din Covasna, începeau munţii iar localitatea era un sătuc cu aspiraţii de a deveni târg sau mai bine spus o modestă însă vestită staţiune cu mofete.
     Ajunşi în Sfântul Gheorghe s-au dus întins la Primărie. De aici au fost îndrumaţi spre întreprindere unde doar directorul putea lua  decizia dacă nu mai are nevoie de ea,
     - Noi, de la Consiliu, ţinând cont de situaţia dumneavoastră, îi vom aproba hotărârea! au asigurat-o cei de acolo.
Deci totul rămânea la latitudinea directorului.
      Oboseala deja se instalase asupra colegei. Tracasată, se întreba cât mai avea de suferit până va ajunge la serviciul său. A privit în jurul său observând un orăşel frumuşel cu un hotel nou în centru. Au luat un autobuz care i-a lăsat la marginea urbei. Acolo, au mai întrebat trecătorii să nu meargă aiurea şi, în sfârşit, s-au văzut la întreprindere! 
     De aici totul le-a mers ca pe roate! Directorul, când i-a văzut burtoiul a întocmit imediat adresa prin care renunţa la postul ei. S-au întors la Consiliu de unde a primit negaţia… postul din Ploieşti o aştepta!
      Zâmbind de peripeţiile Marianei, acum era pregătit. Drumurile inutile ale fostei colege n-au fost de prisos! Nu trebuia decât să meargă direct la întreprindere… cei de-acolo abia-l aşteptau! Le povestise Mariana despre el. Nu-i trebuia negaţie, îi era indiferent unde se duce să muncească… doar era ţara lui!
       Amorţit, se mişcă la un moment dat… soţia îl simţi şi imediat îşi lipi trupul de al său. Dorinţa îi cuprinse îndată, atingerile s-au multiplicat până au ajuns un tot; timpul se dilatase spasmodic până au alunecat în alte sfere acompaniindu-se cu foşnete molatice, radioase, fără consistenţă umplându-i de fericire. Se ştiau atât de bine şi totuşi se căutau cu aceeaşi nerăbdare care-au avut-o când se întâlniseră prima oară. S-au îndrăgostit unul de altul din clipa în care se cunoscuseră, necondiţionat, fără întrebări sau răspunsuri ambigui. Acum se despărţeau pentru o perioadă incertă şi nu bănuiau ce le rezervă viitorul.
     Nu apucă să sune ceasul când amândoi s-au ridicat din pat, pregătindu-se de plecare. Mai aveau o singură necunoscută de rezolvat sau aşa credeau… armata lui! Mai trebuia să facă obligatoriu cele şase luni stagiul militar. Era singurul impediment care o împiedica să meargă imediat cu el şi de aceea prefera să rămână la casa părintească. Stabiliseră cu mult timp înainte ce aveau de făcut. El, să muncească în Sfântul, să plece în armată, după care ea îl va urma. Nevoia permanentă de bani fără de care nu puteau să respire, să trăiască normal, îl obligau permanent să ia decizii majore
     Îşi lăsase valiza cu o zi înainte la bagaje, aşa că nu le rămăsese decât să îl conducă la gară. Tronsonul bulevardului aflat în curbă, întunecat şi pustiu, îşi desfăcea penumbrele până dincolo de blocul-turn unde sclipeau intermitent semafoarele. Luminile galbene străluceau repetat prin frunzişul copacilor. Aerul  reavăn al dimineții și briza le umplea nările. Mergând grăbiți şi-a îmbrăţişat soţia şi mai puternic, simţind cum freamătă, prelungind clipa de apropiere și despărțire implacabilă. S-au întâlnit pe drum cu două grupuri de sezonişti zgomotoşi şi veseli, sosiţi pe litoral însă pentru ei nu mai exista acum decât ţinta finală, să fie iar împreună.
     Trenul se formase din Constanţa în acea palidă dimineaţă de iulie. Privea ochii căprui-verzui ai iubitei şi se întreba cum deveniseră atât de înceţoşaţi, ca marea în amurg, posibil de emoţii. Genele lungi, rimelul maro-închis reflectau acele nuanţe pierdute care îi plăceau atât de mult şi nu se mai sătura să-i privească încântat. Pe ea numeroasele separări necesare o fortificaseră dar acum nu ştia pentru cât timp vor fi despărţiţi însă avea încredere în soțul său. Numeroase poticniri, discuţii, comentarii ale cunoscuților, care prevedeau că nu va dura legătura lor se dovediseră inutile. Se iubeau în continuare şi ţineau la înțelegerea lor de aproape patru ani. Până acum a fost student, n-a avut nicio responsabilitate dar viaţa mergea înainte. Moşteniri fabuloase în care să fie susținut serios, cum visa fiecare, nu aveau de unde apare. Începeau de la zero cum o făceau aproape toţi oamenii din ţara lui, aproape toţi!
        Drumul trebuia făcut din bucăţele. Întâi până în Bucureşti şi din Gara de Nord schimba acceleratul spre Braşov. De acolo, după altă scurtă aşteptare, urma ultima escală. A luat un tren personal până la destinaţia finală, Sfântul Gheorghe. Distanţa efectivă era 430 de kilometri dar întreruperile, alergatul prin gări şi peroane îl făceau obositor, aproape interminabil.
       Din Braşov calea ferată şerpuieşte molcom prin podişul Transilvaniei, mărginită de-a lungul drumului de plantaţii de porumb, cartofi şi sfeclă de zahăr. În depărtare se zăresc munţii bleumarin închis, care par nişte ziduri crenelate, tenebroase şi de nepătruns. Are ’’Mersul trenurilor’’ în faţă, face socoteala rapid:
     - În 50 de minute trebuie să ajung în Sfântul! Când trenul se va apropia de Ozun, penultima oprire mă voi pregăti să cobor.
Îşi  aruncă privirea pe fereastra vagonului. În bătaia soarelui, sus pe-un deal zăreşte mai multe blocuri noi, albe, majoritatea turnuri, împrejmuite de câteva dealuri împădurite şi poieni verzi care-l linişteau. Va afla curând din spusele localnicilor că este cartierul Simeria. Pare o cetăţuie suspendată, semeaţă, însă solitară deşi fără ziduri de apărare expunându-şi turnurile asaltului necruţător al razelor soarelui filtrate de câţiva nori răzleţi, Cirus, pufoşi, aflaţi întâmplător pe cer. Astfel se formase  un ring luminat numai cu scena pustie a blocurilor care îl atrăgea inexplicabil şi i s-a  întipărit adânc în memorie.
       Trenul, cu un scârţâit strident de frâne opreşte în stațoe… stă timp de două minute, suficient să coboare şi pleacă mai departe spre nord-est. Se interesează în gară cum poate ajunge la un hotel. Luă singurul autobuz existent care-şi aştepta călătorii. Acesta traversează repede podul peste râul Olt, trece mai departe printr-un cartier nou aflat în construcţie şi ajunge în centrul oraşului unde tânărul coboară în staţie.
      În faţa lui se ridică un hotel înalt de opt etaje, străjuit de tot felul de clădiri mai mici, frumos poziţionate şi un parc umbros. Deprins cu hotelurile, Laur intră la recepţie sigur pe el, unde cere o cameră pentru trei  zile. Plăteşte în avans şi sus se uită la ceas. Incredibil, era abia ora două şi jumătate! Printr-o întâmplare indiferentă camera se găseşte tot la etajul șase. Se simte în formă, îşi subordonează mintea şi îi reaminti intimitatea spaţiului de-acasă. Draperiile sunt lăsate şi cadrul restrâns al camerei îl îmbie la somn. Trage perdelele, deschide ferestrele şi mănâncă două sandviciuri cu brânză frământată din pacheţelul pregătit cu grijă de soţie. Acestea îi plăceau cel mai mult; adună atent toate firimiturile într-un şerveţel şi-l aruncă la coş.
     E permanent cu ochii la detaliile împrejurimilor unde va trăi vreme îndelungată de-aici înainte. Obişnuit cu perspectiva monotonă a mării priveşte fascinat munţii din depărtare, aparent pictaţi pe o pânză uriaşă, neîntreruptă. Această schimbare sigur îi va plăcea soţiei. Se gândeşte întruna la ea, ştie că în orice situaţie, oriunde ar fi, îl supraveghează în gând, indiferent de situaţie. Se obişnuise atât de mult cu ea, încât despărţirea aceasta acum nu-i convenea de loc. A lăsat în urmă litoralul fremătând de agitaţie, Bucureştiul unde a petrecut atâţia ani de facultate, Braşovul plin de munţi şi iată-l, într-un orăşel ce pare frumos şi incredibil de curat, cel puţin în centru. Ce va face aici ? Habar nu are! Cum se lucrează? Cum sunt organizaţi? Desigur ca peste tot în lume… chiar în univers! Teoretic ştia, învăţase în facultate dar practic, în amănunt numai bănuia.
     În fine, va vedea şi abia este ora două şi jumătate. Necunoscutul şi situaţia incertă îi răscolesc secreţia adrenalinei. Acum există aici dar are o datorie faţă de el însuşi… să o aducă pe fată aici, să trăiască împreună, să-i asigure un trai decent, fără suişuri nemeritate şi nu în văzul lumii cum de altfel vieţuiau ai lui şi majoritatea oamenilor din țară.
     Părăseşte camera nerăbdător să cunoască oraşul şi pe culoar se miră de liniştea care bântuieşte hotelul. Afară îl izbeşte un nou val de căldură şi caută dezorientat să se refugieze undeva. O ia instinctual, îndemnat de o forţă interioară, direct spre parcul pe care numai îl zărise mai devreme din autobuz. Pe la umbră aerul după-amiezii este greu respirabil, cu toata protecţia unor brazi falnici.    
     Grădina cu arbuști este pustie, părea că toată lumea din orăşel s-a refugiat în adăposturi, cu o singură excepţie! Un tip negricios cu părul vâlvoi, creţ şi inconfundabil stă amorţit pe-o bancă. Se uită atent! Nu-i vine să creadă dar este chiar Ţiganul, un prieten din facultate de care se despărţise în urma cu un an în urmă puţin certaţi. Nu-şi mai amintea motivul, minor de altfel; ori s-au acuzat reciproc că unul a băut mai mult decât celălalt, ori i s-a părut celuilalt că îi făcea curte unei fete, fie probabil se supărase pe noii prieteni ai lui Laur, cert este că li se trăgea de la băutură. Ţâfnosul sări în picioare şi îl îmbrăţişă jubilând, neputând scoate nici un sunet de surpriză, privindu-l totuşi vinovat:
     - Ce-i cu tine aici? Doar eşti din Zărneşti! Îl luă tare Laur.
Prietenului i-a venit inima la loc. Aceeaşi voce ironic-serioasă, aceeaşi atitudine zeflemitoare în faţa vieţii pe care o manifesta permanent şi începu spontan, aruncând cuvintele la subiect, ferindu-se de pălăvrăgeala unui profesionist în pierdere de vreme, precizând clar nelămuririle aşa cum înţelegeau să discute nişte amici vechi:
     - Tu mai degrabă ce cauţi aici? Eu mi-am terminat ziua de muncă şi acum aştept autobuzul. Sunt puţin obosit după cheful de aseară!
Încheie brusc, căutând în ochii lui un semn de aprobare şi aduceri-aminte. Laur, cam nemulţumit că vine cu asemenea justificări despre timpul liber petrecut în compania băuturii, însă zâmbind înţelegător, epuiză ideea:
     - Am fost repartizat să lucrez la o întreprindere de aici şi acum vin din Constanţa!
     - Unde-ţi sunt bagajele? îl descusu curios Ţiganul mai departe,
     - La hotel! Bodoc, parcă îi spune!
     - Da… hai să-ţi luam valiza şi mergem la mine acasă!
     - Nu te grăbi! Mi-am luat camera pentru trei zile, nu ştiam peste cine dau şi trebue să dorm undeva.
     - Nu contează, hai să luăm bagajul! spuse hotărât amicul, nelăsându-i nicio posibilitate de împotrivire.
     Se simţea puţin vinovat de altercaţia avută cu Laur care nu era atât de lacom la băutură sau prietene. Toţi îi cunoşteau firea deschisă a amicului său şi numai băutura îl făcuse atunci să fie cârcotaş. 
     Radioşi s-au lăsat amândoi pradă amintirilor, iar de cearta lor nici nu-şi mai aminteau. Trecuse mai bine de un an de când nu se văzuseră. În studenţie au fost prieteni şi acum, fără să ştie dinainte, au nimerit în aceeaşi localitate… ce întâmplare neaşteptată!
     De fapt pe aceşti Utilaj-işti îi găseai răspândiţi în toate colţurile ţării. Era imposibil dacă mergeai într-un loc să nu dai peste un cunoscut. Au stat şi s-au pregătit pentru acest mod de viaţă în acelaşi cămin toţi anii din timpul facultăţii şi era imposibil să nu se recunoască între ei, cel puţin căminişti dar și bucureștenii. 
     Îndreptându-se spre hotel, colegul  a început să-i  povestească:
     - Laure, în primul rând trebuie să ştii că nu mă mai cheamă Ţiganul.. acum sunt Jean… cu accent! Ai grijă cum mi te adresezi! Fac scandal sau nu-ţi răspund! În fine, între noi fie vorba nu contează, poţi să-mi spui cum vrei însă pe aici toate femeile mă alintă Jean… cu accent!
     - Bine eu o să îţi spun tot Spâctrez! hohoti Laur şi după ce se potoliră, Jean continuă:
     - În urma cu un an am venit aici repartizat într-o întreprindere de construcţii-montaj locală şi mi-au dat o garsonieră. Tot atunci a venit şi Costică blondul, colegul nostru care a primit locuinţă lângă mine. De aici se pleacă greu, eu vreau să mă duc în Braşov, sa fiu mai aproape de mama, de Zărneşti şi oricum e altceva Braşovul decât Sfântul Gheorghe!
     - Eu nu am niciun plan momentan, aici ori în alt loc mi se pare acelaşi lucru!
     - Lasă, vei vedea tu mai târziu daca vrei să rămâi aici sau să pleci în altă parte.
Ajunşi la recepţie, ceru cheia şi sus, din cameră, admiră priveliştea pentru ultima oară. Tot orăşelul pare înecat în verdeaţă. În dreapta se zărea cartierul Simeria… în zare, vijeliosul Olt, deocamdată numai un râuleț mai mărişor, aproape secat, care îşi strecura apele spre câmpie urmându-şi imperturbabil drumul spre marele fluviu.   
     Jean, ca o gazdă amabilă o ia grăbit cu valiza imensă înainte; o cunoaşte atât de bine şi coborâră cu liftul.
Recepţionera îl previne că nu-i poate returna banii însă la insistenţele lui Jean, totuşi îi înapoiază o parte, oprind pentru o noapte de cazare. Laur zice mersi dar Jean, încă nemulţumit, nu pleacă de-acolo până nu obţine o întâlnire cu domnişoara… stilul lui, apoi îl aude pe Jean spunând clar:
    • Ciocolom !
Era uimit! Fata îi  răspunde ceva vag:
     - Servus!, un servus fără putere, neinteligibil.
Nu înțelege ce, iar atitudinea ei îl lasă praf! Îi privea afectuos, toată numai zâmbete şi miere, iar Jean, trăgând de valiză, îl ia la rost, 
     - Bine, măi, arunci cu banii pe hotel când puteam lua atâta bere! Hai în staţia de autobuz că avem valizoiul ăsta greu şi este destul de mult până acasă la mine!
Laur, mai rezervat de felul lui însă Jean exultă încă de bucuria revederii. Este atât de vesel când îi pronunţă numele, aproape nu mai ştie ce sa facă. Părul negru şi cârlionţat, pieptănat mereu însă degeaba, îi stă vâlvoi; tenul măsliniu, ochii puţin migdalaţi fac trăsăturile feţei plăcute; neastâmpărul lui continuu se transmite prin tremuratul mâinilor pe care-l avea din timpul facultăţii. Laur are impresia că acum, acest tremur s-a mai accentuat dar şi-aducea aminte cum îşi făcea proiectele singur. Chiar se gândea mereu cum naiba reuşea să deseneze mai ales că trebuia să respecte cotele la milimetru, Remarcabil! îşi spunea dar acum nu mai avea treabă cu proiectele, lucra în producţie!     
     În timp ce se îndreptau spre staţie trec pe lângă o tipesă şi  auzi din nou distinct:
     - Ciocolom!
Laur se încordează, aşteptându-se la ce e mai rău dar nu se întâmplă nimic deosebit, niciun sunet de protest, nicio înjurătură feminină iar femeia îi răspunde zâmbitoare:
     - Servus tok!
În jurul lor nu-i ţipenie de om mărindu-i starea de surescitare însă nedumerit tace, amânând nişte explicaţii ulterioare spunându-şi impasibil:
     - Treaba lor!    
      Se urcă într-un autobuz care rapid ocoleşte parcul şi, după ce parcurge încă două opriri, trebuie să coboare în stație. Chiar în faţa lor, Jean îi arătă blocul de garsoniere:
     - Aici stau! Unde crezi că te afli? În Bucureşti, să mergi cu autobuzul o oră, să îl schimbi cu un tramvai sau troleibuz, si apoi din staţie mai ai  15 minute pe jos până la destinaţie? Sfântul e un orășel micuț de provincie.  
      Urcă câteva trepte ale blocului de patru etaje unde înăuntru un culoar lung şi întunecos îi întâmpină cu uşi de o parte şi cealaltă; imediat în dreapta holului prima uşă e cea spre care se îndreaptă Jean. Deschide hotărât uşa şi dau de o intrare minusculă, toaleta şi o chicinetă în stânga. Îi aştepta camera de zi mobilată standard: un pat încăpător, un dulap, o masă, o perdea subţire, câteva scaune aparţinând aceluiaşi set de mobilă şi două covoraşe pe jos. Acceptabil, nici nu avea nevoie de mai mult. Jean înghesuie nepăsător bagajul în chicinetă. Laur se uită din nou la ceas:
    • Trei şi jumătate… incredibil!
Nu îi vine să creadă, parcă timpul a stat pe loc. Viaţa este mai lungă ca orice, noi suntem tineri şi aşa vom rămâne! îşi spune Laur! Marea nu există, trecutul este un vis, doar prezentul fracționat, palpabil este de netăgăduit.
     Totul se petrecuse cu repeziciune… drumul, oraşul nou pentru el, întâlnirea neaşteptată cu amicul său. Mintea îi pendulează cu repeziciune, între aflarea noului şi acele reminiscenţe nesemnificative acum pentru el ale unui trecut care se îndepărtează tot mai mult, lăsându-i gustul amar, al unui timp rătăcit în veşnicie, al unor regrete tardive şi înduioşătoare. Are impresia că toată viaţa a petrecut-o în această garsonieră simplă! Pluteşte.. e ameţit de ineditul situaţiei şi obosit se trânteşte de-a latul pe pat.
     Se spală pe rând în baie, mai râd de nişte amintiri comune şi deodată, auziră trei bătăi puternice. Uşa se izbeşte de perete şi ricoşând înapoi stricând tencuiala. În urmă rămân nişte firicele de praf alb ce se scurg pe lângă perete:
     - Poliţia ! 
Un poliţai rânjind sadic pătrunde înăuntru. Este îmbrăcat în costumul obişnuit al cadrelor iar pe umăr poartă epoleţi şi câteva stele. Jean face prezentările zâmbind indiferent, neuitând să precizeze:
     - Să faci bine să-mi văruieşti garsoniera! Ghiță, locotenent major, amicul meu, stă la etajul întâi… Laur, prietenul meu cel mai bun din facultate. A sosit acum din Constanţa şi o să lucreze la Silviu. Vom merge la bere să cunoască mai bine oraşul… du-te şi lasă-ţi cascheta! hotărî Jean pe loc, râzând, fără să admită refuzuri.
      Era puţin mai scund decât ei dar îndesat, robust, şaten, ochi căprui, trăsături plăcute la vedere şi mâinile energice. S-a destăinuit imediat… joacă fotbal la o echipă de divizie, bineînţeles pentru distracţie însă meniscul îi dă bătaie de cap şi dispare grăbit. Laur nu se dezmeticeşte bine că Jean auzind zgomote pe hol, se repede deschizând uşa şi urlă bucuros:
     - Costicăă, Costicăă … a venit Laur!    
De vis-a-vis îşi face apariţia un tânăr înalt cu pletele fluturând. Îl îmbrăţişează entuziast, nu-i vine să-şi creadă ochilor şi-i spune:  
     - Nici aici n-am scăpat de tine! Hai pe la mine, să vezi cum m-am aranjat!
Tinerii pleacă împreună să inspecteze garsoniera; constată imediat o încăpere identică dar deosebită prin mobilierul mai scump, covoarele mai mari iar în chicinetă tot felul de ustensile de bucătărie. Camera de zi este ocupată în bună măsură de un acvariu imens, luminat de o lampă cu neon în care câţiva peştişori se agită de zor.    
     Jean vine după Laur, ca o cloşcă după puiul rătăcit, mai sporovăiesc toţi trei puţin şi se întorc la ei, să-l aştepte pe Paul care îşi face apariţia de data asta în civil.
     O iau agale, arşiţa de peste zi s-a domolit, amurgul zilei este plăcut şi pe drum cei doi localnici nu mai prididesc cu  informaţii despre orăşel care i se învălmăşesc în minte. Acum monitoriza, înregistra ce considera că este mai important, urmând ca mai târziu creierul să  selecteze şi ordoneze faptic. Din când în când, amândoi ,,localnicii,, se uită lung după câte o tipesă şi-i râd cu gura până la urechi:
    • Ciocolom! Reacție la fel… plină de arome promiţătoare !
     -    Servus tok!
E tare nedumerit dar tace confuz. Observă că proaspătul prieten, Ghiță, le spune mai multor femei acel ciudat cuvânt magic și obscen, deci se cunoaşte cu mai multă lume şi îşi continuă descrierea traseului ca şi cum nu s-ar întâmpla nimic deosebit.
     -  Vis-a-vis avem un stadion iar mai departe dealul întins pe care duminica facem grătare, jucăm o miuţă sau volei iar dincolo, în vale, începe pădurea prin care trece şosea spre Belin,
continuă explicaţiile atotcunoscătorul Ghiță.  
      În sfârşit, ajung într-un restaurant construit recent, cu muzică bună, zgomotoasă şi multe dame. Îi aude din nou împărţind în dreapta şi stânga, acel cuvânt:
     - Ciocolom, ciocolom! repetat iar bărbaţii care le însoţesc libertini, zâmbesc fără niciun semn de protest sau reţinere.
     De data asta este exasperat! Plin de încordare, nevrotic şopteşte cu voce joasă când se așezară la masă:
     - Extraordinar, cum naiba acceptă toate cucoanele, să le spuneţi chestia aia cu ciocul, fără nicio reţinere, mai şi zâmbesc, se bucură de parcă l-au prins pe Dumnezeu de picior!
Nedumeriţi la început, amândoi izbucnesc în hohote de râs şi îi explică că termenul nu înseamnă altceva decât… sărut mâna pe ungurește! 
     - Şi eu am crezut că înseamnă alt îndemn fără rușine, felalții etc! Auzisem că unguroaicelor le place amorul dar nici chiar aşa… să le adresaţi fără perdea  anumite propuneri tăinuite!
     Cei trei tineri râseră îndelung, având conştiinţa liberă de orice închipuire sau artificiu.
     Când au ieşit afară din restaurant, luna își lăbărțase lumina neîndurătoare peste ţinutul secuiesc cucerit de brazi. Penumbra  masivă a regelui Decebal, plana asupra memoriei lui scurte. Pădurea deasă, aparent costieră, îşi ascundea albastrul penumbrelor tăcute şi misterioaselor destine secrete. Aerul tare al înălţimilor îi umpleau plămânii până la refuz; pentru comparații diferenţa faţă de litoral se cunoştea. Aici noaptea era mult mai răcoare însă atât de minunată, încât nu se putu stăpâni să nu-i întrebe reflexiv, cu voce puternică care se împrăştia generoasă printre clădiri:
     - Oare aici în pădurea argintie voi găsi vulpiţe păduchioase îmbrăcate în piei de leopard?
Îşi petrecea rarisimul clipei plin de încântare, având impresia că începuse iarăşi vacanţa totuşi, deodată, îi fugi mintea acasă, pe malul mării.
     Luna, năpustindu-se deodată din întuneric, explodă secerând câţiva nori transparenţi, nemişcaţi ca urmele unor gânduri prăbuşite vizionar.

     Fragment din textele antologice, ,,Înghițiți de pustiu”, volumul I, proză, din memorialistica comunismului, adunate si finanțate de Munteanu Mongolul Mircea.