Bleu pal

Simţeam că îmi arde soarele în vene,
Cu irizări de safir,
Şi opalul oaselor strălucea mat,
Sub coasta dreaptă,
De unde curge lin nemurirea,

Şi aş fi vrut să îţi spun că îmi pasă,
Poate mai mult de atât,
Ţi-am ascuns în raniţă,
Dar am plecat zâmbind,
Cale de o stea,

Care se stinge încet, încet,
Ȋn umbra perdelei bleu pasl!

Eu sunt!

Copilul zăcea siluit pe un pat al tăcerii,
Al neputinţei,
Privea palid, cu ochi goi spre niciunde,
Nu avea răspuns, nu exista răspuns la întrebarea de ce,
Monezile de aur cădeau încet, încet, pe o podea de marmură,
Rece şi goală,
O existenţă aparent luxuriantă,
Flori de mucegai,
Iar sub masca lutului şlac-metaluit,
Se scurgeau două lacrimi de porfir:
De ce?